Un eveniment așteptat cu mare interes, datorită repertoriului ales și a faimoșilor interpreți veniți la București. Sala Palatului era arhiplină, fiindcă "muzica te apropie de un lucru esențial, care te copleșește: un fel de har, de complicitate supranaturală cu tulburătorul."[4]
De la primele sunete din Suita Peer Gynt, Allegretto pastorale, simțeam că este vorba despre expresia sonoră a unui basm: Călătoriilor lui Peer Gynt în jurul lumii și în ținuturi îndepărtate (piesa lui Henrik Ibsen, relatează călătoria personajului său principal, un arogant care răpește o mireasă de la nunta ei, dar apoi o abandonează pentru a călători prin lume - din munții norvegieni până în deșertul nord-african și înapoi).
Personajul Peer Gynt ar putea fi interpretat ca fiind o reprezentare ironică a lui Henrik Ibsen însuși. Există asemănări izbitoare cu propria viață a lui Ibsen, care a petrecut 27 de ani trăind în străinătate și nu a mai putut niciodată să-și mai înfrunte orașul natal. Iar Åse, mama lui Peer Gynt, este de fapt Marichen Altenburg, mama autorului.
Suita nr. 1 cuprinde: 1. Morgenstemning (Dispoziție matinală); 2. Åses død (Moartea lui Åse); 3. Åses dans (Dansul Anitrei); 4. In der Halle des Bergkönigs (În Sala Regelui Muntelui).
În prima parte a Suitei lui Grieg, ascultam flautul ce intona sunetele unei scări pentatonice. În mod neobișnuit, punctul culminant are loc la începutul piesei, la primul forte, ca o posibilă semnificație a soarelui ce apare. În mintea ascultătorilor ar putea ființa, mai degrabă, imaginea originilor scandinave ale lui Grieg, decât cea care înfățișează deșertul - pentru care a fost scrisă muzica piesei lui Ibsen. Acolo, Peer Gynt, blocat în pustiul marocan, după ce în timp ce dormea, tovarășii săi i-au luat iahtul și l-au abandonat, el stă în copacul său, folosind o creangă smulsă, pentru a se apăra de un grup de maimuțe.
Cornul, cu un sunet mirific, intona la un moment dat foarte liniștit tema (sehr hersortrestend / odihnitor).
Clarinetul insera câteva triluri, ca de păsări matinale.
În Moartea lui Ase fraza muzicală se depăna cu lentoare. Formula ritmică pătrime-pătrime- doime consonează cu bătăile inimii omenești.
Melodia era aparent simplă, ușor de reținut. Pas cu pas, ea se dovedea a fi însă de o mare profunzime. Deși se repeta de mai multe ori (corzile cu surdină), aceasta nu părea deloc monotonă, ascultătorul având suficient timp pentru a-i contempla gravitatea, durerea, speranța și disperarea. Tema apărea constant la vocea cea mai înaltă pe tot parcursul părții. Tratată conform organonului stilistic romantic, muzica lui Grieg este de o originalitate de necontestat. Totul suna pătruns de cantabilitate. Inițial, diatonismul predomina, apoi, amintind de un suspin, intervenea și mersul cromatic (ca element de culoare, nu ca unul de schimbare a centrului tonal).
Dirijorul Vasily Petrenko este un as al dinamicii subtile minime, mai cu seamă a pianissimo-ului. Iar orchestra îi înțelege și aplică sugestiile cu măiestrie. Evantaiul sonor era lărgit pe alocuri și datorită divizării compartimentelor (divisi).
Minunat a sunat secțiunea unde se realiza sinteza motivului ascendent cu cel inversat, într-un mers contrar (viori-viole) echilibrat și foarte armonios. Emoționant a fost finalul, cu augmentare ritmică și stingere dinamică, în registrul grav (morendo).
A urmat Dansul Anitrei¸ desfășurat în tempo di Mazurka. Clinchetul de trianglu înfrumuseța timbral muzica.
Doar violoncelele ciupeau corzile (pizzicato), fără surdină. Câtă precizie în execuția trilurilor la viori, lipsite aici de încheiere ! Agogica folosită de Vasily Petrenko se ralia indicației din partitură, fără vreo exagerare: poco ritenuto era într-adevăr doar o infimă încetinire a mișcării.
A fost o interpretare magnifică!
Îmi venea în minte și o coregrafie realizată pe această muzică:
La festivalul anual din 1967, desfășurat la Vinstra din Gudbrandsdalen, Norvegia, pentru celebrarea lui Henrik Ibsen, a fost pusă în scenă piesa Peer Gynt, tocmai în locul de naștere al personajului. Iar piesa a obținut Premiul Peer Gynt.
Ultima parte a Suitei nr. 1 «Peer Gynt», op. 46 de Edvard Grieg, interpretată de Royal Philharmonic Orchestra, dirijată de Vasily Petrenko, a fost cea intitulată În sala regelui muntelui. Începutul, Alla marcia e molto marcato, a venit într-o nuanță foarte scăzută (se sugerau pașii lenți și precauți ai lui Peer Gynt, care intră în castel).
Tema trecea de la violoncel, contrabas și fagot la oboi și apoi la celelalte instrumente într-un crescendo continuu. Este un exemplu frapant al modului în care o singură idee muzicală poate fi prelucrată pentru a crea suspans și emoție. Sunt folosite schimbări dinamice, modificări timbrale și variații de înălțime pentru a transmite o stare de urmărire intensă, care escaladează treptat. Tema este introdusă într-o manieră blândă, aproape vicleană, înainte de a fi intensificată treptat prin schimbări de orchestrație și tempo. Tensiunea dramatică este creată prin repetiție și amplificare. Structura piesei conține mai multe secțiuni pe baza schimbărilor de instrumentație, dinamică și intensitate. Introducerea începea moale, cu instrumentele cu coarde în pizzicato. Acestea stabileau tema într-o manieră discretă, pe un ton misterios. Apoi, începeau să intre instrumente suplimentare, în special cele de suflat din lemn, crescând ușor nivelul dinamic. Mai târziu se continua această acumulare, introducându-se instrumentele de suflat din alamă și îngroșându-se textura (confruntarea lui Peer Gynt cu trolii, gnomii și spiridușii). Ulterior, orchestra atingea un nivel sporit de intensitate, iar când nu se mai putea adăuga vreun instrument nou, Grieg a recurs la accelerando și la o dinamică crescândă. Punctul culminant prezintă o explozie orchestrală completă, o dinamică fortissimo și o energie frenetică care ducea la o concluzie bruscă și dramatică (muntele și castelul trolilor, al regelui lor, se prăbușește, după ce Peer Gynt scapă, fugind). Piesa are atât unitate cât și varietate. Această creștere măsurată a intensității imită natura plină de suspans a scenei în care Peer Gynt încearcă să scape de pericol. Iar intensitatea se amplifică până la fortissimo, asistam la sporirea sentimentului de urgență. Ultimele măsuri ale piesei nu mai au melodie, ci doar acorduri, însoțite de percuție, după o pauză generală, în care auzul ascultătorului era pregătit pentru crescendo-ul final, timpanul executa un tremolo tot mai amplu, până la ultimul acord al tutti-ului orchestral, în arhifortissimo.
Publicul de la Sala Palatului a aplaudat îndelung și intens interpreții Royal Philharmonic Orchestra din Londra, și pe dirijorul Vasily Petrenko.
Lucrarea este foarte cunoscută și a fost folosită în diferite coloane sonore, precum în filmul muzical The Pied Piper of Hamelin / Flautistul din Hamelin (1957, regia Bretaigne Windust), unde este utilizată muzica lui Edvard Grieg, extensiv. In the Hall of the Mountain King, fiind melodia pe care Piper (Van Johnson) o cântă pentru a scăpa orașul de șobolani.
A fost realizat și un balet după muzica Suitei Peer Gynt de Edvard Grieg.
Seara muzicală de la Sala Palatului a continuat cu Concertul nr. 2 pentru pian și orchestră în la major de Franz Liszt, S. 125, solist fiind Alexandre Kantorow.
Liszt i-a dedicat lucrarea (compusă în 1839 și revizuită de mai multe ori până în 1861), elevului său Hans von Bronsart, care a susținut și premiera. Concertul cuprinde o singură parte împărțită în șase secțiuni: 1. Adagio sostenuto assai; 2. Allegro agitato assai; 3. Allegro moderato; 4. Allegro deciso; 5. Marziale un poco meno allegro; 6. Allegro animato.
În acest concert Franz Liszt s-a distanțat de aspectul virtuoz și i-a conferindu-i de multe ori solistului un rol de acompaniator al instrumentelor de suflat și al corzilor. Pianistul nu prezintă tema niciodată în forma originală, ci pare a crea variațiuni, pline de inventivitate. Inițial, denumirea lucrării a fost Concerto symphonique, tocmai în ideea metamorfozei tematice (diferită de forma tipică de sonată, utilizată de obicei în concertele instrumentale). Astfel, temele sunt amestecate în secvențe noi și neașteptate, care prezintă contraste caleidoscopice. Interesant este și faptul că melodia lirică de deschidere devine o tema de marș în final. Iar ideea muzicală cu care se începe Scherzo-ul, reapare la sfârșitul acelei secțiuni, deghizată într-o melodie total diferită. Interpretul are menirea, în acest concert, să dezvăluie forma deschisă. De pildă, să arate cum o pauză generală poate conecta mai degrabă, decât să separe două structuri arhitectonice ori cum o tranziție poate transforma în mod misterios un argument muzical. După revizuirea Concertului, Franz Liszt a înlocuit pasajele în octave frânte, cu pasaje pentru mâini alternative.
În interpretarea pianistului Alexandre Kantorow admiram capacitatea de a schimba timbrul unui arpegiu pornit din registrul grav spre cel acut, și întins pe întreaga claviatură a pianului, independent de tendința naturală a unei deschideri coloristice.
Artistul reușea ceva similar cu degradé-ul vizual din pictură, o estompare intenționată. Alteori, timbralitatea stereotipă revenea (clopote de catedrală în bas și clopoței de zurgălăi în octavele înalte), însă cu o delimitare care simula cântatul la două piane. Solistul reușea să obțină, incredibil, o fluență a melodiei, precum un instrument cu arcuș. Realiza valuri de intensitate în pasaje, cu un tușeu colosal de cizelat. Paradoxal, sonoritatea ce emana din pian, era una vocală, cu toate că era rezultatul percutării corzilor prin clape. Iar artiștii Royal Philharmonic Orchestra intuiau jocul măiestrit al lui Alexandre Kantorow și chiar interferau cu acesta: violoncelele, de pildă, realizau prin trăsătura lor de arcuș louré o pastișă a articulației pianistice.
Cât de frumos a sunat solo-ul de oboi, peste care figurațiile pianului pluteau, datorită unei pedalizări rafinate! Adieri de vânt în vară.
Alteori, staccato-ul pianului imita stropii de ploaie ce cad pe un acoperiș metalic.
Alexandre Kantorow stăpânește planurile polifoniei latente, evidențiind vocea în mișcare. Îmi imaginam o pădure ecuatorială, cu etajarea vegetației (arbori foarte înalți cu dispoziție discontinuă, sub care se află arbori înalți, apoi cei cu statură medie, arbori mai scunzi, arbuști și, în fine, tufișuri).
În mod subiectiv, datorită instrumentației, asociam câteva fragmente, cu muzica Dansului puilor ce ies din găoace, din Tablouri dintr-o expoziție de Modest Musorgski.
Aplauze puternice, ovații și rechemări la rampă, precum și buchete de flori oferite au răsplătit o interpretare de o calitate excepțională.
Bis-ul acordat de Alexandre Kantorow a fost Pas de deux, din baletul Spărgătorul de nuci de Piotr Ilici Ceaikovski (în aranjamentul lui Mikhail Pletnev).
După pauză a urmat Simfonia nr. 1 în mi bemol major, op. 13 de George Enescu. La un Festival anterior, tocmai tema din prima parte a Simfoniei a fost genericul.
Simfonia op. 13, terminată în anul 1905, a fost dedicată lui Alfredo Casella, și a avut premiera la 21 ianuarie 1906, la Théâtre du Châtelet din Paris. Lucrarea cuprinde trei părți: 1. Assez vif et rythmé:2. Lent; 3. Vif et vigoureux
Orchestrația imensă permite combinații coloristice deosebit de vii: 3 flaute (al treilea piccolo), 2 oboaie, corn englez, clarinet în mi,♭ 2 clarinete, clarinet bas, 3 fagoturi, contrafagot, 4 corni, 2 trompete, 2 cornete, 3 tromboane, tubă, timpane, percuție (trianglu, tamburină, cinele, tobă bas), 2 harpe, 20 viori întâi, 18 sau viori secundare, 14 viole, 12 violoncele și 12 contrabasuri.
Royal Philharmonic Orchestra dirijată de Vasily Petrenko a realizat o versiune autentică a acestei lucrări. Cele trei motive componente ale temei principale erau afirmate la unison, extrem de convingător. Tremolo-ul violoncelului și al contrabasurilor, solo-urile oboiului și clarinetului, intervențiile timpanului, cu încetul, aduceau o lumină strălucitoare. Partea mediană, un lied extins cu Introducere și Codă, a schimbat complet atmosfera. Remarcabil solo-ul de violoncel, precum și intervenția harpei și a trompetei cu surdină. Ele confereau o nuanță expresivă splendidă muzicii enesciene. În finalul simfoniei ascultam acel grup tematic format din mai multe idei muzicale, prima cântată la unison de corzi-precum un fundal sonor - apoi a doua, de către instrumentele de suflat de alamă, urmate de tromboane. O temă secundă era intonată ulterior în triolete.
Muzica de o mare frumusețe, pe care George Enescu a scris-o după acumulările obținute la Viena, în tradiția brahmsiană și apoi la Paris, ca urmare a cunoștințelor componistice însușite de la Jules Massenet și Gabriel Fauré ne bucură și astăzi.
În aplauzele auditoriului, muzicienii Royal Philharmonic Orchestra au oferit două bis-uri, cel de al doilea fiind Dansurile românești de Béla Bartók. Și acestea au stârnit un val de entuziasm.
NOTE
*Fotografiile din concert au fost realizate de Andrada Pavel.
[1] Royal Philharmonic Orchestra a fost fondată de Sir Thomas Beecham, în 1946. Actualul ei Președinte este Aline Foriel-Destezet, iar Director Aertistic Vasily Petrenko. Printre muzicienii cu care a colaborat RPO se numără: André Previn, Yehudi Menuhin, Yuri Temirkanov și Vladimir Ashkenazy. De asemenea, au cântat și cu: Kylie Minogue, Shirley Bassey, Deep Purple, Def Leppard și Rod Stewart. Orchestra are sediul la Cadogan Hall. Este asociată cu Royal Albert Hall. Totodată este rezidentă în patru zone din Marea Britanie, cântând la The Hawth din Crawley, Hull City Hall, Royal & Derngate din Northampton și The Hexagon din Reading. A participat la festivalurile de la Lucerna, Merano Grafenegg și București. A cântat alături de muzicieni de renume ca: Anne-Sophie Mutter, Yunchan Lim, Julia Fisher, Eric Lu, Maxim Vengerov, Roderick Williams OBE, Johan Dalene, Ray Chen, Midori, Benjamin Grosvenor, Boris Giltburg, Emilia Hoving și Kevin John Edusei. A efectuat turnee în turnee în Japonia și Coreea de Sud, Germania, Italia, Spania, Elveția și SUA. Orchestra a realizat coloane sonore la filmele: The Red Shoes / Pantofii roșii (1948, regia, Michael Powell, Emeric Pressburger, film câștigător a 2 premii Oscar) și coloana sonoră a filmului The Bridge on the River Kwai / Podul de pe râul Kwai (1957, regia David Lean, câștigător a șapte premii Oscar). În fiecare an, muzica înregistrată de RPO este difuzată de peste 50 de milioane de ori, are 17 milioane de vizualizări pe YouTube, iar orchestra întâmpină aproximativ 200.000 de membri ai publicului la spectacolele sale live.
[2] Dirijorul ruso-britanic Vasily Petrenko s-a născut la Sankt Petersburg, la 7 iulie 1976. Și-a făcut studiile la Școala de Muzică Capella Boys și Conservatorul din Sankt Petersburg. A studiat dirijatul în principal cu Ravil Martynov, S-a perfecționat apoi, cu: Mariss Jansons, Yuri Temirkanov, Esa-Pekka Salonen, George Benjamin și Roberto Carnevale. A fost dirijor rezident la Teatrul de Operă și Balet din Sankt Petersburg (1994-1997) și dirijor principal al Academiei de Stat din Sankt Petersburg, din 1994. A câștigat premiul I la Concursului Internațional de Dirijat Orchestră din Cadaqués, Catalonia, Spania (2002). Și-a făcut debutul dirijoral cu Orchestra Filarmonicii Regale din Liverpool în noiembrie 2004 și a fost numit dirijor principal din 2005. Începând cu stagiunea 2013-2014 a fost dirijor principal al Filarmonicii din Oslo Norvegia. Din stagiunea 2021 a devenit dirijor principal al Royal Philharmonic Orchestra din Londra. A fost dirijor principal al Orchestrei de Tineret a Uniunii Europene, din 2015 până în 2024. A efectuat turnee în: China, Japonia și SUA, inclusiv un concert aclamat la Carnegie Hall din New York. Vasily Petrenko a realizat înregistrări la casele de discuri: Alpha, Deutsche Grammophon, Avie Records, EMI Classic, Lawo Classic, Mercury Classic, Naxos Records, Onix, Orfeo, Pentaton, Rubicon, Sony Classic și Warner Classic. Este Cetățean de onoare al Municipiului Liverpool.
[3] Pianistul Alexandre Kantorow s-a născut la 20 mai 1997, la Clermont-Ferrand, Franța, într-o familie de muzicieni. Primele studii le-a efectuat la Conservatorul din Pontoise, apoi a lucrat cu Pierre-Alain Volondat și s-a perfecționat cu Igor Lazko la Schola Cantorum din Paris, precum și cu Frank Braley și Haruko Ueda. Alexandre Kantorow studiază în prezent cu Rena Shereshevskaya. În 2019, a câștigat premiul întâi, Medalia de aur și Marele Premiu la cea de-a XVI-a ediție a Concursului Internațional Ceaikovski de la Moscova. Alexandre Kantorow a concertat în săli precum: Konzerthaus Berlin, Concertgebouw din Amsterdam, BOZAR din Bruxelles și auditoriul Fundației Louis Vuitton din Paris. A fost invitat la festivaluri precum: La Folle Journée din Nantes,,Festival de La Roque-d'Anthéron, Festival Chopin din Paris și Festival Piano aux Jacobins. În 2022, a primit titlul de Chevalier de l'Ordre des Arts et des Lettres din partea Ministrului francez al Culturii, iar în 2024, i-a fost decernată medalia de Chevalier de l'Ordre National du Mérite de către Președintele Franței. În 2024, Kantorow a câștigat prestigiosul Gilmore Young Artist Award, în valoare de 300.000 de dolari (acordat pianiștilor promițători sub 23 de ani, printre care a fost și Yuja Wanag, în 2006). În timpul ceremoniei de deschidere a Jocurilor Olimpice de vară - 2024, din Paris, a interpretat muzica lui Maurice Ravel.
[4] Cioran, Emil: Cioran și muzica, ediția a II-a, Editura Humanitas, București, 2016, pag. 92.
[5] Gunnar Sønstevold a scris muzica pentru o versiune de balet a lui Peer Gynt (1966).