În octombrie începe stagiunea și concerte vor mai fi pe alese, pe mulți dintre muzicienii prezenți în Enescu îi vom asculta curând și-i vom aplauda din nou la scenă deschisă, și totuși va lipsi ceva din efervescența, din trepidația, din entuziasmul, din starea de aproape și de împreună pe care septembrie le aduce, o dată la doi ani, în București. Așa că până nu trece tot, sau ca să nu treacă chiar dintr-odată, traduc muzica în stare și starea în cuvinte, notez, notez, notez, în stal, la semafor, în minte, într-o ureche, la metrou, în telefon, în mijlocul drumului, la lojă, ca să nu uit și ca să-i fac bucuriei crochiul:
27 august. Night is young and so is the festival. Abia ce-a început și pare că mai e mult, atât de mult până la sfârșit. Debutează seria de concerte Enescu în Control, o inițiativă prin care organizatorii și-au propus să aducă muzica clasică în club și s-o apropie de tineri. Tineri s-au adunat destui, nu-i vorbă, când cobor dinspre Cercul Militar pe Constantin Mille, doar că inițiativa a ieșit un pic pe dos: în locul rumorii și al fumului obișnuit de țigară dinaintea concertelor rock, în aer plutesc râsete, parfumuri amestecate și frânturi de discuții despre Opera din Viena. În loc să vină muzica clasică în club, s-a dus clubul în muzica clasică. Și s-a dus frumos, rafinat, cuminte: seara n-are chiar jarul de sub tălpi la care m-aș fi așteptat, dar Janoska Ensemble fac deliciul promis prin trecerile suple de la Rapsodia Română la Hey, Jude și de la Mozart la Cole Porter. Iar pe la al doilea bis, František ne anunță, solemn, că îi e foarte, foarte, foarte foame.
31 august. Într-o dimineață de duminică, între două ploi, Valentin Răduțiu și Per Rundberg se reîntâlnesc pe scena sălii Auditorium MNAR pentru un periplu pe axa Paris-Viena în creația și devenirea tânărului George Enescu. Rămân cu Sonatele lui pentru violoncel, 1 și 2, amândouă sub semnul "opus 26", deși le despart douăzeci de ani: prima avântată, aproape smucită, așa cum scrii, probabil, când ești genial și ai abia șaptesprezece ani; a doua grea, adâncă, densă, plină de taninuri, din care nu rămâi cu vreo linie melodică - așa cum prevenitor spunea Valentin Răduțiu într-un interviu care m-a făcut să aștept acest recital mai mult decât oricare alt concert din festival -, ci cu o stare. Și mai rămân cu simplitatea și smerenia mulțumirii de la sfârșit a violoncelistului: "pentru atenția delicată și totodată intensă cu care ne-ați înconjurat..."
4 septembrie. Bach in the Jungle, concert multimedia la MINA, la care aflu c-am să merg abia cu câteva ore înainte, când îmi doream să fiu în altă parte. Mă duc, iar descoperirea serii e contrabasista spaniolă Uxía Martínez Botana - energică, frumoasă de pică, îndrăgostită fizic și nu numai de instrumentul ei, aproape în consubstanțialitate cu el, dar și cu colegii de scenă. După, o ascult pe repeat cu Parabola XVII a lui Persichetti, apoi un weekend întreg, pe plaja din Corbu, prietenii își dau discret ochii peste cap când mă aud vorbind a nu știu câta oară "despre contrabasistă". În aceeași seară, Leticia Moreno cântă Partita pentru vioară nr. 2 în re minor de Bach - o cântă un pic diferit decât sunt obișnuită s-o ascult, poate mai feminin, aș zice, deși nu știu să spun precis ce înseamnă asta. Dar, ca de fiecare dată, Ciaccona mi se lasă greu și adânc în oase. Aproape că uit să respir.
8 septembrie. Din trenul de Constanța sar în Sala Palatului. În primul rând, pentru Concertul pentru vioară în re minor de Sibelius, altul care mi se lasă greu în oase. Dar am două surprize. Una: deși, pentru mine, concertul e tot o rană și o sfârtecare, Julian Rachlin scoate din el altceva. Îl cântă suav, duios, preschimbă agonia într-un soi de mângâiere și zbuciumul într-un fel de plutire. A doua: Simfonia nr. 8 în do minor de Șostakovici, sau, mai precis, sfârșitul ei. Sfârșitul pe care i-l închipuie dirijorul Alain Altinoglu e cel după care însetez la fiecare concert de muzică clasică la care aplauzele hulpave și lipsite de înțelegere se reped să sfâșie ultimele acorduri, înainte ca ele să se încheie. Doar din umeri, Alain Altinoglu reușește să păstreze opt secunde de liniște. Suntem în Sala Palatului și suntem patru mii. Atunci când ții doar în umeri tăcerea a patru mii de oameni care te privesc cu atenție concentrată și renunță preț de opt secunde lungi la grabă, omoplații se fac la loc ce-au fost, rădăcini ale aripilor. Atunci când îmbrățișezi liniștea a o mie de oameni și o zăbovești la piept, între arcuș și fața viorii, păstrând-o alte câteva secunde lungi, făcând-o să înghită șfichiul aplauzelor repezite, timpul se topește și muzica prelinsă atinge fulgurant, din zbor, desăvârșirea.
9 septembrie. Aceeași Orchestră Simfonică Radio din Frankfurt ca ieri, același Alain Altinoglu, dar fără vraja celor opt secunde de liniște. Poate e nevoie de Șostakovici pentru ele? La violoncel, Gautier Capuçon și Concertul în mi minor de Elgar. De data asta m-am dus din curiozitate. Începe căznit, apoi curge diamantin, dar nu mișcă în mine nici o câtime din cât au mișcat Valentin Răduțiu și Jessica Cottis cu același concert, în februarie, la Sala Radio. Ei, și nu Capuçon, m-au făcut să mă gândesc din nou la îngerul felin și blond pe nume Jackie.
10 septembrie. La Ateneu, Orchestra Simfonică din Antwerp dirijată de Gabriel Bebeșelea, cu Daniel Ciobanu la pian. Mă duc mai ales ca să ascult Rhapsody in Blue de Gershwin, dar așteptările sar de pe șine: Daniel Ciobanu e un enfant terrible al pianului, pentru care fronda sacoului cu graffiti pe brațul drept nu e decât un alt fel de virtuozitate, un alt fel de a vorbi, ceva mai cu zvâc și mai cu personalitate, despre zecile de mii de ore petrecute la claviatură. Iar la aplauze, Gabriel Bebeșelea face un lucru care și acum, când scriu, mă încălzește pe dinăuntru și care multă vreme îmi va rămâne pe retină: toate, dar absolut toate florile primite din public le dăruiește, în secunda următoare, concertmaestrei și șefilor de partidă. În total, patru buchete. Un lider care strălucește e în primul rând unul umil și generos. Simpatic momentul coregrafic al cordarilor de la dansurile simfonice din West Side Story.
15 septembrie. Vine Martha. Martha vine. Am muncit din greu ca să pot să disloc, prin prezență, un volum oarecare din aerul Ateneului în după-amiaza asta. Am muncit și-apoi, când am aflat că da, voi fi acolo, am dansat pe scaunul de birou, în mijlocul sufrageriei, de cred că m-au auzit și vecinii. O mai ascultasem pe Martha Argerich doar o dată, în aceeași sală, cu un an în urmă, și chiar dacă atunci emoția stârnită fusese una mai degrabă intelectuală, tot îmi amintesc încleștarea pumnilor pe mânerele fotoliului din rândul cinci, semn că muzica mi se lăsase în trup.
Aștept concertul așa cum spunea Vulpea din Micul Prinț că trebuie să aștepți, împodobindu-mi sufletul în așteptare. Dar când Martha Argerich intră în scenă, prin stânga, mă izbește un sentiment ciudat: văd o femeie împuținată, cu mers șovăielnic, împovărată de ani. Inteligentă, scăpărând de umor, seducătoare - și totuși, o bătrână. Mi se strânge stomacul. Dar transformarea nu întârzie. E chestiune de clipe. Martha Argerich se așază la pian, se scutură de ani și redevine zeiță, prădătoare, doamnă. Începe Concertul pentru pian în sol major de Ravel, iar restul e răpire. Din loja în care stau, îi văd spatele, pletele și mâna dreaptă. Nici n-aș fi putut să cer mai mult.
Pasager, îmi amintesc că același sentiment l-am avut aplaudându-l pe Victor Rebengiuc în Tatăl, la Bulandra: vreo două ceasuri jucase alert, cu nerv, rolul unui bătrân cu mințile rătăcite, apoi, la aplauze, în câteva clipe, pășise afară din rol și îmbătrânise, pe loc, cu zece ani. Ciudată întâmplare, îmi amintesc de asta chiar în zilele în care își anunță retragerea din teatru și, ascultându-l în interviuri, îl admir pentru cât de senin e în fața timpului.
Dar mă întorc pe scena Ateneului. La finalul Concertului de Ravel, dirijorul Charles Dutoit o sărută pe Martha Argerich pe frunte. Au fost soți. S-au iubit, poate s-au și urât. Au cântat împreună. În timp ce-n minte mi se îngână un poem minor de Minulescu ("În orașu-n care plouă de trei ori pe săptămână..."), mă gândesc ce sfârșit frumos de cerc și de iubire tocmai mi-a fost dat să văd. Dacă (și) așa e bătrânețea, atunci e sublimă.
La Oedipe nu intru decât la Actul III și nu mai pot de ciudă. Mi-a trebuit să stau la Ateneu și după Martha Argerich? Mi-a trebuit. Am avut bafta să nimeresc un amețit de Bolt care mă întreba pe mine dacă știu cam cum și pe unde vine Strada Franklin? Am avut. Am luat-o pe jos prin Cișmigiu, de nervi? Am luat-o. Acum poftim de așteaptă o oră în foaier și prinde doar acutele din Actele I și II, numai bune de zgâriat pe ochi cu ele.
De obicei, nu merg la operă. De gen în sine mă leagă sentimente cel puțin amestecate, dar lucrarea de o viață a lui Enescu merită o derogare. Intru în Actul III și mă înfrupt din rămășițe: deja a lovit ciuma. Scenografia albă spune mult cu foarte puțin, coregrafia trupurilor colcăie geometric, iar eu descopăr cu surprindere că pot să urmăresc toate straturile simultan, fără pic de oboseală. Îmi promit să mă întorc pentru primele acte.
16 septembrie. La Ateneu, Mahler Chamber Orchestra cu Gianandrea Noseda dirijor și Augustin Hadelich solist. Pentru el am venit - curioasă, mai întâi, după ce l-am ascultat pe repeat cu Orange Blossom Special, și mai curioasă, apoi, după ce i-am aflat povestea. Cântă Concertul nr. 2 în sol minor pentru vioară și orchestră de Șostakovici și-l sorb din rândul întâi, unde m-am nimerit, când mă gândesc ce lungă i-a fost călătoria până acolo, pe scândura în care-și împlântă în unghi frânt picioarele. Fiecare violonist ocupă altfel globul de lumină din dreapta scenei: unul se împlântă, altul se unduiește ca trestia, altul se înalță în zbor precum condorul, altul se învârte ca leul. Uneori, toate deodată. Augustin Hadelich - ce copil, ce ascet, în felul lui, al frumuseții.
După pauză, Gianandrea Noseda dirijează sălbatic Simfonia nr. 2 în do major. E o piesă pe care Schumann a scris-o într-un moment de răscruce al existenței, apăsat de epuizare și depresie. Orchestra îl urmează.
20 septembrie. Pe la orele prânzului, în foaierul Sălii Radio mâncăm praline. Ajung după o goană nebună prin orașul încetinit, pentru Orchestra Filarmonicii de Stat Sibiu cu Eu-Lee Nam dirijoare și Andrei Gologan la pian, cu Concertul pentru pian de Valentin Gheorghiu. O descoperire. Pentru Andrei am venit și l-am și tachinat un pic când ne-am întâlnit din întâmplare, în drum spre Martha Argerich, cu câteva zile mai înainte, spunându-i că pe ei doi i-a recomandat Valentin Răduțiu, din tot festivalul: Andrei Gologan și Martha Argerich. Roșește și tace ca un copil, dar la concertul de la Sala Radio îmi dau seama că nimeni n-a exagerat cu nimic. Și mă apropii de înțelegerea cuvintelor acelui jurnalist german care scria că Andrei e un poet al pianului - deși până să înțeleg de tot mai am. Până atunci mă mulțumesc să privesc și să ascult, iar și iar, cum nervul întâlnește, pe clape, delicatețea.
Crash de Adrian Iorgulescu e o izbucnire. După-amiaza strălucește până târziu după concert, când pe Berthelot se într-aude un pic de grai sibian de muzicieni veseli care și-au împlinit concertul și știu, și simt că a fost bine și a fost frumos. În drum spre Cișmigiu, le zâmbesc de peste drum și mă abțin cu greu să nu-i strâng în brațe.
Seara, la Sala Palatului, Concertgebouw (promit să repet în oglindă până învăț să pronunț cumplita neerlandeză!) cu Klaus Mäkelä la pupitru, și el undeva între ceasornic, vrăjitor și felină. Am mai fost la concerte simfonice la Sala Palatului, am strâmbat din nas, cum și eram datoare, dar ei nu știu cum fac, că sună a cristal. Mă hotărăsc că vreau din nou la Amsterdam, la ei acasă.
Și uite-așa, frumos și amărui un pic, se-nchide cercul. Vorba lui Alifantis, cum a cântat de curând într-unul dintre cuiburile mele din Brașov, la Bastionul Țesătorilor, îngânându-se cu vinul alb din pahar și cu înserarea: "Și ce frumoasă despărțire, ca un sfârșit de festival."