Ștacheta calității concertelor Filarmonicii bucureștene s-a aflat deja la înălțime încă din concertele lui 2024/2025 (stagiunea cea mai prestigioasă din ultimele decenii), fiecare eveniment atrăgând ca un stup plin cu miere sonoră, un public foarte numeros, săli arhipline la Ateneul Român, desfășurate cu casa închisă, deși sunt câte două seri consecutive, cu același program.
Directorul general al Filarmonicii George Enescu, domnul Marin Cazacu a rostit câteva cuvinte despre stagiunea 2025-2026.
În noua stagiune simfonică - cea care continuă cea mai bună evoluție din ultimele decenii - a primei instituții muzicale a României, vor fi invitați artiști de seamă precum: Kent Nagano, Gidon Kremer, Leonidas Kavakos, Lawrence Foster, Nikolai Lugansky, Kirill Gerstein, Gautier Capuçon, Leonard Slatkin, Matthias Goerne, Ton Koopman, Frank Peter Zimmermann, Daniele Rustioni și Dennis Russell Davies. Un număr de 76 de dirijori și soliști români și străini de nivel internațional, dintre care trei sferturi vor fi prezenți pentru prima oară în programarea artistică a Filarmonicii George Enescu, vor încânta iubitorii artei sunetelor [3].
Concertul de la sala Ateneului Român a început cu Uvertura de concert pe teme în caracter popular românesc, op. 32 de George Enescu. Lucrarea a fost terminată în anul 1948, iar prima audiție a avut loc în ianuarie 1949, cu Orchestra Națională din Washington, dirijată de însuși compozitorul.
Limbajul adoptat este unul rezultat din inventarea unor teme proprii, dar în spiritul melodiilor populare (de cântec, de joc ori rituale).
Ascultam începutul Uverturii, cu cântecul de țambal. Pe parcurs apăreau aluzii la Văleu, lupu' mă mănâncă. din Rapsodia Română nr. 2 - celebra temă cântată de viola solo.
Se remarcă "deplasarea expresivă a planurilor Uverturii de concert, dinspre exuberanța inițială, către finalul tensionat (...) Importanța acestei lucrări constă în transpunerea aceluiași stil din cadrul formei de suită instrumentală (Impresii din copilărie) sau orchestrală (Săteasca), în cel al formei de uvertură. [4]"
Este o lucrare neoromantică cu o formă oscilând între rondo și fantezie, având o melodică eclectică (sinteză între folclor românesc și muzica europeană de la începutul secolului al XX-lea), în care se percepe un proces de densificare, din punctul de vedere al cantității generale de informație (melodică, tonal-armonică și orchestrală). Totodată, unirea contrariilor reprezintă o noutate indusă prin această Uvertură. Apare aici și unul dintre principiile de bază ale creației enesciene, permanența organică a materialului tematic.
Solo-ul de flaut din Andante sostento e pensieroso este un moment ce are relevanța unui episod dramatic, conceput în stil de doină, cu bogate melisme cromatice și fluctuații de tempo, caracteristice stilului cantabil enescian. Admiram efectele delicate ale orchestrației cu sunete armonice la corzi, precum și intonațiile pianului.
Interesante acele schimbări de sens ale temelor din aceeași clasă compozițională. Fluctuațiile agogice și variațiile continue au fost evidențiate cu măiestrie de către dirijorul Kent Nagano.
Spre încheierea Uverturii de concert, senzația de absență a timpului dispărea treptat. S-a produs astfel, o acumulare vehementă și o disipare bruscă a energiei, într-un timp foarte scurt.
Este posibil ca această Uvertură să fie o chintesență a unei drame autobiografice a lui George Enescu.
După aplauzele puternice ale publicului, a urmat Concertul în re major pentru vioară și orchestră, op. 61 de Ludwig van Beethoven, solist celebrul Frank Peter Zimmermann.
Artistul cânta împreună cu ansamblul, chir și în Expoziția orchestrală (de altfel destul de întinsă), din două motive: pe de o parte ca să impulsioneze tutti-ul spre a ajunge la "punctul de fierbere" când intră vioara solistă și, pe de altă parte, spre a fi încălzit la preluarea liniei principale cu o cadență laconică. Priveam cum Frank Zimmermann, precum un concertist experimentat, avea grijă să-și șteargă corzile de surplusul de sacâz, înainte de a iniția partea solistică, ca nu cumva emisia să-i fie afectată.
De la prima intervenție, cu acele octave frânte ascendente apogiate, asemenea unei urcări pe niște trepte imaginare spre Olimpul sonor, pentru a pregăti lansarea temei principale în registrul acut, ascultam un violonist extraordinar. Și nu sunt cuvinte mari. Am putut constata că interpretarea acestui concert - o piramidă a violonisticii - este una de secol XXI. Viziunea lui Frank Peter Zimmermann aduce o simplicitate sobră a frazării, o stră-formare a gândirii mozartiene, unde nimic superfluu nu își are locul și totul merge lin ca un fluviu spre ocean. De la alegerea unui tempo mai mișcat al fiecărei părți (Allegro ma non troppo; Larghetto; Rondo. Allegro), până la eliminarea dulcegăriilor (așezări pe unele sunete) și o agogică fără multe atenuante, dublată de o dinamică granitică, logic realizată - impresia generală a fost una senzațională. Aveam senzația că unul dintre cele mai ample concerte de vioară, a "trecut" tangențial și nepătruns de timpul meu interior; eram pe un pisc de bel-auzire.
Remarcabil discursul politimbral, în sensul că vioara părea uneori un instrument de suflat, alteori o voce umană, iar în unele pasaje cromatice, un instrument de percuție. Și toate acestea realizate pe patru strune.
Cântând cu o anume fluență (legato cu "arcuș infinit"), interpretarea aceasta mi-a dat prilejul să mă debarasez de impresia unui concert de pian, transformat într-unul pentru vioară. Da, Frank Peter Zimmermann a cântat un Concert pentru vioară și orchestră!
Cât de greu este să te abții de la a urma cutume interpretative! Așteptam cu înfrigurare momentul secțiunii în sol minor, din prima parte a Concertului op. 61. Tentația de a cânta într-un tempo meno mosso (deși în partitură nu este indicat așa ceva), deci mai rar, pentru a accentua caracterul nostalgic, este, cred eu una manieristă. Iar Frank Peter Zimmermann nu a agreat acest artificiu, tradițional, reușind să transmită frumusețea acestei zone umbroase a subdominantei, cu mijloace strict violonistice: o intonație expresivă, un sunet pur, îmbrăcat în armonice, stilistic impecabil. Cât de frumos a sunat reluarea motivului la octavă și revenirea lui la expunerea inițială, ce profețea pedala trompetei! Apoi, se înșira un pasaj abrupt ca un canion geologic.
Cadența de Fritz Kreisler a fost cântată uluitor. O agilitate incredibilă, broderii în duble coarde, acorduri, arpegii, tremolo-uri, triluri, unison-uri, temele din Expoziție suprapuse contrapunctic - toate se derulau într-o magistrală asamblare (un LEGO muzical) ce transmitea emoție.
Frank Peter Zimmermann cântă pe o vioară extraordinară. Totuși între părți a fost necesară o reacordare a ei (coarda gravă se mai lăsase).
În Larghetto, tema cu variațiuni a fost o încântare. Mișcarea era una continuă, fără stagnări. Figurațiile viorii se succedau în registrul acut al viorii, cu mare limpezime. Sunetul aurit al viorii se desprindea ca un abur. Apoi, vioara solistă prelua conducerea. Toate fioriturile erau cântate ca niște tirade baroce care leagă două sunete aflate la un interval mare. Planul dinamic folosit de solist a avut menirea de a construi drumul către punctul culminant. Finalul părții a doua se dorea a aminti recitativul de tip Händel, cu acele suspine anacruzice, unde instrumentele cu coarde foloseau reluarea trăsăturilor de arcuș.
O cadență diamantină a făcut trecerea către Final. Frank Peter Zimmermann afirma refrenul de rondo mereu cu altă înfățișare coloristică. Inițial, antecedentul era cântat pe două corzi ale viorii (sol și re), iar consecventul pe coarda gravă. În alte ipostaze, întreaga primă frază a refrenului era cântată doar pe coarda sol. Cupletele se desfășurau vijelios, cu pasaje rapide, cântate con brio. Cadențe scurte precedau reluarea Refrenului. Cu câtă cantabilitate a afirmat solistul Cupletul central, cu acea temă de factură marinărească, reluată de fagot. Cadența a fost fulminantă. Auzeam transfigurarea motivului inițial în tonalitatea omonimei, Urmau apoi, secvențe modulatorii alambicate, pline de virtuozitate.
Un acompaniament excelent al Orchestrei simfonice a Filarmonicii George Enescu, dirijată de Kent Nagano a întregit o interpretare senzațională a acestui concert - far al literaturii violonistice.
Aplauze, urale, rechemări la rampă, ovații din partea instrumentiștilor orchestrei și buchete de flori au răsplătit pe inegalabilul Frank Peter Zimmermann. Ce bucurie să asculți un mare muzician!
La bis violonistul a cântat o piesă de dificultate transcendentală, Erlkönig - Marele Capriciu al lui Heinrich Wilhelm Ernst, după Der Erlkönig de Schubert, op. 26 "Le roi des aulnes" / Regele arinului. Această transcriere este considerată una dintre cele mai dificile piese de vioară compuse vreodată. Iar Frank Peter Zimmermann părea că se joacă cu un cub Rubik. Flageolete, pizzicato de mână stângă intercalat, acorduri fulgerătoare, un spiccato în duble coarde, pepetuo mobile, elemente tehnice aproape imposibil de executat - toate au creat un moment de plăsmuirea a unor combinații sonore care sunt greu de crezut să existe în realitate.
După pauză, publicul a ascultat Le sacre du printemps (Ritualul primăverii) de Igor Stravinski. Lucrarea cuprinde părțile: I. ADORATION DE LA TERRE Introduction - Les augures printaniers. Danses des adolescentes - Jeudu rapt; - Rondes printanières - Jeux des cités rivales - Cortège du sage. Le sage; - Danse de la terre; II. LE SACRIFICE: Introduction - Cercles mystérieux des adolescentes - Glorification del'élue: - Evocation des ancêtres - Action rituelle des ancêtres - Danse sacrale (L'élue).
Însuși Igor Stravinski spunea despre baletul terminat în noiembrie 1912: "Mi-am imaginat un ritual păgân solemn. Bătrâni înțelepți, așezați în cerc, urmăreau o tânără fată dansând până la moarte. O sacrificau pentru a câștiga bunăvoința zeului primăverii."
Pentru premiera baletului au fost necesare șase luni de repetiții. Este "o muzică ce îmbină teme simple, diatonice, având un parfum arhaic, cu armonii disonante, de mare complexitate, din această discordanță rezultând în mare măsură tensiunea internă a discursului."[5]
O lucrare extrem de solicitantă. Pregătirea ei ar fi necesitat mult mai multe repetiții pentru a reuși dezvăluirea fațetelor acestei muzici complicate, în special ritmic. După opinia mea, cu toată participarea avântată și cu efortul sonor uneori excesiv, concepția interpretativă a lui Kent Nagano mi s-a părut una lipsită de coerență. Tempo-uri stagnante, fraze greoaie, tactare nesigură, un timbru de multe ori aspru la suflătorii de alamă. Dirijorul nu părea a fi stăpân pe partitură, iar ansamblul de multe ori a fost dezorientat de o gestică ambiguă. Neinspirată alegerea acestei lucrări, care tocmai a fost cântată la cote foarte înalte în ultimul eveniment al Festivalului George Enescu, de către Royal Concertgebouw Orchestra, dirijată de Klaus Mäkelä, la Sala Palatului.
Concertul de deschidere însă a creat un start ambițios pentru noua stagiunii 2025-2026 a Filarmonicii George Enescu.
NOTE
[1] Dirijor american Kent George Nagano s-a născut la 22 noiembrie 1951, la Berkeley, California, SUA. Inițial a învățat să cânte la pian, violă și clarinet. Mai târziu a studiat sociologia și muzica la Universitatea din California, Santa Cruz. După absolvire, s-a mutat la Universitatea de Stat din San Francisco, pentru a studia muzica, urmând cursuri de compoziție cu Grosvenor Cooper și Roger Nixon. De asemenea, a studiat la École Normale de Musique din Paris. A debutat ca dirijor asistent la Opera Company of Boston. În anul 1978 a devenit dirijor al Berkeley Symphony, unde a promovat muzica lui Olivier Messiaen. În 1982, Kent Nagano a dirijat pentru prima dată Orchestra Simfonică din Londra. Începând cu 1985, a fost de mai multe ori directorul muzical al Festivalului de Muzică Ojai, California. În 1996 a colaborat cu artistul islandez Björk la Festivalul Verbier (Elveția), interpretând Pierrot Lunaire de Arnold Schoenberg. Între anii 1988-1998, Kent Nagano a fost director muzical al Operei Naționale din Lyon (Franța). A fost dirijor principal al Orchestrei Hallé din Manchester, din 1992 până în 1999. Nagano a devenit dirijor principal și director artistic al Deutsches Symphonie-Orchester Berlin în 2000 și a ocupat această poziție până în 2006. De asemenea, a devenit dirijor principal al Operei din Los Angeles până în 2006. În 2006, Nagano a devenit atât director muzical al Orchestrei Simfonice din Montreal (Canada), cât și director general al Operei de Stat din Bavaria (Germania). A fost permanent invitat al Festivalul de la Salzburg. A dirijat premiera mondială a filmului The Death of Klinghoffer de John Adams la La Monnaie din Bruxelles. Nagano a făcut parte din Colegiul de dirijori al Orchestrei Naționale a Rusiei. Din 2012, a fost dirijor principal la Orchestra Simfonică din Göteborg (Suedia). Din 2015 până în 2025, a fost Generalmusikdirektor al Operei de Stat din Hamburg și al Philharmonisches Staatsorchester din Hamburg. În decembrie 2024, Orquesta y Coro Nacionales de España a anunțat numirea lui Nagano ca următorul Director Artístic și Director Principal, începând cu stagiunea 2026-2027, cu un contract inițial de cinci stagiuni. A realizat înregistrări comerciale pentru casa de discuri ECM New Series. I s-au conferit doctorate onorifice la Universitatea McGill din Montréal, Universitatea de Stat din San Francisco și Universitatea din Montréal. Kent Nagano a câștigat numeroase premii de-a lungul carierei: Premiul Seaver/National Endowment for the Arts Conductors, 1985; Ordinul Soarelui Răsare, Raze de aur cu rozetă, 2008; Premiul Wilhelm Furtwängler, Beethovenfest, Bonn, 2010; Brahms-Preis, 2024. A fost distins cu: Medalia pentru Serviciu Merituos, 2018; Mare Ofițer Onorific al Ordinului Național al Quebecului, în 2014; Dirijor onorific Philharmonisches Staatsorchester Hamburg, 2023; Ofițer al Ordinului Canadei, 2024; Ordinul de Merit al Republicii Federale Germania, 2024. În octombrie 2020, Kent Nagano a fost ales membru al Academiei Regale Suedeze de Muzică.
[2] Violonistul german Frank Peter Zimmermann s-a născut la Duisburg, la 27 februarie 1965. A studiat cu Valery Valentinovich Gradow, Saschko Gawriloff și Herman Krebbers. A câștigat premii precum: Premio del Accademia Musicale Chigiana, Siena (1990), Premiul pentru cultură renană (1994), Premiul pentru muzică al orașului Duisburg (2002), Crucea federală de merit clasa I a Republicii Federale Germania (2008) și Premiul «Paul Hindemith» al orașului Hanau (2010). A concertat cu mari orchestre din Europa, America, Asia și Australia: Filarmonica din New York, Orchestra Simfonică din Boston, Orchestra Simfonică Națională din Washington, Orchestra Simfonică din Chicago, Orchestra Filarmonicii din Berlin, Orchestra Filarmonicii și Orchestra Simfonică a Radiodifuziunii Bavareze, NDR Elbphilharmonie Orchestra, Gewandhausorchester Leipzig, Staatskapelle Dresda, Orchestre National de Lyon. A colaborat cu muzicieni precum: Paavo Berglund, Leonard Slatkin, Manfred Honeck, Bernard Haitink, Wolfgang Sawallisch și Mariss Jansons, Krill Petrenko, Daniel Harding, Franz Welser-Möst, Daniele Gatti. În februarie 2003, Frank Peter Zimmermann și Orchestra Filarmonicii din Berlin, dirijată de Peter Eötvös, au susținut premiera mondială a Concertului pentru vioară "en sourdine" al compozitorului german Matthias Pintscher. A susținut de asemenea recitaluri cu pianistul italian Enrico Pace și cu pianistul Dmytro Choni. În domeniul muzicii de cameră, în 2010 a fondat Trio-ul Zimmermann cu violistul Antoine Tamestit și violoncelistul Christian Poltéra. A cântat și alături de muzicieni ca: Heinrich Schiff, Piotr Anderszewski și Christian Zacharias. A realizat înregistrări la casele de discuri: EMI Classics, Sony Classical, BIS, hänssler CLASSIC, Ondine, Decca, Teldec și ECM Records. A înregistrat aproape întregul repertoriu de concerte pentru vioară de la Bach la Ligeti. Din 2016, Zimmermann a redobândit vioara Stradivarius ex-Fritz Kreisler «Lady Inchiquin» (1711) pe care mai cântase o perioadă (2001-2015), acum pusă la dispoziție de Kunstsammlung Nordrhein-Westfalen, Düsseldorf, Kunst im Landesbesitz.
[3] Pianistul Mihai Ritivoiu este artist în rezidență în Stagiunea 2025-2026. Vor putea fi audiate lucrări de mare anvergură vocal-simfonică, precum: Missa în do major de Ludwig van Beethoven; Simfonia nr. 3 de Gustav Mahler; Un Recviem German de Johannes Brahms, Oratoriul Creațiunea de Joseph Haydn; Te Deum de Anton Bruckner. Muzica contemporană are o prezență importantă în acest sezon, cu numeroase lucrări interpretate în primă audiție pe scena Ateneului Român: Sofia Gubaidulina - Concertul nr. 1 pentru vioară și orchestră, Offertorium - cu renumitul violonist Gidon Kremer; Mihaela Vosganian - Broken; Bernard Herrmann - Adagietto din filmul Zăpezile de pe Kilimanjaro • Gara Garayev - Gravuri simfonice «Don Quichotte», George Gershwin - Uvertura Strike up the Band; Cindy McTee - Circuits, Doina Rotaru - Cuib.
[4] Secară, Constantin: Enescu's Finales - from 'Finis coronat opus' to Shaping the Perception of Musical Time (Finalurile enesciene, de la "încununarea operei" la modelarea percepției timpului muzical), în George Enescu International Musicology Symposium 2007, Editura Muzicală, București, 2009, pag. 160-173.
[5] Dinulescu, Octavia-Anahid: Program de sală, Stagiunea 2025/2026, octombrie, Filarmonica George Enescu, pag. 10.