Scriu acest articol într-unul din momentele de maxim al Festivalului Internațional George Enescu 2025 - și suntem abia în prima jumătate - moment marcat de un concert petrecut la Sala Mare a Palatului - opera în concert Salome de Richard Strauss, cu Orchestra simfonică WDR din Köln condusă de Cristian Măcelaru, precum și de o sumă de interpretări a unor opus-uri din opera enesciană.
Oricum, a-ți da cu părerea despre ceva în spațiul public, așa cum stă bine vremurilor mai tulburi, te situează automat într-o anumită tabără, te afiliază unui grup, îți pune - cel puțin pentru o vreme - o ștampilă. Muzica clasică scapă oarecum, deocamdată. Dacă ne referim la cele enunțate mai sus, riscul merită asumat, mai ales că vorbele chiar vin de la sine, pentru că aceste interpretări situează cu adevărat aceste concerte și festivalul în sine în zona evenimentului cultural.
Să începem cu Enescu. Timp de o lună de zile acest nume se aude peste tot, ceea ce este bine, chiar dacă este în continuare lipsit de conținut pentru tot mai mulți, ceea ce este mai trist, indiferent de cât de plin le este frigiderul sau de durata vacanțelor exotice. În zona profesionistă a domeniului, această lipsă de conținut capătă altă substanță, în momentul în care "mai vin câte unii" de peste țări, care chiar cântă ceea ce a scris în partitură marele nostru compozitor. Timp de multe ediții, acest enescuobligat era "rezolvat" inclusiv de mari orchestre ale lumii printr-o citire, maxim două înainte de concert, cu rezultatele aferente.
Lucrurile s-au schimbat însă, astfel că acum am avut parte, printre alte exemple cu siguranță, de minunate versiuni pentru Suita nr. 1 în do major pentru orchestră op. 9 în interpretarea orchestrei Les Siècles condusă de Frank Ollu, de Pastorala - fantezie în interpretarea Orchestrei Academiei Naționale Santa Cecilia dirijată de Daniel Harding, sau de Uvertura la opera Oedipe în interiorizata interpretare realizată de dirijorul Paavo Järvi alături de Orchestra Tonhalle din Zürich. Vorbim bineînțeles despre interpretări asumate, documentate și, lucrul cel mai important, care au reușit să transmită publicului fiorul emoțional al compozitorului, prin filtrul unor travalii intelectuale ale unor personalități artistice venite din spații culturale diferite de al nostru. În exemplele amintite vorbim desigur despre nume de rezonanță în plan european și chiar mondial, dar care și-au respectat renumele, tratând cu respectul binemeritat muzica și moștenirea culturală a celui de la a cărui trecere în eternitate se împlinesc în 2025 70 de ani. Adică exact ceea ce acest festival și-a propus încă de la începuturile sale și anume relevarea spiritului universal al operei lui George Enescu.
Vorbele de bine continuă și nu vor fi umbrite de subiecte devenite se pare desuete (sau tabu), precum "un centru cultural cu săli de concerte cu acustică naturală în capitala României" sau "cantitate versus calitate", îndreptându-se către importanța existenței unor interpretări de referință a unor capodopere ale artei componistice universale în spațiul nostru cultural.
Un moment care cu siguranță a marcat memoria afectivă a celor prezenți în sală, a fost opera în concert Salome de Richard Strauss, cu Orchestra simfonică WDR din Köln condusă de Cristian Măcelaru. Despre acest eveniment aș putea fără remușcări să spun doar atât: Wow!
Ce muzică... foarte, foarte rar - sau odată, ca niciodată - interpretată în România în versiune integrală, această capodoperă ce a avut premiera în anul 1905 la Dresda dă impresia unui opus de final de carieră componistică, dacă vreți un fel de Marea fugă op.133 a lui Beethoven, realitatea fiind însă aceea a unui halucinant film dat pe invers, în sensul în care Strauss a creat această operă, precum și titlul următor, Electra, înaintea poemelor simfonice și a operelor care i-au construit marelui compozitor renumele de geniu al orchestrației și al poeticii limbajului simfonic. Greu de crezut că fulgurațiile recognoscibile din Cavalerul Rozelor sau Simfonia Alpilor reprezintă de fapt primele abordări ale motivelor care aveau ulterior să îi definească fascinantul univers sonor.
Ca și Electra, Salome are un subiect marcat de o teribilă cruzime, nu are cor și pare că deja epuizează toate posibilitățile de expresie ale unui aparat orchestral luxuriant, într-un limbaj care deja sondează imponderabilitatea tonală, construit pe laitmotive și pe o încrengătură cu adevărat fascinantă de semnificații sonore modelate în funcție de momentul dramatic.
Orchestra simfonică WDR din Köln, orchestră de frunte în rândul ansamblurilor simfonice radio din Europa, a strălucit prin expresivitatea și dinamica nuanțelor, fie că a fost subiect principal sau suport al soliștilor și aici trebuie menționată întreaga distribuție: Jennifer Holloway - Salomeea (soprană), Iain Paterson - Ioan (bariton), Tanja Ariane Baumgarner - Irodiada (mezzosoprană), Gerhard Siegel - Irod (tenor), Oleksiy Palchyov - Narraboth (tenor), Bianca Andrew - Pajul lui Irod (contralto), Thomas Ebenstein - Primul evreu (tenor), Michael Smalwood - Al doilea evreu (tenor), ChristophePoncet de Solages - Al treilea evreu (tenor), Peter Kirk - Al patrulea evreu (tenor), David Oštrek - Al cincilea evreu (bas), Artyom Wasnetsov - Primul soldat (bas), Artur Janda - Al doilea soldat (bas), William Socolof - Un capadocian, al doilea nazarinean (bas-bariton), Liam James Karay - Primul nazarinean (bas).
Ce energie, ce voci și nu doar voci în sine, ci interpretări, forță dramatică și glasuri care, așa cum se spune în rock și jazz, au "tăiat mixer-ul" - pentru că vorbim totuși despre muzică amplificată - și au ajuns în spiritul și substanța rolului la spectator, la concurență cu un aparat orchestral de mari dimensiuni. Este desigur și meritul sistemului de amplificare al sălii realizat special cu ocazia festivalului, care deși tot un sistem de preluare și amplificare a unui sunet inițial rămâne, încearcă și reușește asimptotic să își facă treaba tot mai bine.
Baritonul Iain Paterson - Ioan, mezzosoprana Tanja Ariane Baumgarner - Irodiada, tenorii Gerhard Siegel - Irod și Oleksiy Palchyov - Narraboth, au clădit alături de orchestră, prin forța interpretării lor, în ochii imaginației noastre, cadrul dramatic în care strania și tulburătoarea Salomeea întruchipată de Jennifer Holloway a acumulat, a clocotit și a erupt prin cele 7 văluri, într-o poveste spusă dintr-o dată, cu sufletul la gură.
Și pentru că toată această coordonare a acestor excepționale forțe artistice puse în slujba unei muzici geniale trebuia să poarte un nume, s-a numit în cazul de față Cristian Măcelaru, dirijorul întregului vârtej emoțional, ucenicul vrăjitor al acestei palete de culori și tensiuni dramatice care a fost versiunea în concert al operei Salome de Richard Strauss. Energie, adecvare, privire profundă, gest concis și eficient în multistratul unei partituri care cu siguranță că ar trebui mult mai des interpretată.
Pentru că pomeneam mai sus ștampilele puse tot mai apăsat pe tot mai multe frunți, sunt tentat la acest moment, mai ales la acest moment al Festivalului Internațional George Enescu al cărui director artistic este, să îl numesc pe marele dirijor român, neobosit. Doar că neobositul Cristian Măcelaru nu este doar o baterie performantă, ci se arată cu adevărat un personaj al propriei sale pasiuni pentru muzică, sensibil, plurivalent în rolurile sale de dirijor, violonist de bis, povestitor pentru publicul foarte tânăr, moderator, PR și în același timp și de fiecare dată un profesionist plin de entuziasm. Iar marele câștig, dacă e să mă raportez la vorbele auzite prin publicul care a mobilat onorabil sala în seara concertului, e acela că numele lui a devenit un brand în ochii spectatorului român cel puțin, lucru care a contat se pare destul de mult în a hotărî oamenii să vină la concert, pentru a veni în contact cu un opus necunoscut pentru cea mai mare parte dintre ei.
Cât despre bijuterii, în presa vremii de azi aceasta este denumirea pentru promisele stadioane și săli polivalente care fie se construiesc acolo unde trebuie, fie sunt promise în comune a căror populație este sub cea a capacității proiectate a respectivelor edificii, sau - cum e cazul capitalei - urmează a fi construite în zone aflate sub vălurile unor litigii mai alambicate decât cele ale Salomeei.
Luând notă cu amărăciune că o sală de concert nu are nicio șansă de a accede la acest statut de "bijuterie", de fapt la nici unul, nici măcar de schiță, voi încheia îndrăznind totuși să spun că aceste seri fantastice ale Festivalului Internațional George Enescu sunt ele în sine niște bijuterii ale vieții noastre culturale, nu sunt efemere, ba mai mult, sunt, alături de stagiunile regulate, proiectele independente și deloc în ultimul rând de instituțiile primare de învățământ artistic, singura noastră șansă de a nu scoate bâta, pumnul sau pistolul din secunda doi, într-un viitor nu foarte îndepărtat.