Lăsând gluma și speculațiile la o parte, propun să ne uităm la acest text neterminat și asumat în comun cu colegul Thomas Middleton (nici o legătură dovedită cu Kate, Prințesa de Wells!) ca la o încercare multiplă: mai întâi, de abandonare a marilor teme care îi cimentaseră prestigiul din epocă și celebritatea de după. Apoi, ca tentativă foarte virulentă de critică la adresa societății și a oamenilor ce o alcătuiesc. Tema alienării, a dezumanizării în fața lăcomiei mai fusese strecurată și prin alte lucrări pentru scenă. Dar parcă... mai frumos îmbrăcată în poezie sau umor, în simboluri... haine de gală, mdeh. La Timon..., lucrurile sunt tratate viguros, direct, fără menajamente stilistice. Ba chiar cu o duritate specială în afirmarea mesajului final. Dacă mai punem și cântecele însoțitoare din spectacolul dlui David Schwartz, ne cam apropiem de Bertolt Brecht, cu ale sale lehrstücke. Probabil că asta l-a și atras, cumva, la textul cu pricina pe același domn Schwartz, neobosit activist civic pentru cauzele de stânga. În plus, neterminat fiind de către autori (nu s-or fi înțeles între ei, s-or fi plictisit ori s-au apucat, fiecare, de ceva mai bun?) textul permite oricărui regizor să intervină fără menajamente în script. Se poartă, la dramaturgia clasică, formele de contemporaneizare; mai mult, a apărut și un personaj (numit chiar dramaturg) al cărui rost este de a recroi, a elimina, a actualiza, chiar a rescrie forma originală. Cu condiția (din fericire asumată rezonabil de către dna Anamaria Feraru) respectării măcar a principalelor sensuri din opera luată la purtare, după ce a fost pusă pe calapodul fierbinte al actualității.
Dinamic și cam zgomotos în unele momente, apelând la unele giumbușlucuri ce provin din teatrul studențesc ori popular, spectacolul are meritul de a conecta spectatorul la energia mesajului țintit. În povestea scenică, găsești generozitate prostească, chiar fudulă, urmată de faliment personal, revoltă, înfrângere umilitoare, dezamăgiri în avalanșă... Toate conduc la o ură (ne)sănătoasă a instabilei victime, o răzbunare cu tâlc asupra oamenilor care, aflăm din tribulațiile înfățișate, nu merită nici ajutați, nici compătimiți, doar distruși - adică stârpiți. Aici, vestitul umanism al Marelui Will ar cam da-o în gard, cum se zice; poate de aceea textul a și fost pus la dospit și publicat, sub semnul omagial al prestigiului, abia în anul morții sale?
În reintepretarea Schwartz-Feraru, spectacolul social al generozității prostești îi învață pe ceilalți să (te) speculeze... atât cât au de unde. Apoi, să-ți întoarcă spatele, lăsându-se de izbeliște atunci când nu mai ai de unde le da. O schemă veche de când lumea, din păcate... în păcate. Pentru mine, Timon ăsta al lui Shakespeare & Middleton aste, la urma urmei, un megaloman fraier, care face binele nu atât din generozitate organică, cât dintr-o grandomanie fără margini. Le dă, ca să fie lăudat, lingușit, adulat. Ăsta e prețul, boss! Când a-nțărcat bălaia... gata și cu pupincurismul profitorilor miluiți. Atunci, extremistul cel exaltat dispare pentru societate. Adică face fix câte parale mai are. Vorba bulgarului: nula na nula. De unde dezamăgirea (cine l-a pus să se amăgească?), furia, turbarea, fandacsia de a-i vedea terminați (da, distruși!) pe cei care nu i-au purtat cuvenita recunoștință. Ideea de a folosi o bogăție (retrimisă de zei?) pentru extincția lumii păcătoase și mizerabile poate fi, și azi, la îndemâna oricărui mega-șef megaloman, sub deviza "Nu mă meritați. Vă învăț eu minte!".
Acesta pare a fi mesajul actual al unui spectacol ce are meritul să te sensibilizeze puțin și să te pună pe gânduri. Trupa de numai șase actori își subsumează eforturile scenice acestui scop propagandistic-avertizator: lăcomia și plezirismul (hedonismul, consumerismul) duc, în cele din urmă, la pierzanie. Într-un fel sau altul. Dar, mai sigur și mai eficient, prin acțiune distructivă directă.
O scenografie funcțională (totul e gonflabil, incert și lesne dezumflabil, oricând), semnată Andrei Dinu, servește ideea de bază, însă fără veleități vizuale. Personal, aș fi pigmentat-o cu mai multă culoare la purtător, fără nici un derapaj istoric; anticii se dădeau în vânt după boieli în culori stridente, ceea ce nici azi nu pare foarte depășit. S-a preferat muzica săltăreață și șugubeață - cam ce auzi din boxele mașinilor scumpe - dar care întreține pe alocuri atmosfera dorită (Paul-Ovidiu Cosovanu).
Important rămâne, după această experiență culturală (știu că tinerii se dau în vânt după acest termen, nu atât de găunos cum pare) mesajul filosofic pe care Shakespeare s-a străduit să-l transmită posterității. Altfel spus, generația actuală poate ieși mai bogată din sala de la Replika.
(foto: Andra Tarara)