După scurtul discurs de deschidere al lui Erwin Șimșensohn, directorul Teatrului din Constanța și al Galei din acest an, și al Aurei Corbeanu, vicepreședinte executiv al UNITER, prima seară de HOP a început cu un moment care mi-a prins atenția instant: Swipe right for Lysistrata (după Aristofan, Sofocle și Euripide). Denissa Rogoz, Cătălina Gulan și Andrea Mihaela Cuc au pornit seara cu o energie care m-a captivat din primele secunde. Cu un umor fresh, dar și cu o doză de revoltă, cele trei fete ne-au arătat că poate o seară normală între prietene, pe atunci, nu era așa diferită de cum e acum. Comicul personajului interpretat de Andrea, rafinamentul Cătălinei și determinarea Denissei s-au îmbinat perfect pentru a transmite un sentiment comun între toate femeile: că, la un anumit nivel, trecem prin aceleași probleme și dileme, doar într-un ambalaj diferit.
Imediat, Cristina Bordeanu a schimbat registrul. Cristina are un gen de prezență care te prinde fără să facă mare lucru. A spus textul (un monolog al Olgăi, personajul principal din În zori, lumina e mai aspră de Mihaela Michailov) ca și cum ar fi vorbit cu sine, cu o sinceritate care te face să o crezi pe cuvânt. Totul a fost curat, simplu, dar cu o emoție intensă care se simțea pe dedesubtul vorbelor. Parcă îți spunea fără să ridice tonul: "Indiferent de nedreptățile prin care treci, nu uita de visurile tale și nu te pierde pe drum".
Și tocmai când emoția aceea discretă rămăsese suspendată, Otniel Floruț a adus un val de neliniște cu un monolog al Directorului din același text, În zori, lumina e mai aspră de Mihaela Michailov. M-am simțit nedreptățită și mică, ca și cum eu eram "Golda, zisă Olga". Mișcările lui arătau o esență frământată, ca un personaj care caută ieșirea dintr-o cameră prea mică. Nu s-a ferit să fie "personajul rău", iar energia lui asumată și autentică, m-a fascinat.
După intensitatea lui Otniel, Demetra Vasiliu a venit cu ironie subtilă și o siguranță relaxată, dar care ascundea o profunzime intensă. Replica finală a monologului Marei din Maternal de Alexandra Badea: "Acum știi tot, tu decizi" m-a făcut să mă simt ca și cum mi s-a predat ștafeta și trebuie să-mi pun și eu niște întrebări despre cum vreau să-mi continui povestea și cine sunt eu cu adevărat.
Apoi, după această infuzie de contemporan, am plonjat din nou în antic, iar Alex Gabera a intrat pe scenă ca un Oreste modern, vinovat și neliniștit, cu pauze apăsate care spuneau poate chiar mai mult decât replicile (monologul său fiind selectat din Orestia, îndrăzneața reinterpretare contemporană realizată de Robert Icke a mitului antic).
Și când încă mai respiram greu după el, Ania Petrean a adus pe scenă Troienele lui Euripide și liniștea sfâșietoare a unei simple fraze: "Iubirea de mamă nu poate fi datată". Totul era simplu, dar m-a lăsat cu un nod în stomac, a fost un moment care m-a lăsat pur și simplu fără aer. A portretizat dragostea maternă autentică, fără filtru, și am fost devastată de felul în care Ania a spus povestea.
Aurelian Culea a rupt atmosfera cu "Make Teba Great Again", un text care devoala încă din titlu intenția de a fi plin de ironie și actualitate. M-a făcut să râd, dar prin gesturile și expresiile de pe fața sa m-a făcut să simt în profunzime și fiecare emoție trăită de Creon în Antigona lui Sofocle.
Antonia Dobocan a coborât apoi lucrurile într-o zonă fragilă și întunecată. "Nicio altă femeie nu-ți plânge sfârșitul" m-a făcut să mă simt ca și cum mi se citea o scrisoare de adio plină de tristețe și durere, scrisă ieri de Sofocle și Euripide în Electra, dar la fel de valabilă și azi.
Iulia Ioana a adus pe scenă, în monologul lui Iris din De cealaltă parte a lumii de Alexandra Badea, o vulnerabilitate sinceră, i-am simțit durerea până în vene. Orice mișcare și fiecare cuvânt se simțea ca un pumn, o împingere către realitatea în care trăim.
Apoi, Laurențiu Bobeică, cu Monologul Politicianului din Carpathian Garden de Radu Iacoban, mi-a arătat un adevăr politic aproape neliniștitor. Chiar m-am simțit ca și cum eram acasă, pe canapea și mă uitam la un interviu al unui politician, și râdeam de ce prostii scoate pe gură. Avea o forță care nu-ți dădea voie să clipești, ca și cum toată lupta interioară a personajului se mutase direct pe scenă.
După el, Patricia Flack a venit cu o realitate care m-a rupt. Tot momentul ei în rolul Ralucăi din (In)Corect de Leta Popescu a fost ca o emoție pe care o simți, dar nu știi cum s-o pui în cuvinte. Prin energia și sinceritatea sa scenică, m-a făcut să-i înțeleg și simt fiecare frustrare. A ei și nu doar a ei.
Și apoi imediat a intrat în scenă Cătălina Frunză cu ironia ei caustică. "Cu ce te putem ajuta azi?" a sunat ca un call-center absurd, unde tragedia e pusă pe hold (textul pornind de la Electra de Sofocle). Mi s-a părut smart, actual și amuzant, dar cu un gust amar privitor la societatea de astăzi.
Constantin Grigorescu a mers apoi în direcția opusă: clar, rece, în monologul său din Oreste de Euripide. Mi-a plăcut că fiecare replică mă acuza și mă punea să iau o alegere pe care nu puteam să o iau, dar îmi dădea o temă de gândit.
Imediat după, Buse Özgül a adus vulnerabilitatea ei personală cu "Medeea este mama mea!" (după Euripide și un text propriu). Mi s-a părut că nu e doar un rol, ci o confesiune. Totul era spus din suflet, și am simțit fiecare cuvânt, fiecare emoție, fiecare gest. Iar mâinile ei pline de sânge au contribuit cu siguranță la felul în care am receptat monologul ei.
Finalul serii a fost marcat de Costin Stăncioi, Petra Andreea Panait și Alex Stoicescu. Intensitatea lor a închis cercul acestei prime zile: momentul lui Costin, ritmat și amuzant, a prezentat perfect cum se simte să fii un copil fără o stare financiară bună într-un mod comic, prin vorbele monologului lui Anton_frumos din Vrabia Letei Popescu.
Petra Andreea Panait, delicată și melancolică, a prezentat perfect cum se simte să fii un copil marginalizat, care nu reușește să se integreze în mediul școlar. Apariția ei în Fetița din Copii răi de Mihaela Michailov ne-a trimis direct în lumea școlii, acolo unde fiecare am avut partea noastră de experiențe similare.
Iar Alex Stoicescu, care a încheiat precis și curajos cu monologul lui Radu din Perfect Compus de Alexandra Badea, cu pauze care tăiau aerul, a abordat o temă grea și am apreciat asta maxim. Mi s-a părut că a portretizat perfect experiența oamenilor din comunitatea gay și rușinea simțită pentru că ești așa, din cauza că faci parte dintr-o societate care nu acceptă schimbarea.
Împreună, cele 17 momente ale primei zile mi-au oferit o seară plină de emoții și m-au lăsat cu gândul că teatrul antic și tinerii de azi chiar respiră același aer. Și cu poftă de ziua a doua.
(foto: Andrei Gîndac)