Festivalul Shakespeare de la Craiova, organizat impecabil de Vlad Drăgulescu și echipa lui, are o tradiție de peste 30 de ani, timp în care a devenit tot mai popular și mai vizibil la nivel internațional. În 2026 au avut loc peste 450 de evenimente, cu participarea unor artiști din peste 70 de țări, sub tema Will Matters. Voința naște materie. Evident, ar fi fost imposibil să participi la toate într-o singură săptămână, nici măcar dacă ai fi avut zece clone. Însă, a fost o adevărată încântare să văd freamătul orașului și agitația spectaculoasă din fiecare colțișor al Craiovei. Și nu doar în centrul urbei, pentru că evenimentele s-au desfășurat și în cartierele și zonele limitrofe. Un lucru este clar, nu voi reuși să surprind toate detaliile. Acest text va fi mai degrabă o sinteză a tot ceea ce am reușit să văd în timpul festivalului. Nu voi încărca acest scurt jurnal cu o avalanșă de nume (deși, pe ici pe colo, voi fi subiectivă) însă vă încurajez să descoperiți (la următoarea ediție) pe cont propriu evenimentele care vă stârnesc interesul.
Bun, să trecem la miezul chestiunii. Primul spectacol pe care l-am văzut a fost cel din seara deschiderii festivalului. Este vorba despre Titus Andronicus: Renăscut, în regia lui Ryunosuke Kimura, o producție a Companiei de teatru Kakushinhan. Spectacolul propune o reinterpretare proaspătă, vie și actuală a piesei lui Shakespeare, fără a renunța la influențele teatrului Nō, operei, dansului și artelor circului. Toate aceste elemente se armonizează într-un melanj care conectează Estul și Vestul, clasicul și modernul, o reflecție artistică asupra lumii contemporane. A fost un spectacol aplaudat și discutat seri de-a rândul.
Cu această doză de adrenalină, a doua zi am participat și la lansarea unui proiect artistic numit Instalația Multimedia - Shakespeare Teen, la realizarea căruia au contribuit zeci de elevi din 34 de școli gimnaziale și tineri din 18 licee, alături de studenți ai Universității din Craiova: de la Facultatea de Litere (specializările Cinematografie, Media, Fotografie și Artele Spectacolului - Actorie), Facultatea de Horticultură (Peisagistică) și Facultatea de Teologie Ortodoxă (Arte Vizuale). Inspirându-se din Visul unei nopți de vară de William Shakespeare, adolescenții au participat la revitalizarea spațiului public prin realizarea unor machete reunite sub tema Grădina din vis și a unor scurtmetraje grupate sub titlul Emoția unei nopți de vară. Prin aceste creații, aceștia au materializat în spațiul public idei și viziuni care le-au pus în valoare imaginația și creativitatea. Întregul proiect a fost coordonat exemplar de Mirela Dișa.
Tot în aceeași zi, am revăzut spectacolul A douăsprezecea noapte, în regia lui Florin Liță, o producție a companiei craiovene de teatru independent Tipografia Hub, cu o distribuție remarcabilă: Dragoș Măceșanu, Ramona Drăgulescu, Theodora Bălan, Adrian Tudor, Lucian Vlăsceanu, Bogdan Oprănescu, Petronela Zurba, Diana Petec, Nicolae Vicol, Cătălin-Mihai Miculeasa și Darko Huruială. Cred că punctul forte al acestui spectacol este registrul comic, susținut de interpretările actoricești energice și nuanțate ale întregului colectiv artistic.
Am decis să-mi temperez exaltarea și am ales să intru la Ophelia-s, o punere în scenă feministă semnată de Nicole Mossoux, în colaborare cu Patrick Bonté. M-au făcut să mă las cuprinsă de fiecare dintre cele patru Ofelii imaginate într-un dans al fragilității și al suferinței. Pe mine, cel puțin, au reușit să mă zăpăcească ca să-mi dezvăluie, treptat, perspectivele, forța și tristețea lor.
A treia zi am luat o pauză. Văzusem deja Regele Lear, regizat de Silviu Purcărete, cu câteva săptămâni înainte, tocmai pentru a nu mă aglomera cu atâtea prețiozități teatrale într-un interval atât de scurt. Cum toate zilele se încheiau în Shakespeare Village, un spațiu inspirat de perioada elisabetană și adaptat gusturilor contemporane, evenimente artistice în aer liber, cu petreceri disco și concerte susținute de artiști români, am profitat de ocazie pentru a mă bucura de atmosfera festivalului într-un ritm mai relaxat.
În cea de-a patra zi, am preferat să mă plimb pe străzile orașului, împânzite de jocuri și spectacole la fiecare colț. Am rămas fără cuvinte în fața spectacolului Circurios (titlul e bine gândit!), imaginat de Irene Schuberth, și am zăbovit preț de câteva clipe bune la Mariolino Plays Yorick, o marionetă inspirată de figura lui Yorick, mânuită cu virtuozitate de artista italiană Silvia Ripamonti.
În drum spre casă, m-am oprit și la Galeria GLORIÆ, pentru a vedea lucrările unor artiști independenți contemporani, Sevan Székely, Danielle Rosa, Lena Ciobanu, Anio Ciutac, Mara & Marco Verhoogt și Mircea Cîrtog, inspirați de opera lui Shakespeare. Creațiile lor, de la instalații, fotografii și sculpturi până la practici multimedia, au fost reunite într-o expoziție curatoriată de Gloria Berceanu și Valentin Boiangiu, găzduită în generosul spațiu al galeriei.
Luni, a cea de-a cincea zi de festival. Nu pot să trec mai departe fără să vorbesc despre reușitele studenților. La Departamentul de Arte și Media al Universității din Craiova s-a jucat Rosencrantz și Guildenstern trebuie să moară, în regia lui Florin Caracala, cu o generație de tineri, aproape absolvenți, absolut superbă: Cristian Gabriel Căldare, Bogdan Scăfariu, Ana-Maria Hârsieru, Alexa Turea, Constantin-Răzvan Zamfir, Bianca Maria Mălăel, Georgiana Dincă, Darius Adrian Feraru, Ovidiu Chiva, Alexandra Daniela Iovan și Mihnea-Bogdan Presură. Textul lui Tom Stoppard a fost pus în valoare de interpretarea actorilor și de echilibrul între comic și melancolie. Sunt sigură că acest spectacol se va juca și în următorul an universitar, pentru că merită să fie (re)văzut.
Dacă ar trebui să pun pe listă un spectacol care mi-a plăcut mai puțin, acela ar fi Hamlet - La fin d'une enfance, în regia lui Christophe Luthringer, cu actorul Victor Duez. Deși Duez a făcut un adevărat tur de forță, apelând la o gamă variată de mijloace artistice, de la cântat live până la mânuirea marionetelor, dar, din păcate, nu a reușit să construiască un personaj pe deplin credibil. Parcă tocmai acest amalgam de expresii artistice l-a împiedicat să-și pună în valoare pe deplin măiestria interpretativă.
Seara de marți mi-am dedicat-o mult așteptatului spectacol The Tiger Lillies într-un cântec Macbeth, o colaborare între compania catalană de teatru La Perla 29 și grupul muzical britanic. Am avut noroc că am mai prins un loc, pentru că sala a fost plină până la refuz. Dacă The Tiger Lillies sunt nelipsiți din festival de câțiva ani buni, în 2026 au prezentat un spectacol pus în scenă de directorul artistic Oriol Broggi, un regizor cunoscut la Barcelona pentru montările sale poetice ale unor autori clasici precum Sofocle, Molière sau Cehov. În producția jucată pe scena mare a Teatrului Național din Craiova, Broggi a transformat drama shakespeariană într-un poem scenic despre seducția puterii și tirania umană, plasat într-o formulă expresionistă cu influențe din teatrul de cabaret. Publicul a fost purtat necontenit între râs și frământare.
Și dacă am ajuns la miercuri, voi spune Timon din Atena, regizat de David Schwartz, pentru că a fost unul dintre preferatele mele din acest festival. Asta pentru că mi-a vorbit despre problemele și aspectele care mă interesează la ora actuală: circulația banilor în societate și relațiile umane care se creează în jurul lor, interesele și beneficiile unora pe seama altora, jocurile de putere. Fix ce ne macină în ziua de azi. Se pare că nici lui Shakespeare nu-i dădeau pace subiectele astea. Mi-ar plăcea ca mai multe texte să fie interpretate sau adaptate pornind de la ceea ce ni se întâmplă în contemporaneitate, dar să rămână și credibile. Spectacolul acesta ne plimbă prin viziunile lui Shakespeare despre datorii și credite, inspirate chiar din viața și familia scriitorului. Bineînțeles, actrițele și actorii, toate și toți geniali: Ama Beschieru, Florin Aioane, Paul Ovidiu Cosovanu, David Drugaru, Katia Pascariu, Vlad Ionuț Popescu! Chiar m-am gândit tot drumul spre casă că vreau să recitesc piesa. Super deșteaptă adaptarea, realizată în colaborare cu Anamaria Feraru. Scenografia mișto semnată de Andrei Dinu, muzica bombă de Paul Ovidiu Cosovanu și coregrafia smart a Paulei Dunker.
Țineam neapărat să văd măcar un film în Piața Primăriei. În fiecare seară era programată proiecția unei adaptări celebre: Hamlet (Laurence Olivier), Clopoței la miezul nopții (Orson Welles), Romeo și Julieta (Franco Zeffirelli) sau My Own Private Idaho (Gus Van Sant). Și am picat exact la King Lear în viziunea lui Jean-Luc Godard. De fapt, este o adaptare destul de atipică, construită din multiple referințe intertextuale și articulată într-o formulă cinematografică ce problematizează limbajul și sensul artei într-o societate aflată într-o continuă schimbare. Aceste întâlniri cinefile au fost organizate de echipele de la Bad Unicorn și Inspire Cinema.
Joia a fost a adolescenților sau, mai bine spus, a teatrului făcut de tinerii din întreaga țară. M-am bucurat să văd pe scena Departamentului de Arte și Media al Universității din Craiova spectacole susținute de tineri din Târgu Jiu (Teatrul Dramatic "Elvira Godeanu"), Focșani (Trupa de Teatru Protha) și București (Acting Up), alături de cei din Craiova (T-ACT). Faptul că există interes pentru teatru și dincolo de orele de curs este ceva nemaipomenit.
Piesa de rezistență a fost adaptarea comediei Doi tineri din Verona, semnată de regizorul Declan Donnellan, realizată în colaborare cu Compania Națională Spaniolă de Teatru Clasic (CNTC) și LAZONA. Titlul sună mișto în spaniolă: Los dos hidalgos de Verona (un hidalgo făcea parte din mica nobilime, cu statut nobiliar, dar nu neapărat avere). Spectacolul lui Donnellan mi s-a părut o combinație între estetica vizuală a lui Pedro Almodóvar și ironia din filmele lui Luis García Berlanga. Impresia aceasta s-a datorat, probabil, jocului actoricesc, scenografiei, transpunerii textului într-un registru contemporan, dar și savuroaselor expresii din jargonul spaniol. Nu rar, actorii își ieșeau din rol și se adresau direct publicului. Această conștientizare a spațiului scenic și forța limbajului au făcut ca spectacolul să intre pe lista favoritelor mele din festival.
În ultimele zile, oboseala începea să se acumuleze, dar, cum nu ai ocazia să mergi la teatru în fiecare zi, iar spectacole de asemenea anvergură nu întâlnești la tot pasul, a meritat efortul de a nu rata ultimele zile ale festivalului. Desigur, producțiile Naționalului craiovean sunt de o calitate exemplară și pot fi revăzute oricând cu aceeași plăcere, însă farmecul festivalului constă în faptul că toate celelalte experiențe există doar pentru câteva zile.
NIMIC în numele tatălui, al fiului și al libertății, al companiei italiene Balletto Civile, a fost ultima reprezentație pe care am văzut-o într-o sală de teatru. Adaptat după Regele Lear și regizat de Michela Lucenti, spectacolul m-a copleșit prin relația pe care artiștii o construiau cu spațiul performativ. Prin mișcare, gest și expresie corporală, ei transmiteau forme ale durerii și suferinței, purtate de sonoritățile unei muzici minimaliste. A fost, într-adevăr, o experiență imersivă, un dans tragic în care te regăseai prinsă fără să-ți dai seama.
Deși a fost o zi cu o căldură înăbușitoare, penultima zi de festival mi-am petrecut-o la două spectacole în aer liber. Primul, desfășurat sub un soare necruțător, a fost cel al studenților de la UNATC, coordonați de Mihaela Sârbu. Un Othello RAP plin de energie, în care tinerii au reușit să antreneze cu brio publicul prin ritmul sprințar și inventivitatea scenică. Trupa este alcătuită din Cezara Borger, Cătălina Botnaru, Cezara Cristache, Iris Maria Nica, Alexandru Stavrositu, Matei Constantin Spuza, David Andrei Dumitriu, Alexandru Rebeja, Noemi Hăisu, Andrei Ian Ostrowski, Șerban Marian Luca, Ana Livia Popescu, Teodora Florea, Alexandru Andrei Burcă și Rareș Ichim. Sunt sigură că vom mai auzi de ei cât de curând.
Al doilea spectacol a fost Cimbelí, al catalanilor de la Parking Shakespeare, o trupă care joacă în spații publice și aduce teatrul mai aproape de comunitate, fără decoruri, sonorizare sau efecte de lumini, mizând aproape exclusiv pe forța textului și expresivitatea actorilor. Spectacolul a avut loc în Shakespeare Village, un spațiu ideal pentru acest tip de reprezentație, care s-a potrivit perfect cu maniera ludică și delicioasă a jocului actoricesc.
Ar mai fi multe de spus, de discutat și de imaginat, dar mă opresc aici. Îi vedeam pe unii spectatori luându-și notițe în timpul spectacolelor, însă eu mi-am dorit întotdeauna să trăiesc momentul, să mă bucur de fiecare mișcare și de fiecare replică, să rămân cu privirea ațintită spre scenă. Apoi mă încearcă un sentiment de vinovăție la gândul că poate aș fi avut mai mult de câștigat dacă mi-aș fi notat câteva impresii după fiecare reprezentație. Poate, cine știe, peste doi ani îmi voi învăța lecția. Până atunci, ne vedem, desigur, la teatru!