Așa a făcut, inspirat, curat și cu succes (probat de reacția entuziastă a spectatorilor), regizoarea Sânziana Stoican în Comedia erorilor (Teatrul Nottara), prezentată publicului în câteva avanpremiere la mijloc de septembrie (premiera oficială va fi în 25 septembrie 2025).
Povestea - îngroșat convențională, dar scrisă cu alertețe și mult umor - a două dublete de gemeni, stăpân și servitor, din două orașe diferite, este construită pe modelul cunoscut al quiproquo-ului, al confuziei, cu efect comic acut.
Soția posesivă și cam tiranică a lui Antipholus din Efes - cam chefliu și risipitor, afemeiat pe deasupra - își confundă soțul cu geamănul său, Antipholus din Siracuza. De aici o sumedenie de încurcături, mai ales că și servitorii celor doi (ambii Dromio) sunt gemeni, despărțiți la naștere etc. Intriga e dezvoltată și de o dramă de familie, cu tatăl celor doi condamnat la moarte de ducele efesian etc. E o piesă tipologică pentru rețeta de comediograf a lui Shakespeare, cu tot felul de găselnițe auctoriale ce să țină trează atenția publicului elisabetan. Formula funcționează și azi, chiar de convenția onomastică ne pare stridentă; iar Sânziana Stoican a exploatat-o inteligent.
Gemenii sunt jucați de aceiași actori - cum sugerează și intriga: aici, Adrian Nicolae (Antipholus) și Tudor Cucu-Dumitrescu (Dromio), în două / patru roluri impecabil interpretate, cu efect comic pregnant, conturând fiecare erou cu o impresionantă știință a detaliului caracteristic (e cu siguranță și meritul regizoarei pentru finețea diferențelor). Nicolae e pe de o parte un Antipholus cam din topor, nițel vulgar și violent din fire, de cartier, cum s-ar zice, iar pe de alta un Antipholus cuminte, afectuos și prevenitor, ușor naiv aparent. La fel, Tudor Cucu-Dumitrescu e un Dromio din Siracuza ce-și prețuiește stăpânul și-i e aliat, complice, prieten, dar în Dromio din Efes e servitorul bătut, umilit, ce se răzbună de câte ori poate pe stăpânul său. Evident că efectul amuzant e copios la fiecare interacțiune "încrucișată" a celor patru, iar confuziile sunt puse în valoare cu asupra de măsură de actori.
De altfel, și interpreții celorlalte roluri, de anvergură mai redusă, au folosit cu folos, ca să zic așa, astfel de detalii semnificative. Ana Radu a avut momente foarte bune de voluntarism belicos în rolul soției Adriana, deși o anume voalare a vocii și câteva indecizii în forța de joc au estompat personajul pe alocuri - dar a făcut un cuplu excelent ca temperatură scenică cu Raluca Gheorghiu (sora ei nemăritată, Luciana), cu puseuri de romanțioasă feminitate (care și prilejuiesc o volută amuzantă a reprezentației).
Ionuț Grama (Ducele / Balthazar / Doctorul Ciup) a fost polimorf în partiturile jucate, din care remarc special pitorescul "psihedelic" al șamanului / doctor; Curtezana interpretată de Alexandra Aga a fost de o eleganță și distincție ostentativă și foarte rafinat redată, în răspăr cu alura "casnică" a soției Adriana; Crenguța Hariton a întruchipat-o frust și fast pe nurlia servitoare Luci; Ion Grosu a fost un soi de Pristanda bolovănos și influent în rolul Polițistului; Rareș Andrici (bijutierul Angelo), Mircea Teodorescu (Egeon, deținutul), Laura Vasiliu (stareța Emilia, soția lui Egeon), Alexandru Mike Gheorghiu (Al doilea negustor) au secondat cu brio și punctat acutele în interacțiunile scenice.
Acțiunea e foarte bogată în elemente ce accentuează comicul, ceea ce denotă lectura atentă și transpunerea pregnantă a regizoarei Sânziana Stoican. O dramaturgie fină prelucrează / completează uneori excelentă traducere în versuri a lui George Volceanov (apar replici în spaniolă, rostite afectat, ca în telenovele; Dromio din Siracuza cântă mereu o melodie celebră; diverse situații sunt limpede parodice).
Povestea shakespeariană nu este trădată cronotopic, dar e încadrată într-o ramă contemporană, fără senzația de colaj nepotrivit, ba dimpotrivă. Dromio din Siracuza e un turist (celebrul Efes, nu?) cu aparat foto, șamanul are ținută de hipiot și practică pseudo-ritualuri fumigenice ș.a. (nu dezvălui toate detaliile pentru a nu răpi plăcerea viitorilor spectatori).
Costumele de scenă sunt evident contemporane, de la vestuța ce-l îmbracă pe atleticul Antipholus la șapca urbană a lui Dromio (aici e de menționat "unitatea în diversitate" ce-i distinge pe gemeni), treningul fancy de casă al Adrianei sau uniforma polițaiului. Scenograful Valentin Vârlan a lucrat inspirat și cu bun efect plastic pe cromatică, alternând culorile complementar și cu bun-gust. La fel a procedat și cu decorul construit arhitectural, cu planuri asimetrice, unghiuri ascuțite și figuri geometrice diverse (paralelipipede, cercuri, planuri volumetrice suprapuse, utile derulării acțiunii).
Comedia erorilor de la Nottara este o dovadă că o comedie bună nu înseamnă șarjă și artificiu ce să ia ochii, ci lectură deșteaptă și muncă în detalii, ritm și precizie. Succesul e asigurat!
(foto: Victor Diaconu)