Se spune că Vocea viorii este zgomotul pe care-l face, deschizându-se, poarta paradisului.[1] Ascultându-l pe acest faimos violonist, care a onorat cu prezența sa și alte ediții ale Festivalului Internațional George Enescu, de fiecare dată interpretarea sa - de o rareori întâlnită claritate și logică a conducerii fluxului muzical - te uimește.
În Balada pentru vioară și orchestră de George Enescu am admirat sunetul său timbrat cald, astfel încât totul să pară venind de departe, dintr-un ținut de legendă, dar și de aproape, dintr-un suflet foarte delicat. Această baladă face parte din lucrările fără număr de opus ale lui George Enescu, însă a devenit foarte apreciată. Mulți violoniști, de diferite vârste, se bucură de basmul pe care-l transmite printr-un fir melodic ce se înalță din octavă în octavă. Pe parcursul baladei, câteva pasaje agitate și acorduri rupte, învolburau narațiunea. Un moment splendid l-a constituit dialogul viorii soliste cu flautul, la reluarea temei. Augustin Hadelich a interpretat cu seninătate melopeea enesciană, folosind mijloacele expresive cele mai adecvate, realizând fraze ample, cursive de o mare candoare.
Aplauze intense au răsplătit sensibila comunicare artistică, violonistul fiind acompaniat cu mult rafinament, în spiritul baladei.
A urmat Concertul nr. 2 în sol minor pentru vioară și orchestră, op. 63 de Serghei Prokofiev. O lucrare foarte solicitantă, atât tehnic, cât și sub aspect expresiv.
Acel început solo al viorii, pe coarda gravă, a sunat insinuant, pregătind auditoriul pentru zonele de dezvoltare.
Latența acestei idei muzicale a fost foarte serios valorificată atât melodic cât și polifonic, cu o deosebită chibzuință, de către Augustin Hadelich. Toate acele pasaje tumultuoase (sclipitor cântate), care ajungeau întotdeauna într-un "luminiș" cantabil, aveau o agilitate uluitoare și un elan deosebit. Violonistica sa este una "himalayană". În nici un caz nu te face să cazi doar în admirația tehnicii (să nu vezi pădurea de copaci), ci te lasă să treci în zona semnificației, unde bucuria limbajului prokofievian este una imensă. Iar în partea a doua a Concertului în sol minor, Andante assai, melodia viorii se derula plină de grație. Cu câtă măiestrie, își doza vibrato-u! Pe duratele mai mari - cu frecvență mică, iar pe duratele scurte - cu oscilații mai dese. Artistul sublinia unele sunete din fraza muzicală, printr-o excelentă tehnică a mâinii drepte (cu modificări ale vitezei pe aceeași trăsătură de arcuș, precum și prin folosirea louré-ului pentru reliefarea dinamicii interioare).
Surdina folosită de solist în partea mediană aducea umbre.
Minunat au sunat figurațiile șușotite ale viorii soliste, ce acompania tema expusă în registrul inferior, sumbru al orchestrei. Totul a sunat feeric. Solo-urile de clarinet au fost de o mare calitate.
Tema din partea a treia a concertului, Allegro, ben marcato, un rondo, amintind de muzica spaniolă - zgomotul castanietelor- era cântată cu o energie debordantă.
Salturile de registru - tema apărea când pe coarda sol, când pe coarda mi a viorii - confereau un caracter eroic muzicii.
Augustin Hadelich are un sunet dens, penetrant, stăpânind milimetric zonele punctului de contact al părului de arcuș cu coarda. În unele secțiuni ale concertului, violonistul își proiecta mișcarea brațului drept, astfel încât sunetul să vină ca tunetul după lumina fulgerului, cu câteva fracțiuni de secundă mai târziu, decât mișcarea instrumentală.
Intervențiile violoncelelor și contrabasurilor cu bariolaje de virtuozitate, colorau muzica. Dirijorul Gianandrea Noseda a avut o prestație excelentă, colaborând cu solistul și sincronizându-l cu ansamblul de o manieră superprofesionistă.
Augustin Hadelich a oferit după aplauzele și ovațiile publicului, ca bis, o piesă solo country. Virtuozitate colosală, duble coarde, efecte de glissando și pasaje zgomotoase, acrobatice - toate, fascinau auditoriul.
După pauză, am ascultat Simfonia nr. 2 în do major, op. 61 de Robert Schumann, compusă în anul 1847. Lucrarea a fost dedicată lui Oscar I, regele Suediei și Norvegiei. Premiera avut loc la 5 noiembrie 1846, la Gewandhaus din Leipzig, sub bagheta lui Felix Mendelssohn.
Simfonia poate fi văzută ca un produs direct al schimbării strategiei compoziționale a lui Robert Schumann, care studia intens în aceea perioadă contrapunctul, împreună cu Clara, soția sa - o pianistă celebră. Concepută în cele patru părți tradiționale, simfonia este homofonă (toate mișcările sunt în tonalitatea, do major): 1. Sostenuto assai-Allegro, ma non troppo; 2. Scherzo: Allegro vivace; 3. Adagio espressivo; 4. Allegro molto vivace.
Dirijorul Gianandrea Noseda a solicitat următorul amplasament orchestral: viorile prime și cele secunde de-o parte și de alta a dirijorului, violoncelele în centru (precum în fosa de operă), contrabasurile în stânga scenei, în spatele viorii prime, cornii în stânga, iar timpanul în dreapta scenei.
Alte instrumente prezente în orchestră mai erau: două flaute, două oboaie, două clarinete, două fagoturi, două trompete, trei tromboane.
În interpretarea dată Simfoniei în do major de Robert Schumann, de către Mahler Chamber Orchestra, dirijată de Gianandrea Noseda, observam marea unitate și interdependența părților. După introducerea lentă, cu tema de coral de alămuri, intonată în pianissimo, acțiunea muzicală pornea dramatic și turbulent. Admiram acele accente ascuțite și formule cu ritmuri punctate realizate măiestrit.
Gesturile dirijorale erau foarte convingătoare, iar felul în care Gianandrea Noseda își impunea viziunea era una impresionantă. Mișcările sale ample, în special cele verticale, pe timpul tare al măsurii, aveau o forță de persuasiune, rar întâlnită. Muzicianul urmărea linia mare a frazei muzicale. Detaliile curgeau parcă de la sine, nemaiavând nevoie de micile flexiuni din poignet. Intrările le activa prin mimică, totul fără efort. Sugera un diminuendo, în mod excepțional prin ridicarea mâinilor, ca o suspendare a sunetelor.
Partea a doua, Scherzo Allegro vivace, conține pasaje dificile la viori. Această partitură se utilizează și ca test de citire la prima vista, în Concursul de Admitere la Conservator sau de ocupare a unui post de artist instrumentist, într-o Filarmonică.
Viorile au sunat omogen și în cele două Trio-uri.
În Adagio atmosfera elegiacă domina discursul muzical. Remarcabil a fost executată secțiunea mediană, cu textura sa contrapunctică.
Finalul a fost declanșat ca o adevărată avalanșă sonoră. Expansivitatea orchestrală te copleșea. Mai târziu, se insinua tema părții lente.
Încă un concert formidabil în Festivalul acesta, îmbelșugat ca niciodată.
NOTE
* Unele fotografii din concert au fost realizate de Cristina Tănase.
[1] Djedal-eddin--Rum Prințul poeților surfi, Persia, 1207-1273.