A fost un eveniment memorabil, o mare fericire să fi putut asculta la București, un astfel de ansamblu renumit, care a onorat cu sonoritatea sa unică, Festivalul Enescu, în ediția sa aniversară.
Prima lucrare interpretată la sala Ateneului Român, a fost «Mėmoriale» pentru flaut și opt instrumente de Pierre Boulez, compusă în anul 1985. Premiera a avut loc la 4 iulie 1989 (Ojai Festival), sub conducerea compozitorului. Mėmoriale a fost dedicată flautistului canadian Lawrence Beauregard, care a murit la vârsta de 28 de ani. Totuși, piesa nu este deloc un cântec de jale.
În descrierea ei, Pierre Boulez spunea: "Materialul este derivat dintr-o serie de celule care sunt permutate constant, cu variații adecvate instrumentelor participante. Fiecare parte este legată de celelalte, dar nu direct printr-o coordonare imediată, ci mai degrabă printr-un fel de coordonare oblică. Elementele sunt aceleași, dar sunt descompuse și elaborate în moduri diferite."
Ascultând interpreții aleși din orchestra Academy of St. Martin in the Fields, constatam că au fost atribuite registre foarte precis delimitate fiecărui instrument, în care acesta să se miște independent. Iar acest tip de arhitectură muzicală se caracteriza prin alternarea dezvoltărilor tematice cumulative ce creau însăși forma lucrării. Flautul, într-un chip inedit, era pus în mijlocul artiștilor ce interpretau, printre care corni cu surdină și corzi.
Piesa părea un veritabil antrenament pentru plămâni și buze, utilizând frecvent efecte speciale de frulato și tremolo. Ansamblul cameral (trei viori, două viole, violoncel și doi corni) realiza un puzzle, derulând componente ale formei globale, axate pe caracteristici de tempo, densitate și timbru. Foarte frumos au sunat acele armoniile tensionate ce se apropiau de o tonalitate caldă și apoi se retrăgeau din nou, într-un climat mai aspru. Efecte ale instrumentelor cu arcuș (sul tasto, non vibrato, progressivement vers le chevalet, redevenant dense, irrégulier, vacillant) colorau fluxul muzical.
După aplauzele publicului, a urmat Concertul pentru pian și orchestră nr. 3 în do minor, op. 37 de Ludwig van Beethoven, solist și dirijor Jan Lisiecki [2].
Concertul a fost compus în anul 1800 și dedicat prințului Louis Ferdinand al Prusiei. Respectă concepția tripartită tradițională (1. Allegro con brio; 2. Largo; 3. Rondo. Allegro-Presto). Concepția întregului este cea de arc, ale cărui extremități vibrează cu o forță impresionantă - de la încordarea declanșată de contrastul existent în prima parte, Allegro con brio, până la exuberanța muzicală a Rondo-ului final , de o plasticitate aproape vizuală.
În interpretarea Academy of St. Martin in the Fields expoziția orchestrală s-a deschis cu tema principală, cântată de instrumentele cu coarde. Apoi, clarinetul și vioara primă au adus o a doua idee muzicală. Jan Lisiecki a debutat cu un motiv bazat pe o gamă ascendentă. Remarcam agogica romantică, mai liberă a solistului, peste care acompaniamentul orchestral era prompt, sever ritmic, în contrast cu solistul părea cam rigid. Fiecare o ținea pe a lui, dar pe timp întâi al măsurilor se întâlneau cu precizie. Solistul, foarte muzical, pregătea intrarea tutti-ului. Valurilor de scări ascendente și descendente pianistul le asocia o dinamică paralelă cu sensul fluxului melodic. Concluziile aveau acea hotărâre a afirmației fără echivoc, orchestra retezând prin acorduri discursul. Sunetul cald al violoncelelor și acompaniamentul suflătorilor creau un ambient sonor splendid pentru pianistul solist.
Dialogul dintre fagot și oboi a sunat cursiv și expresiv. Pianistul Jan Lisiecki are un deosebit simț al proporțiilor: cântă grăitor, sugestiv, însă fără exagerări dinamice și timbrale, dincolo de stilul cerut de muzica lui Beethoven (încă nu scrisese Concertul în mi bemol major, op. 73 «Imperialul»). Știe să folosească ideea de punct și virgulă din ortografie, aplicat în frazare, în sensul că durata pauzei dintre două evenimente muzicale este mai mare decât în cazul virgulei și mai mic decât în cazul punctului (ceva între cezură și fermata pe pauză. În Cadența solistică la prima partea, gamele executate cu rapiditate, și motivele reamintite conduceau spre o stare de așteptare, cu triluri prelungite - modificate de la alternanța cu semiton, la cea cu ton, precum în Concertul de vioară în re major, op. 61). Timpanul a avut intervenții ferme.
Partea a doua a început imediat (poate și de teamă că publicul va aplauda între părțile concertului. De obicei între partea mediană și final se elimină vreo pauză mai lungă sau este notat atacca.
În Largo, partea a doua a Concertului op. 37, după introducerea de douăsprezece măsuri a pianului, se auzeau corzile cu surdină ce intrau blând. Jan Lisiecki respecta cu fidelitate notația pedalizării din partitură (minuțios marcată de compozitor). Acele scurte cadențe-fiorituri aveau eleganță. Solistul, având și rolul dirijorului, făcea semne din cap ansamblului, spre a marca pe alocuri ritmul cu contratimpi.
Șiruri de suspine împodobite cu mordente se derulau coborâtor. Cele două măsuri de cadență din finalul părții aveau într-adevăr o maximă interiorizare (sempre con gran espressione).
Refrenul Rondo-ului final era cântat cu avânt și o stare de agitație necesară. Accente și sublinieri prin sforzando aduceau tonicitate. Orchestra acompania cu mare exactitate ritmică, rolul timpanului fiind unul esențial. În Cuplete, cantabilitate era uneori întretăiate cu acel forte-piano-uri tipic beethoveniene. Minunate au fost acele reluări ale oboiului, după afirmațiile pianului solist, imitând perfect frazarea. Momentul de fugato, a sunat clar și foarte ordonat, cu marcarea intrărilor vocilor diferitelor compartimente. Refrenul în tonalitatea majoră omonimă a adus o culoare nouă.
Aplauzele publicului au răsplătit o interpretare vie a acestui îndrăgit Concert de pian de Ludwig van Beethoven.
Pianistul a oferit la bis un Preludiu de Frédéric Chopin.
După pauză, am ascultat Dixtuorul pentru suflători în re major, op. 14 de George Enescu. A fost compus în 1906, când Enescu avea în jur de 25 de ani. Împreună cu Octetul op. 7, Dixtuorul op. 14 a fost una dintre cele mai celebre lucrări care au fost interpretate la Paris, la începutul secolului al XX-lea.
Lucrarea cuprinde trei mișcări: I. Doucement mouvemente; II. Moderement; III. Allegrement, mais pas trop vif.
Ansamblul de pe scena Ateneului Român a fost alcătuit din: 2 flaute, oboi, corn englezesc, 2 clarinete, 2 fagoturi și 2 corni. (practic, un dublu-cvintet de suflători, cu corn englez în locul celui de-al doilea oboi; asemenea Octuorului op. 7, un dublu cvartet).
Lucrarea este un divertisment pe modelul serenadelor clasice și romantice. Ascultam instrumentiștii care intonau diatonic melodii și executau imitații contrapunctice libere, după maniera unui ricercar (un tip rudimentar de fugă). Se mai percepea și un fugato cu șase intrări, intonat cu claritate. În partea a doua se simțea o legătură mai deschisă cu folclorul. Se auzea o temă cu caracter epic. Remarcam intonația justă a unisonul instrumentelor cu ancie. În secțiunea centrală Vivemenet, tempo-ul se dubla brusc. În ultima partea era inclusă una dintre cele mai virtuoze texturi contrapunctice din întreaga piesă. Însă caracterul de divertisment nu este afectat. Momentul în care cornii la unison lansau un apel eroic a sunat convingător.
Aplauze puternice au răsunat la încheierea acestei lucrări enesciene prea rar auzită în sălile noastre de concert.
Apoi, orchestra Academy of St. Martin in the Fields a cântat Simfonia nr.1 în re major «Clasica», op. 26 de Serghei Prokofiev.
Excepțională interpretarea acestei capodopere!
Creată în anul 1917, lucrarea fost compusă ca o reinterpretare modernă a stilului clasic al lui Joseph Haydn și Wolfgang Amadeus Mozart. Premiera a avut loc la 18 aprilie 1918, la Petrograd, dirijată de Serghei Prokofiev.
Academy of St. Martin in the Fields te făcea să crezi că partitura aceasta e ușoară și aerisită avântată. Mișcările exterioare erau rapide, chiar agitate. Și totuși Prokofiev se abate aici de la influența clasicismului muzical prin moduri surprinzătoare. Dintre cele patru părți (1. Allegro; 2. Larghetto; 3. Gavotte Non troppo allegro; 4. Final: Molto vivace) Gavotte implica originalitate.
Însuși compozitorul a realizat un aranjament pentru pian al acestei Gavotte.
Majoritatea interpreților ansamblurilor orchestrale și chiar soliști aplică tehnica Alexander[3] în timp ce cântă, pentru că ea are efect, asupra conștiinței, sentimentelor, deprinderilor și echilibrului întregului sine, nu doar a celui fizic (relaxarea corpului). Este o atitudine nouă, opusă sobrietății - caracteristică a unor interpreți iluștri din secolul trecut (David Oistrakh), care își concentrau atenția asupra activității mâinilor, inhibând orice alte legănări, genuflexiuni ori, grimase. În zilele noastre vedem mulți soliști care participă cu tot corpul la cântat (chiar lovesc podeau scenei cu piciorul, se balansează - Yuja Wang, Gilles Apap). Iar instrumentiștii din orchestre se mlădiază ca lanurile de grâu în bătaia vântului.
În general, orchestranții sunt stimulați și de gesturile dirijorului, a cărui baghetă totuși nu emite sunete. Ideea de mișcare scenică s-a transferat uneori în titulatura unor cicluri de recitaluri: Duelul viorilor, Pianul călător.
Fiecare membru al acestei faimoase orchestre Academy of St. Martin in the Fields cânta cu o dăruire exemplară, cu bucurie, cu profesionalism impecabil. Actualul lider ASM Tomo Keller (cântă pe o vioară Stradivarius «Braga-Bell», din 1726), a condus ansamblul cu o exigență englezească admirabilă, detaliile și precizia muzicii interpretate fiind una de o calitate unică.
Ovații și aplauze puternice au răsplătit interpreții. Ei au oferit și un bis orchestral.
Festivalul Enescu, 2025, aduce armonie în suflete!
NOTE
*Fotografiile din concert au fost realizate de Cătălina Filip.
[1] Academy of St. Martin in the Fields din Londra fost fondată în anul 1958 de Sir Neville Marriner, A jucat un rol cheie în renașterea spectacolelor baroce din Anglia. A evoluat într-o putere muzicală, fiind astăzi o orchestră renumită în întreaga lume. Directorul său muzical este din 2011 Joshua Bell (contract până în 2028). Actualul lider ASM este violonistul Tomo Keller. În 1974, Neville Marriner l-a încurajat pe László Heltay să formeze Corul Academiei St Martin in the Fields. Membri ansamblului orchestral cântă în mai multe configurații, de la trio-uri de suflători la octete de coarde. Ansamblul a efectuat turnee în Europa și America de Nord. Este una dintre cele mai înregistrate orchestre de cameră din lume (casele de discuri Philips Classics, Hyperion și Chandos, L'Oiseau-Lyre, Argo, Capriccio, Decca, EMI și Hänssler, reeditate de Pentatone. Coloana sonoră a filmului Amadeus a ajuns pe locul I, în Billboard Classical Albums Chart, și a primit 13 discuri de aur. În 1993, Academia St Martin in the Fields a devenit prima - și până în prezent, singura - orchestră care a primit Premiul Reginei pentru realizări în export, tehnologie și mediu. Din 2000, Murray Perahia deține titlul de dirijor principal invitat al orchestrei și a realizat înregistrări comerciale cu orchestra în calitate de pianist și dirijor.
[2] Jan Lisiecki s-a născut în 1995, la Calgary, Alberta, Canada. În 2011 a absolvit Liceul Western Canada din Calgary. Și-a terminat studiile universitare la Toronto. La Școala Glenn Gould a Conservatorului Regal de Muzică. A obținut numeroase premii, dintre care amintim: Marele Premiu, Canadian Music Competition (2008); Marele Premiu, Montreal Symphony Orchestra Standard Life Competition (2009); Premiul Diapason d'Or Découverte (2010); Premiul Leonard Bernstein, Festivalul de Muzică Schleswig-Holstein (2013); Premiul Juno 2018, Albumul clasic al anului. Jan Lisiecki a cântat cu Filarmonica din New York, Orchestra Simfonică din San Francisco, Orchestra Simfonică din Chicago, Orchestra din Philadelphia, Staatskapelle Dresda, Orchestra din Paris, Camerata Salzburg, Filarmonica din München, BBC Symphony, Orchestra Simfonică din Londra, Orchestra Simfonică din Toronto, Orchestra Centrului Național de Arte, Orchestra de Cameră din Zürich și Orchestra Simfonică din Boston. A colaborat cu dirijori precum: Yannick Nézet-Séguin, Daniel Harding, Michael Tilson Thomas, Manfred Honeck, Andris Nelsons, Tugan Sokhiev și Philippe Jordan. A înregistrat șase albume pentru Deutsche Grammophon. Lucrările rar interpretate de Chopin pentru pian și orchestră, înregistrate cu NDR Elbphilharmonie Orchester și Krzysztof Urbański și lansate în martie 2017, au primit atât Echo Klassik, cât și Premiul Juno. Din anul 2012 este Ambasador UNICEF în Canada. Jan Lisiecki este implicat în activități caritabile. - wikipedia.org/wiki/Jan_Lisiecki
[3] Frederick Matthias Alexander a fost un actor și autor australian care a dezvoltat Tehnica Alexander ca un "proces educațional care recunoaște și depășește limitările reactive și obișnuite ale mișcării și gândirii". Principiile tehnicii Alexander sunt: modul în care o persoană se mișcă, se așază și stă în picioare are un impact asupra modului în care funcționează și gestionează viața de zi cu zi; funcționarea optimă a corpului este legată de relația dintre cap, gât și coloana vertebrală; mintea și corpul sunt strâns legate între ele, influențându-se reciproc în mod constant și funcționând ca o singură unitate.