În parte spectacol de dans contemporan, în parte performance interactiv satiric, comedia luxemburgheză poate lua foarte ușor publicul pe nepregătite, dacă, la fel ca în cazul meu, se așază pe scaun fără o documentare în prealabil. Cum mie îmi place să mă las surprinsă, am crezut pentru câteva minute întreaga polologhie de introducere a directoarei artistice Simone Mousset despre "mamele fondatoare" care au dansat cu cincizeci de ani în urmă în exact același spațiu, despre scandalul companiei din Liechtenstein și despre mărețul Monsieur Chevalier (Louis Chevalier), un artist de renume ce și-a luat din prețiosul timp personal pentru a interpreta celebrul Dans al Porumbelului în fața noastră.
Am început să prind subtilitatea ironiei abia când în scenă a intrat Mara Bugarin, în rol de traducătoare performativă. Acolo a început să se resimtă efectul comic, întrucât ilustrul personaj prea rar îi dădea răgazul necesar să traducă din engleză în română mai mult decât cele câteva cuvinte, pe care oricum le înțelegea toată lumea, de la finalul lungilor fraze. Îmbrăcat în costumul său mov, cu ochelari rotunzi de soare, Domnul Chevalier părea un John Lennon modern care s-a coborât din cer pentru a face o favoare plebei adunate să îl vadă. Nu avea el timp pentru detalii de genul "oare înțelege lumea tot ce zic?". Desigur, textul era mai puțin important. Ce conta cu adevărat în această interpretare era atitudinea.
Caracterul interactiv s-a arătat și el destul de devreme. Nu a durat mult până când artistul s-a dezbrăcat de hainele sale pretențioase, înmânându-le cu solemnitate unor spectatori mai norocoși. Printre ei s-a numărat și un domn evident nefamiliarizat cu teatrul - întrucât râdea și comenta surprins de bizaritatea actului artistic - care, atunci când a primit pantalonii lui Chevalier, a livrat o replică absolut delicioasă: "Ce să fac cu ăștia, nu vezi cât sunt eu?" (De altfel, foarte mișto că Masca reușește să atragă atât de mulți spectatori noi prin toate evenimentele lor inedite.) Odată schimbat într-un trening roz și liber de constrângerile costumului, dansatorul a instruit spectatorii în tainele mișcărilor sale în acord cu natura: "iarba" și "florile". Cine nu executa la comandă era mustrat, iar neseriozitatea unora l-a catapultat pe protagonist în apogeul unei crize existențiale.
Artistul chinuit de importanța propriei viziuni revoluționare pe care nu o înțelege nimeni altcineva a stârnit hohote de râs atunci când a început să își dea lavaliera la o parte, să cadă prin tufișuri, să se târască pe jos și să iasă din câmpul vizual al spectatorilor cu patosul unui om ce își știe menirea în viață, dar nu o poate duce la capăt din cauza ignoranței altora. Căci ce este un cavaler fără caii săi pe care îi poate manevra după bunul plac? Nici măcar paharele de apă oferite recurent de Mousset pentru a-l calma nu au reușit să împiedice inevitabilul. De altfel, ea și Bugarin au fost nevoite să privească neputincioase cum un alt mare artist este strivit sub greutatea propriului geniu.
Cu siguranță acest spectacol, cu doza lui sănătoasă de improvizație, ar fi fost diferit fără pietrișul aleii de sub scenă, fără tufișurile din spatele ei, fără scările din dreapta ei, fără fetița ce a ținut de pânza cu cai și fără publicul ce a reacționat cum a dorit la cererile Domnului Chevalier. Tocmai din acest motiv locul face spectacolul și nu invers, iar Palatele Brâncovenești au fost spațiul ideal pentru The Great Chevalier. Dar mai ales, la astfel de performance-uri, publicul face spectacolul. Și m-am bucurat enorm să mă aflu în el.
(foto: Cristinel Dâdăl / Teatrul Masca)