Întotdeauna mi-a plăcut să-l ascult pe acest muzician de mare clasă, care a mai venit să concerteze în București. Dar de data aceasta a fost o mare bucurie să-l ascult alături de familia sa muzicală, Orchestra de Cameră din Lausanne.
Acest concert de vioară de Robert Schumann este cel puțin la fel de valoros precum concertul de violoncel și cel de pian al compozitorului. Se cântă mai rar de către soliști, cei mai mulți preferându-le pe cele de mare virtuozitate. George Enescu considera virtuozitatea doar ca un mijloc care ajută exprimarea, nicidecum un scop în sine. Acest concert în re minor compus în 1853, are teme romantice sublime. Fiind scris într-un registru mediu al viorii, doar un mare interpret, care pune pe primul plan timbrul sunetului (cu un spectru încărcat de armonice) și care posedă și un instrument adecvat poate dărui ascultătorilor tot nectarul muzicii lui Schumann din acest concert. Iar Renaud Capuçon cântând pe o vioară Guarneri del Gesù «Stern ex-Panette» (1737), extrem de prețioasă (care i-a aparținut lui Isaac Stern și pe care acesta a cântat timp de 50 de ani) aduce cu măiestrie vrajă sonoră, emoție și noblețe. Într-un interviu, Renaud Capuçon spunea despre vioara pe care cântă, că "profunzimea sunetului de pe coarda gravă sol se aseamănă cu o voce neobișnuit de umană; iar coarda mi are o puritate extraordinară. Profilul tonal este atât de rotunjit și omogen: nu există colțuri ascuțite." Dincolo de calitățile viorii, Renaud Capuçon modelează temele concertului splendid: posedă un vibrato foarte amplu, combinat din braț și antebraț, care, deși presupune un efort mai mare al mâinii stângi, pune în valoare dulceața vibrațiilor instrumentului. Iar instrumentul i se supune și îi răspunde precum o plantă de seră absoarbe apa ce i se dă - frunzele strălucind mai tare, iar petalele florilor înviorându-și culorile.
Concertul a fost dedicat violonistului Joseph Joachim, care nu l-a cântat niciodată, ba chiar a suspectat că acest Concert a fost un produs al nebuniei lui Robert Schumann, considerându-l ca pe o muzică morbidă. A cerut prin testament să nu fie cântat decât după 100 de ani de la moartea lui Schumann. Yehudi Menuhin plănuia să susțină premiera mondială la San Francisco în octombrie 1937, dar a fost oprit de violonista Jelly d'Aranyi, care și-a revendicat dreptul la prima reprezentație, pe baza unor mesaje spiritiste. Georg Kulenkampff a fost cel care a susținut prima interpretare, pe 26 noiembrie 1937, cu Filarmonica din Berlin. Cele mai importante înregistrări sunt cele ale violoniștilor: Henryk Szeryng (1964), Gidon Kremer (1983), Joshua Bell (2005), Isabelle Faust (2015) și Niek Baar (2024).
În interpretarea lui Renaud Capuçon acompaniat de Orchestra de Cameră din Lausanne, de la sala Ateneului Român lucrarea a exprimat multă sensibilitate melodică, concepția simfonizantă (fără cadență solistică) dominând toate cele trei părți: 1. In kräftigem, nicht zu schnellem Tempo (Într-un ritm puternic, nu prea rapid); 2. Langsam (Lent); 3. Lebhaft, doch nicht schnell (Vioi, dar nu rapid).
Frazare romantică, agogica foarte maleabilă, a solistului se transmitea instantaneu acompaniamentului orchestral. Până și artiștii ansamblului se legănau cu toți la unison cu solistul.
Admiram caracterul liric intim al Intermezzo-ului, partea mediană a Concertului. Până la penultima sa măsură, această mișcare nu folosește suflători, cu excepția fagotului și trompetei. Apoi, Finalul, a prezentat o muzică dansantă, cu ritm de poloneză. Renaud Capuçon a apelat la procedee tehnice în care agilitate mâinii stângi se completa cu diferitele specialități ale trăsăturii de arcuș (ricochet, spiccato), toate realizate cu o mare naturalețe. Ornamentele (mordente, apogiaturi, triluri) pasajele rapide în legato se derulau sporind impresia de bucurie.
Cu puține gesturi dirijorale, întorcându-se spre ansamblul orchestral, Renaud Capuçon îi impulsiona pe artiști.
Publicul a aplaudat frenetic solistul și această orchestră excepțională.
După pauză publicul a ascultat Serenada nr. 2 în la major, op. 16 de Johannes Brahms.
Serenada nr. 2, o lucrare timpurie în creația lui Brahms, compusă în anul 1859 (revizuită în 1875) și dedicată Clarei Schumann, este alcătuită din cinci părți: 1. Allegro moderato; 2. Scherzo. Vivace - Trio; 3. Adagio non troppo; 4. Quasi menuetto - Trio 5. Rondo. Allegro.
În ceea ce privește orchestrația, una dintre curiozități o reprezintă faptul că lipsesc viorile, instrumentele de suflat de alamă și percuția. Acest lucru conferă lucrării o anumită calitate blândă și creează un sunet de fanfară, evocator de activități în aer liber.
Flautul piccolo este folosit doar în Rondo-ul final al Serenadei. Orientarea compozitorului către tradiția muzicii și către serenadele de suflători ale lui Wolfgang Amadeus Mozart este una izbitoare. Utilizarea coardelor grave conferă lucrării un caracter înnorat, mai întunecat.
Prima mișcare a început cu una dintre cele mai relaxate și naturale melodii expuse de instrumentele de suflat de lemn, într-o liniște lejeră.
În interpretarea Orchestra de Cameră din Lausanne, Scherzo-ul a sunat precum un Vivace energic, efectul ritmic fiind obținut prin utilizarea hemiolei (o figură muzicală în care două grupuri de câte trei timpi sunt înlocuite de trei grupuri de câte doi timpi, dând senzația unei schimbări între metrul ternar și cel binar).
Adagio-ul se desfășura precum o pasacaglie liberă, în care tema era repetată de contrabasuri de opt ori.
Excelent a fost realizat contrastul dintre părțile Quasi menuetto și Rondo, prima evitând un aspect dansant, mai degrabă pătrunsă de stoicism, iar finalul - aducând un aer vesel, însorit, amintind de un dans țărănesc.
Și în calitate de dirijor, Renaud Capuçon s-a dovedit a fi un muzician desăvârșit (în epoca Barocă, cel care avea sarcina de a dirija ansamblul instrumental era, la rândul lui, un instrumentist - de regulă, violonist sau clavecinist). Direcționa cu măiestrie procesul interpretativ într-o direcție uniformă.
Un concert de mare ținută, așteptat cu interes de publicul, venit în număr mare la sala Ateneului Român.
NOTE
[1] Orchestra de Cameră din Lausanne, Elvețía a fost fondată în anul 1942 de către Victor Desarzens, cu denumirea franceză Orchestre de Chambre de Lausanne. După fondatorul Victor Desarzens (1942-1973), orchestra a fost condusă de Armin Jordan (1973-1985), Lawrence Foster (1985-1990), Jesús López Cobos (1990-2000) și Christian Zacharias (2000-2013), între 2015 și 2020, de Joshua Weilerstein. Actualmente este condusă de renumitul violonist francez Renaud Capuçon. Orchestra este alcătuită din aproximativ 40 de muzicieni. Participă constant la Festivalul de la Aix-en-Provence (încă de la a doua ediție) și este mereu invitată la Festivalul Internațional George Enescu - București. Orchestra a efectuat turnee de succes în Germania și Statele Unite. A cântat pe scene importante precum: Théâtre des Champs-Elysées din Paris, BBC Proms din Londra, Konzerthaus din Viena și Filarmonica din Berlin. Orchestra a cântat cu mari soliști, precum: Clara Haskil, Alfred Cortot, Walter Gieseking, Edwin Fischer, Murray Perahia, Radu Lupu, Martha Argerich, Nikolai Lugansky, Daniel Barenboim, Arthur Grumiaux, Frank Peter Zimmermann, Paul Tortelier, Truls Mørk, Jean-Pierre Rampal sau Emmanuel Pahud. De asemenea, orchestra a reușit să colaboreze cu unii dintre cei mai renumiți muzicieni ai vremii, precum: Paul Hindemith, Günter Wand, Christoph Eschenbach, Ton Koopman, Jeffrey Tate, Bertrand de Billy, Simone Young și Daniel Harding, Yo-Yo Ma, Maria João Pires și Martha Argerich. Orchestra de Cameră din Lausanne are o discografie remarcabilă, incluzând lucrări semnificative precum operele complete ale lui Haydn, înregistrate în anii 1970 și 1980 sub bagheta lui Antal Doráti. Înregistrări la casele de discuri Warner Classics și Deutsche Grammophon.
[2] Violonistului și dirijorul Renaud Capuçon s-a născut în anul 1976, la Chambéry, departamentul Savoia, regiunea Auvergne-Rhône-Alpes, din Franța, este fratele violoncelistului de renume Gautier Capuçon. Renaud și-a început studiile la Conservatorul Național Superior de Muzică din Paris, la vârsta de 14 ani, obținând numeroase premii în timpul celor cinci ani petrecuți acolo. Ulterior, s-a mutat la Berlin pentru a studia cu Thomas Brandis și Isaac Stern, iar în urma studiilor a obținut Premiul Academiei de Arte din Berlin. În 1997, Claudio Abbado i-a propus să devină concertmaistru al Orchestrei de Tineret Gustav Mahler, pe care a condus-o timp de trei stagiuni, colaborând cu dirijori precum Pierre Boulez, Seiji Ozawa, Franz Welser-Möst și Claudio Abbado. De atunci, Renaud Capuçon s-a afirmat ca solist profesionist. A concertat cu: Orchestra Filarmonică din Berlin, Filarmonica din Viena, Orchestra Simfonică din Boston, Orchestra Filarmonicii de la Scala, Orchestra Simfonică din Londra, Orchestra Simfonică a Radiodifuziunii Bavareze, Orchestra din Paris, Orchestra Națională a Franței, Orchestra Filarmonicii Radio France, Filarmonica din München, Orchestra Simfonică Yomiuri Nippon și Orchestra de Cameră a Europei. Din anul 2021, Renaud Capuçon este director artistic al Orchestrei de Cameră din Lausanne. A dirijat Orchestra Simfonică din Viena, Filarmonica din Luxemburg, Orchestra Gürzenich din Köln, Orchestra Teatrului San Carlo din Napoli, Academia Karajan a Filarmonicii din Berlin, Orchestra Simfonică Radio din Praga și Orchestra Simfonică Radio din Ungaria. Începând cu anul 2016, este directorul artistic a trei festivaluri: Sommets Musicaux de Gstaad, Festivalul de Paști din Aix-en-Provence (pe care l-a fondat în 2013) și, cel mai recent, Festivalul Rencontres Musicales din Évian (începând din 2023).