"Aseară, când familia asculta interpretarea minunată a acestei simfonii nemuritoare, cineva a sugerat să pun mâna pe receptor și să văd dacă pot simți vreo vibrație. A deschis capacul, iar eu am atins ușor diafragma sensibilă. Ce uimire am simțit să descopăr că nu doar vibrația o simțeam, dar și ritmul plin de patos, pulsul și îndemnul muzicii!"
Erau senzațiile pe care muzica compusă de un surd genial i le transmitea unei persoane suferind de aceeași condiție medicală, dar având și ea o sensibilitate aparte, și pe care a simțit nevoia să le comunice imediat orchestrei care i-a mijlocit întâlnirea cu "măreața simfonie care se prăvălea ca o mare peste țărmurile tăcute ale sufletului lui (Beethoven, n.n.) și ale sufletului meu". Poziția lui Beethoven în ierarhia foarte scurtă a celor mai mari compozitori ai tuturor timpurilor, renumitul "big three" - cei trei mari -, e incontestabilă. Felul în care muzica lui imprimă sufletului stări pe care posesorul le poate considera extra-ordinare și, ca să rămânem în semantica anglofonă, "otherwordly", nepământene, e bine-cunoscut cel puțin tuturor celor care au auzit-o interpretată.
Simfonia nr. 9 în Re minor pentru soliști, cor și orchestră opus 125, pe scurt A Noua, a însemnat finalul compozițiilor simfonice încheiate de Beethoven, care intrase deja de câțiva ani în surditatea debutată foarte devreme, în jurul vârstei de 26 de ani. Pentru creațiile lui muzicale, asta a însemnat trecerea la utilizarea predilectă a registrelor joase, în detrimentul celor înalte, deși ultimii ani nu au aparținut aceleiași reguli, ceea ce a indicat că își "auzea" compozițiile complet în minte, fără a se baza pe pian pentru redarea notelor. Premiera simfoniei a avut loc în 1824, în Viena, la Theater am Kärntnertor sau Kaiserliches und Königliches Hoftheater zu Wien, în fața unui public care îl adora și care i-a arătat asta cu ovații îndelungi, la finalul unui concert cu doi dirijori: adevăratul dirijor, Michael Umlauf, și compozitorul care a dorit să dirijeze, deși nu mai ieșise de zece ani în public și era foarte clar că nu putea menține contactul cu orchestra. Violonistul Joseph Böhm, care participase la premieră, îi descria calvarul: "stătea în fața pupitrului dirijoral și se arunca înainte și înapoi ca un nebun". Chiar dacă cea mai mare parte a simfoniei fusese scrisă între 1822 și 1824, ideea de a transpune în muzică poemul lui Friederich Schiller An die Freude, Oda Bucuriei, apăruse în urmă cu 30 de ani. Avea să fie cea mai lungă simfonie pe care o compusese și aducea totodată o inovație genului, considerat până atunci instrumental: un cor și patru soliști, două voci feminine - soprană și alto / mezzosoprană -, și două voci masculine - tenor și bas / bariton -, care vor cânta acest elogiu adus Bucuriei, fiică a Câmpiilor Elizee, paradisul celor aleși și drepți.
Drumul prin lume al simfoniei și mai ales al Odei avea să fie cât se poate de identic cu vremurile, cel puțin cu cele ale Europei, chiar dacă lui Verdi îi displăcuse complet cea de-a patra mișcare. Aproprierea politică a artelor, inclusiv a muzicii, nu e o noutate, deci e firesc ca o asemenea creație monumentală să nu fi putut avea o soartă marginală. Începând cu ideea Ministerului Propagandei celui de-al Treilea Reich de a o folosi în deschiderea Jocurilor Olimpice de la Berlin din 1936, până la a fi cântată de ziua de naștere a Führerului. De la concertul de Crăciun din 1989 susținut de Leonard Bernstein la Berlin pentru celebrarea căderii Zidului, până la ceea ce cunoaștem cu toții, imnul Uniunii Europene.
Într-o seară în care un "leu" al actoriei, cum l-a numit Meryl Streep pe partenerul ei de ecran Robert Redford, trecuse în asfințit, dincolo de linia orizontului, la Sala Palatului, Orchestra Română de Tineret condusă de Christian Reif susținea concertul cu Simfonia nr. 9 a unui alt "leu", acest gigant care rămâne deasupra tuturor timpurilor și spațiilor artei. Înaintea concertului, în foaier, toți spectatorii au primit câte un steguleț al organizării noastre politice suprastatale, Uniunea Europeană, semn că semnificația lui nu mai poate fi altfel decât dublată de decizia comună a europenilor de a-l urma pe Schiller în text - Alle Menschen werden Brüder (toți pe lume frați să fie) -, și pe Beethoven în muzică, pentru că "acest imn dă glas idealurilor europene de libertate, pace și solidaritate".
Seara a început cu Concertul în La minor pentru pian și orchestră op. 16 de Edvard Grieg, dar adevărata forță și măiestrie a orchestrei l-au așteptat pe Beethoven să le aducă la nivelul unei asemenea lucrări. Abia atunci orchestra a fost una cu dirijorul, corul i-a întărit energia de uni-son, soliștii au urmat-o în tonurile puternice, grandoarea și splendoarea a plutit peste muzicieni și sală așa cum a scris și cum și-ar fi dorit să se audă compozitorul. Și asta s-a simțit în bucuria din ochii primului violonist și în îndemnul spre bucuria comună, în ochii vii ai lui Christian Reif, în gestul basului american, Soloman Howard, de a se întoarce pentru a urmări și a admira intrările, frazările și vigoarea instrumentelor, în perlele de sudoare de pe fruntea lui Reif după ce ultima zvâcnire de baghetă a închis concertul.
Neobosit, Reif i-a ținut în mână cu eleganță și vigoare pe tinerii muzicieni pe parcursul execuției celor patru mișcări. Dirijor matur, cu o importantă carieră internațională, a adunat între brațele lui largi întreaga orchestră, a condus-o cu unduiri și planări ale mâinilor în miezul entuziasmului și l-a împrăștiat cu mișcări bruște și scurte de degete, ca și cum ar fi aruncat notele direct în corzile viorilor și în pâlnia cornului, cu zvâcniri și înălțări care să conducă fluxul de energie în același timp către cor, către soliști și către întreg ansamblul, să transmită încredere și un soi de mândrie a extragerii acestui concert din incubatorul repetițiilor și să-l pună în fața publicului ca pe un exemplar prețios, așa cum este.
Au fost admirabile înflăcărarea și tinerețea care s-au evaporat din toți porii și din toate sunetele instrumentiștilor, perfect potrivite pentru această sinfonie plină și ea de elan, de exuberanță, de bun augur, de camaraderie și de îndemnul către un țel comun. Momentul primei intervenții a Corului Filarmonicii George Enescu, care anul acesta împlinește 75 de ani de existență, a așezat imediat contrapunctul de echilibru al maturității. Un cor cu o putere de a transmite forța și seriozitatea mesajului textual, comuniunea și bucuria deplină a colaborării, a prieteniei, a scopului colectiv, care s-au simțit aproape palpabil. Lor li s-a alăturat vocea plină și rezonantă a impunătorului Soloman Howard, ce colaborase pentru aceeași simfonie cu explozivul Gustavo Dudamel și cu Filarmonica din Los Angeles și care a umplut complet spațiul larg al Sălii Palatului cu tonurile lui profunde și mobilizante. Au urmat tenorul Maximilian Schmitt, timișoreanca Judith Kutasi, cu o voce plină, caldă, adâncă, cunoscută publicului român, care s-a armonizat foarte bine cu culoarea vocală a sopranei Ailyn Pérez.
"Vocile femeilor păreau întruchiparea tuturor vocilor angelice revărsându-se într-un torent armonios de sunet frumos și înălțător. Marele cor pulsa sub degetele mele cu opriri și curgeri pline de emoție. Apoi toate instrumentele și vocile izbucniră împreună - un ocean de vibrații cerești - și se stinseră ca vânturile când atomul și-a epuizat puterea, sfârșind într-o ploaie delicată de note dulci.", scria Helen Keller. E o sinteză perfectă a noianului de sentimente prin care te poartă și pe care și ți le lasă această simfonie.
Atribuită unui celebru anarhist internaționalist de origine rusă, Mihail Bakunin, și spusă pe patul de moarte, profetic, în 1876, cea mai sumativă frază despre importanța și nemurirea simfoniei sună astfel: "totul va trece și lumea se va stinge, dar Simfonia a IX-a va rămâne". Auzindu-i muzica și ascultând versurile, putem spera: dacă simfonia rămâne și muzica ei ne va aminti perpetuu unde e locul nostru bun, firesc și propice - unii alături de ceilalți -, nimeni și nimic nu (se) va trece în van, iar lumea va dăinui.
(Fotografii din Festivalul Enescu 2025: Alex Damian)