Un nou eveniment Playground la Teatrul Ariel - Noaptea mea în Beirut

Noaptea mea în Beirut de Mona El Yafi - prezentare scenică^[i]
Teatrul pentru Copii și Tineret Ariel, Târgu-Mureș
Traducerea: Diana Nechit
Regia: Olga Macrinici
Actori: Alice Bratu și Claudiu Ardelean

Noaptea mea în Beirut de Mona El Yafi este un text care pune în lumină problematica disfuncționalității politice, sociale și culturale imprimate de război, prin prisma modului în care este resimțită la nivel individual. Textul abordează teme precum migrația, dezrădăcinarea și absurdul generat de birocrație. Laboratorul intern al autorului dramatic se deschide către spectatorii interesați de drumul parcurs de o piesă de teatru din pagină în scenă în acest al doilea atelier-rezidență din cadrul proiectului european Playground. Prin elemente verbale și nonverbale, textul explorează valențele unei situații absurde, care vizează recuperarea identității legale (și, mai ales, morale) a personajelor aflate în fața osificării, dezumanizării și rinocerizării unui sistem, dar și în fața... ghișeului de pașapoarte.

Mona El Yafi are studii de filosofie, este actriță de teatru și film, dramaturgă și regizoare în cadrul companiei Diptyque Théâtre.


În piesa scrisă de Mona El Yafi, Noaptea mea în Beirut, personajul feminin, Äida, ne spune o poveste. Piesa poate fi pusă în scenă cu unul sau cu două personaje, flexibilitatea textului permițând atât forma de monodramă, cât și o montare care să includă teatrul dans. Iar Povestea bărbatului care dansează, inclusă în piesă, e prinsă în sârmă ghimpată, e învelită în frig și în prea multe tăceri. E o poveste despre corupție și război, despre dragoste și dor - de casă, de familie, de amintiri, de cine era ea și visa să devină -, despre frânturi din viața personală pe care le pui cu grijă deoparte, iar atunci când te întorci, nu le mai găsești în același loc. Nu la fel. Nici casele, nici oamenii, nici pământurile pe care odată ai pășit cu drag. Găsești numai străini care locuiesc în casa bunicilor tăi. Găsești oameni care vor să trăiască, înconjurați de sunetele mașinilor care trec în grabă, de sunetul bombelor după încheierea oficială a războiului, și de mult, de foarte mult întuneric. Găsești locuri pe care nu le mai recunoști, pe care nu ți le amintești. Găsești doar rămășițele unei amintiri, ruinele unui vis. Frânturi din tine pe care nu le mai regăsești pe nicăieri, pe care nu vrei să le pierzi, pe care vrei să le uiți undeva în spate, în spatele zidurilor de care oamenii stau lipiți și așteaptă. Ore în șir. Nopți în șir. De repetate ori.

Deși este o poveste cu nopți întunecate, chipuri șterse, umbre neclare, ecouri din serile de iarnă, cu pași rătăciți în locul care cândva era acasă, Mona reușește să ne aducă zâmbetul pe chip cu blândețe. Ne invită să gustăm și noi din tarta cu zmeură și ne (re)aduce muzica în suflet. Ne învață cum să pășim, cum să sărim în sus de bucurie, cum să dansăm din toată inima un Dabke libanez, care unește suflete din întreaga lume. Ne îndeamnă "să găsim bucuria", chiar dacă, uneori, înaintea acestei expresii adăugăm cuvântul "trebuie". Caută și găsește ca în fiecare poveste a ei să ne spună adevărul, care este adesea dureros, dar și să ne arate că există bucurie în toate colțurile lumii și ne îndeamnă să zâmbim, în ciuda nopții. Să zâmbim. Din ce în ce mai mult, în fiecare zi.

Această poveste plină de nopți nedormite în așteptarea unei hârtii rupte și mototolite îi permite spectatorului să o cunoască pe Mona, autoarea care creează, învață, cercetează, își pune întrebări, caută răspunsuri, scrie, joacă, regizează și dă voce atâtor oameni care n-au avut curaj să vorbească despre ceea ce înseamnă viața în Liban.

Textul a prins viață pe scena Teatrului Ariel din Târgu Mureș în cadrul proiectului Playground, datorită regizoarei Olga Macrinici și a actorilor Alice Bratu și Claudiu Ardelean care, asemenea personajelor Monei, ne invită în pași de dans să visăm, să sperăm și să zâmbim.


Viziunea Monei asupra lumii este una amplă și complexă, poți învăța foarte multe lucruri de la ea. Eu, de exemplu, am învățat de la ea bunătatea, și că zmeura trebuie consumată mai des, veți afla mai târziu de ce. Mona El Yafi a transpus mai multe perspective asupra realității într-o piesă de teatru. Vă invit să aflați, în continuare, mai multe lucruri despre Noaptea mea în Beirut și despre autoarea textului.


Bogdan Țenț: Cum te simți în România?
Mona El Yafi: Mă simt foarte bine, este prima dată când vin aici, așa că sunt ca un copil cu ochii larg deschiși. Târgu-Mureș este un oraș foarte liniștit și frumos, iar toată lumea este foarte amabilă, așa că mă simt foarte bine.

B.Ț.: Există vreo diferență între Liban și România?
M.E.Y.: Of, of. Nu, nu locuiesc în Liban, locuiesc în Franța, dar am fost în Liban de mai multe ori. Da, este foarte diferit, desigur.

B.Ț.: Oamenii văd lumea în două feluri - unul este cum vor ei să vadă lumea, subiectiv, iar celălalt este realitatea, cum este ea de fapt - obiectiv. Știu că ai lumea ta, dar există și realitatea, iar distanța dintre aceste două lumi este marcată de locul din care le poți privi pe ambele. Astăzi vrem să știm cum vede Mona lumea și cum vede Mona realitatea lumii din Liban.
M.E.Y.: Când eram copil, nu puteam merge în Liban din cauza războiului. Era realmente imposibil să ajung acolo. Prima dată când am fost în Liban aveam poate vreo 12 ani sau ceva de genul acesta. Toată copilăria mea am visat la această țară și, în mintea mea, era ca în 1001 de nopți, ca în povești. Asta era imaginea mea despre Liban. Familia mea de acolo - bunicul meu, verișorul meu, mătușile mele - m-a protejat foarte mult, așa că nimeni nu mi-a spus cum e în realitate. Nu mi-au spus nimic, iar eu am continuat să visez. Era foarte important pentru mine să știu că vin și dintr-o altă țară în afară de Franța. Identitatea mea este, într-o anumită măsură, construită în jurul acestei idei despre Liban. Așa că atunci când am mers acolo pentru prima dată, am avut parte de o călătorie cu multe contraste, pentru că m-am lovit de zidul realității. Războiul era într-o pauză în acel moment, dar clădirile din Beirut erau, aproape toate, distruse, erau soldați în oraș, sudul țării era inaccesibil pentru că era ocupat de armata israeliană, armata siriană era în Beirut. Nu eram deloc pregătită pentru asta. A fost un adevărat șoc. Când m-am întors în Franța, simțeam că am îmbătrânit cu 10 ani. Îmi amintesc că mi-am schimbat prietenii, hainele, părul - nu mai eram aceeași persoană. Dar, în timp, s-a dovedit o călătorie memorabilă. Am fost alături de oameni minunați, cu o generozitate incredibilă.

B.Ț.: Ce înseamnă pentru tine acasă?
M.E.Y.: Acasă? Hmm. Pentru mine, acasă înseamnă oamenii pe care îi iubesc. Așa că eu pot fi oriunde, dar oamenii pe care îi iubesc - adică familia mea - ei sunt acasă pentru mine. Tatăl meu provine din Liban, mama mea - din Italia. Sunt emigranți, iar fratele meu și cu mine suntem primii doi născuți în Franța. Prin urmare, am crescut cu ideea de altundeva. Iar în Liban... Libanul are o poveste foarte complicată, pentru că la început toată zona, întregul Orient Mijlociu, era un singur pământ - nu existau granițe. Dar înainte de război, Occidentul a trasat niște linii acolo: "aici e Libanul, aici e Siria, aici e..." și așa mai departe. Probabil de aceea sunt obișnuită să mă simt, cum să spun... undeva la mijloc, plutind oarecum în timp și spațiu.

B.Ț.: Cât de importantă este realitatea pentru scriitori?
M.E.Y.: Cred că depinde de tipul de scriitor. Pentru mine - pot vorbi doar în nume propriu - evident că realitatea este importantă, pentru că simt că am... că am nevoie să las o mărturie despre timpul meu, despre gânduri, despre lucrurile pe care le-am văzut, despre Liban, dar și despre alte realități. Cred că există și un rol politic al scriitorului și al dramaturgului, teatrul fiind un spațiu al prezentului. Consider că este foarte important să scrii despre vremurile în care trăiești. Dar în același timp, este important și să faci un pas înapoi față de realitate și să lași imaginația, poezia, să pătrundă în lume. Ca artist, am și rolul de a visa, de a crea visuri și de a crea lucruri. Așadar, realitatea este unul dintre ingredientele artei mele - un ingredient foarte important - dar nu este singurul. Nu sunt documentaristă. Iau realitatea ca pe unul dintre elemente, dar îmi place să creez povești, să le inventez, să le construiesc și să creez și altceva - de ce nu?

B.Ț.: Piesa ta despre Beirut a pornit de la interacțiunea pe care ai avut-o cu prietenul tău, Nadim, iar lumea din text emană destul de multă brutalitate. L-ai întâlnit pe Nadim întâmplător. Dar oare nu se întâmplă totul cu un motiv? Oare poate fi acesta ("Totul se întâmplă cu un motiv") un titlu pentru o piesă de teatru pe care o vei scrie în viitor? Și cât de importantă este această expresie pentru tine?
M.E.Y.: Nu știu dacă ar putea fi un titlu pentru una dintre piesele mele, pentru că eu cred și că șansa, coincidența, lucrurile întâmplătoare fac parte din viață. Uneori trebuie să prinzi oportunitatea de a construi ceva, iar dacă nu o prinzi, nu se întâmplă nimic. Nu știu dacă sunt clară, dar, de exemplu, Noaptea mea în Beirut a pornit de la faptul că l-am întâlnit pe Nadim împreună cu coregraful și interpretul din Liban. Ne-am cunoscut într-un alt proiect, el era pe scenă, eu venisem cu coregraful ca să-i dau niște sfaturi despre sensul piesei, și așa am devenit prieteni. Apoi, am aflat că fusese elevul mătușii mele în Liban și că o cunoștea pe verișoara mea de când era copil - a fost absolut neașteptat. Am întâlnit mulți libanezi, dar niciodată nu s-a creat o astfel de conexiune. Deci, da, a fost o mare întâmplare, iar această întâmplare mi-a deschis o nouă posibilitate în viață, pentru că datorită lui Nadim m-am conectat într-un mod diferit cu Libanul. El mi-a oferit acel "ceva" necesar ca să pot scrie, să pot simți Libanul. Cu atât mai mult cu cât mi-a spus: "Eu am Libanul meu, tu ai Libanul tău, și amândouă sunt reale." Așa că am avut multe discuții despre asta - despre amintirile mele, despre realitate - și nu știu dacă era scris undeva ca destin, dar noi am luat această întâmplare și i-am dat un sens, un motiv de a lucra împreună.

B.Ț.: În Noaptea mea în Beirut, ai reușit să conturezi câteva imagini reale, crude, nefiltrate, ale corupției și războiului. Cum se conectează povestea lui Nadim cu această stare de fapt?
M.E.Y.: Când vorbim despre război și corupție, vorbim, implicit, despre moarte, răniți, tortură - asta e clar. Dar vorbim și despre oamenii care trebuie să trăiască cu toate astea și care trebuie să continue să mănânce, să vorbească, să doarmă, să danseze, să iubească, să urască. În piesa mea de teatru despre asta e vorba. Să vă spun o mică poveste. Era a treia oară când am fost în Liban și aveam, nu știu, poate 17, 18 sau poate 20 de ani, nu-mi amintesc exact. Într-o noapte au fost bombardamente. Verișoara mea mă invitase într-un pub în Beirut să bem ceva și să dansăm. A venit și una dintre prietenele ei, tocmai plecase din zona bombardată, iar eu am rămas șocată. M-am uitat la verișoara mea și am întrebat-o: "Cum e posibil ca ea să fie aici? Ar trebui să fie cu familia ei!" Și în mintea mea, care era în șoc, imaginea despre acea persoană era cu totul alta. Îmi imaginam că ar fi trebuit să nu se poată mișca, ar fi trebuit să fie îngropată printre rămășițele blocului, dar era acolo, atunci, și vorbea cu mine și voia să danseze! Verișoara mea m-a întrerupt și mi-a spus ceva ce mi-a schimbat cu totul punctul de vedere: "Ce altceva poate să facă? Asta e viața, trebuie să danseze! Trebuie să trăim cu asta, să mergem mai departe, să bem ceva, să dansăm, să iubim, să... Pentru că asta e viața noastră, nu e ceva extraordinar, e viața normală." Am înțeles atunci mai multe despre oamenii din Liban. Nu pot vorbi despre alte țări aflate în război, pentru că nu știu detalii concrete, dar despre Liban știu. Cred că mulți oameni duc o luptă pentru supraviețuire, așa că trebuie să trăiască o viață cât mai plină. De aceea am scris piesa așa cum am scris-o. Și de aceea este o piesă despre ceva aparent banal, despre o schimbare de pașaport - ceva ce trebuie să facem cu toții la un moment dat. Evident, e enervant - nimănui nu-i place să-și refacă actele, cred eu. Dar în această situație, acest lucru enervant devine și extrem de dificil. Povestea e simplă: Nadim, care locuiește în Franța, trebuie să-și reînnoiască pașaportul libanez. Fără acest pașaport nu poate munci, nu poate călători, este dansator profesionist, dansator internațional, așa că are nevoie de pașaport. Fără pașaport poate pierde totul: jobul, banii, casa, apartamentul, viața, mâncarea. Deci trebuie să-și ia pașaportul. Și absurdul situației... ei bine, ai citit piesa și ai văzut prezentarea publică de la Ariel...

B.Ț.: În ultima parte a interviului, vreau să te întreb ce gust are acea zmeură și ce înseamnă el pentru Nadim și pentru tine, Mona.
M.E.Y.: Simt chiar acum gust de zmeură în gură. Povestea e că atunci când l-am întâlnit pe Nadim, poate nu chiar în prima zi când ne-am văzut, dar în prima zi când am vorbit cu adevărat, am mers să cumpărăm o tartă cu zmeură. E ceva oarecum întâmplător, dar da, îmi place foarte mult. În timp ce mâncam tarta cu zmeură, mi-am amintit de mătușa mea și de verișoara mea. Așa că acest gust reprezintă pentru noi o șansă, un simbol al acelui moment. E ca și cum s-ar fi creat o lume paralelă în care am fi putut fi copii împreună, ne-am fi jucat și am fi crescut împreună. Pentru noi, zmeura are, acum, această semnificație.
În Noaptea mea în Beirut, gustul de zmeură creează și un contrast cu agitația poveștii, iar prin acest gust aducem viață și speranță în corp. Așa că am pus zmeura în mijlocul textului, ca un fel de "miez" al piesei, asemănător cu madlena lui Marcel Proust - un gust care aduce multe amintiri. Dacă Nadim și cu mine am fi copilărit împreună, probabil că am fi mâncat multă zmeură.
În Franța, spectacolul pe textul meu arată altfel decât ce ați văzut la Teatrul Ariel. Acolo, primul lucru pe care am cerut să-l fac a fost să mănânc zmeură pe scenă. Pot spune că povestea mea cu Nadim e plină de culoare roz și zmeură.

B.Ț.: Și o ultimă întrebare: dacă ai putea lua o decizie importantă pentru Liban, ce ai face?
M.E.Y.: Cred că aș crea un stat real, care să aibă grijă de oameni, un sistem funcțional.



La acest material au contribuit:
Autori - studenții Universității de Arte din Târgu-Mureș: Irisz Kovacs și Bogdan Țenț
Editare - Anda Cadariu
Foto - Feher Csaba

Bogdan Țenț este student la Actorie (anul III) la Universitatea de Arte din Târgu-Mureș. Printre pasiunile sale se numără interesul pentru poezie, care a reprezentat un catalizator pentru cel față de textul de teatru.

Irisz Kovacs este studentă în același an, la aceeași secție și universitate. Scrie și publică poezie, numărându-se și printre participanții la atelierele de scriere dramatică din cadrul proiectului Fabulamundi. Playwriting Europe. New Voices, coordonate de Elise Wilk.

Anda Cadariu este scriitoare, traducătoare și lector universitar la aceeași universitate, iar în cadrul proiectului Playground se ocupă de promovare și imagine.

Feher Csaba este angajat al Teatrului pentru Copii și Tineret Ariel Târgu-Mureș, fiind implicat și în acest proiectul european Playground, la care Teatrul Ariel este partener.