Regizor, scenograf și coregraf, Poda abordează lucrarea ca pe un teatru total. La început scufundată în ceață, scena se concretizează treptat, dezvăluind un spațiu scăldat în alb. Ziduri asamblate din blocuri cu ochi sculptați - simbol al orbirii și deopotrivă al clarviziunii - o platformă rotativă și o podea acoperită cu nisip definesc un decor auster, evocând un templu. Corul se mișcă în procesiuni coregrafiate, conferind dramei greutatea unui ritual. Efectul este hipnotic, uneori copleșitor, dar coerent: un cadru simbolic menit să unifice cele patru acte ale operei.
Montarea revelează aspecte interesante ale operei, dar există și limitări ale concepției lui Poda. Lupta cu Laios, redată prin gesturi stilizate, a sugerat mai curând inevitabilitatea decât violența, atenuând brutalitatea confruntării. Dar orbirea lui Oedip - sugerată de sfâșierea și trecerea prin "ochiul" unui bloc masiv plasat în centrul scenei, pare forțată sau contrafăcută. Prezența constantă a unor conglomerate coregrafice de figuranți, sumar îmbrăcați, a funcționat eficient în scena ciumei, dar devine excesivă pe parcursul spectacolului. În schimb, în actul final, transfigurarea lui Oedip, însoțit de fiica sa Antigona, s-a desfășurat într-un tablou de o luminoasă simplitate.
Apariția Sfinxului, întruchipat scenic de Ramona Zaharia, a fost impresionantă. Drapat în roșu, escaladează barele unei cuști metalice, înconjurat de figuri ce amintesc de Judecata de Apoi a lui Michelangelo din Capela Sixtină. În această scenă, libretul lui Edmond Fleg se abate cel mai mult de la mitul clasic. Întrebarea Sfinxului - cine poate învinge destinul? - este în sine o provocare adresată zeilor și transferată prin răspunsul ei lui Oedip. Enescu susține dialogul printr-o muzică tensionată, modelată ca o incantație. Așa cum confirmă desfășurarea ulterioară a dramei, Oedip nu este doar un dezlegător de enigme, ci acela care înfruntă soarta, îndură consecințele deciziilor sale și, prin suferință, atinge înțelepciunea și împăcarea. Poda a subliniat sensul acestei interpretări prin texte în elină: pe veșmintele corului apar cuvintele ΠΑΘΕΙ ΜΑΘΟΣ ("a învăța prin suferință"), iar, la un moment dat, un cuțit uriaș coborât din cer poartă inscripția ΑΝΑΓΚΗ ("Soarta implacabilă")
Limbajul regizoral a oglindit contrastele din partitura lui Enescu, cu multiplele ei straturi construite cu mare rigoare. Muzica alternează între expansivitatea lirică, colorată de inflexiuni folclorice românești, și scriitura densă, cromatică, aflată la granița expresionismului. Sub bagheta lui Tiberiu Soare, Orchestra Operei Naționale București a redat aceste contraste cu suplețe și claritate. Paginile pastorale de la început au respirat prospețime și vioiciune, în timp ce texturile întunecate din scena ciumei au fost pline de intensitate. În punctele culminante, orchestra a acoperit uneori vocile, un risc aproape inevitabil în această partitură, dar ritmul impus de Soare a propulsat drama înainte, echilibrând amploarea cu detaliul. Corul a cântat cu autoritate și disciplină.
Nicio montare a operei Oedipe nu poate reuși fără un protagonist de excepție, iar interpretarea lui Ionuț Pascu s-a ridicat la cerințele rolului. Vocea a plutit cu ușurință deasupra celor mai dense texturi orchestrale, trecând cu naturalețe de la căldura lirică a momentelor de intimitate la accentele întunecate și stridente ale suferinței. Monologul din actul al treilea a fost deosebit de convingător, intens și controlat în tempo, în timp ce scena finală a iradiat o seninătate dobândită în urma suferinței. Dacă, spre sfârșit, au apărut semne de oboseală, ele nu au făcut decât să accentueze apăsarea inexorabilă a destinului.
Alături de Pascu, distribuția a avut o consistență remarcabilă. Mezzosoprana Ruxandra Donose a conferit Iocastei căldură și demnitate tragică, adăugând substanță tandreței contradictorii a personajului. Sfinxul, întruchipat de Ramona Zaharia, a fost o prezență izbitoare, timbrul întunecat al cântăreței amplificând senzația de amenințare. Creonul lui Adrian Sâmpetrean a avut rezonanță și autoritate, iar Paul Curievici și Alexei Botnarciuc, în rolurile limitate ca anvergură ale lui Laios și, respectiv, Tiresias, au lăsat impresii vii. În actul final, Kaarin Cecilia Phelps a fost o Antigonă cu voce clară și sinceră, al cărei timbru luminos a pregătit scena pentru transfigurarea lui Oedip.
Montarea de față a urmărit spectacularul într-o viziune a păcii dobândite prin acceptarea destinului și a suferinței, modelată de o muzică ce continuă să impresioneze prin gravitatea și misterul ei.
(foto: Andrei Gîndac)