L-am sunat pe Csaba Boros. Da, am vrut ca muzica unui spectacol despre Galați și Vaslui să aibă urechi de ungur. Voiam pe cineva care nu e local, alegerea a fost intenționată. Știam că Csaba e cineva care explicându-i va reinterpreta totul aducând ceva bizar-străin, nefiind moldovean. Csaba a zis buun, ce trebuie să fac? Zic reinterpretezi folclorul românesc. Zice buuun.
Îl aud pe Simion Bogdan-Mihai într-un podcast vorbind de folclor. Îi scriu timid lui Adi Nicolae să mă pună în contact cu el, e tânăr, e pop, e lăutar, e doxă, oriunde îl văd și îl aud vorbește de folclor, nu am cum să nu mă consult cu el, în sfârșit, îl sun îi zic ideea mea și-mi zice că e proastă.
Reinterpretările de folclor sunt kitsch, oribile, nu mai suport, nu mai faceți așa ceva, zice el pe scurt, iar eu zic ok... nu facem... timid, aproape ca un copil care a greșit rău de tot la examen. Spune-mi ce știi despre Galați-Vaslui, vorbește-mi despre această zonă, măcar să învăț ceva dacă tot m-ai umilit așa și îmi zice pontul că pe acolo tradițională este fanfara.
Și vezi că e o fată, Raluca Radu, te pun în contact cu ea, am înregistrat cu ea cântece, e bună pe folclor întreab-o și pe ea. O sun și pe Raluca îmi dă două linkuri de folclor beton de pe un site de arhiva folclorică, ascult, e curat, e superb. Nu-mi amintesc, ori ea, ori Bogdan îmi vorbesc despre primele cântece folclorice feministe. Superb.
Îl sun pe Csaba îi zic: Fii atent, nu reinterpretăm nimic, compui de la zero ce vrei tu, dar cuvântul cheie este FANFARĂ. Și Csaba zice: buuun. Dar am nevoie de versuri. Eu zic: N-am timp de versuri acum Csaba (scriam la doctorat în timpul ăsta), mă gândeam că facem altfel, că tu compui și eu scriu după, el nu, că invers.
O sun pe Mogoș, o știu fată deșteaptă talentată, face rime repede, îi zic ideea, o întreb te bagi pe versuri. zice da, îmi trimite niște chestii, dar ceva nu-i bine.
Îl sun pe Radu Nichifor pe care îl știu obsedat de culegeri de folclor, îi zic că am nevoie de ajutor și-mi arată omul niște albume de folclor de versuri de moarte, de dragoste, de ce vrei tu, chiar din zona Galați - Vaslui. Mor de bucurie, zic. Mogoș te duci la Brăila, iei cărțile, și bagi mare pe temele din piesa noastră, versuri din cărțile astea. Și se apucă nebuna de scris.
Și ea scria, și eu corectam, și mai căutam în dicționare regionalisme că între timp citisem un interviu cu Alexandru Dabija care era supărat pe dramaturgia românească că e săracă (la propriu, adică folosește aceleași cuvinte puține) și mă enervasem și zic las că descoperim noi limba română și bagă dicționare și folclor și trompete și Mogoș și Csaba și cu mine.
Și iată vine ziua în care ceea ce e în capul nostru trebuie să meargă la actori și trimite Csaba niște partituri de ne stă inima-n piept. Pe câte trei voci, și coruri, și nebunii, el că cică e simplu. În casă suna ca în rai. Căutăm noi cel mai bun preparator muzical din Galați și se întregește echipa cu Monica Măciuceanu. Și vine Monica și ia actorii la încălzire și la voci la descifrat partituri și muncesc ca nebunii singuri că eu nu aveam cu ce să îi ajut. Ei la Galați, eu la București, Csaba la Mureș. Și Monica cânta cu ei și îmi trimitea mie. Și eu fără ureche ziceam bravo și îi trimiteam lui Csaba. Și Csaba asculta și zicea... nu buuun, groaznic. Și dăi și luptă, și mai scade o terță și mai taie o voce, și mai ridică o octavă și mai bagă un băiat și mai scoate o fată și uite așa s-a muncit de nu s-a mai pomenit ca mai apoi să ajungem la scenă și să ne lovim de problema de sunet, lavaliere, microfoane, boxe, căblăraie, efecte și altele la care eu nu mă pricep. Și Dan Nedelescu ba ne dădea emoții, ba ne dădea speranțe, ba se auzea bine, ba se auzea prost, ba e de la microfoane, ba e de la actori, ba e de la Csaba, ba e de la boxe, ce să mai, în apropierea premierei am vrut să scot toată muzica.
Dar povestea are final fericit ca în teatru popular și eu nu mai pot de bucurie când mai citesc câte o cronică la spectacol și văd cum se scrie de muzică. E poate pentru prima dată (deși am avut mereu compozitori în echipă) când muzica, sunetul, versul sunt remarcate și când se scrie mai mult decât în treacăt. Dar nu mă bucură succesul. Mă bucură normalitatea. Că mă gândesc că așa e normal. Că mă gândesc că așa trebuie să fie. Că ăsta e teatru și asta e munca și nouă ne place teatrul și munca. Și că nu e niciodată perfect, și nu e niciodată simplu. Dar e cinstit. E important să fim cinstiți îmi spun și îi scriu noaptea lui Csaba: dă-mi și mie o poză cu tine. Mâine dimineață o să fac o postare despre o muzică semnată de unul din compozitorii mei de muzică de teatru preferați. Care e asta, cea pe care tocmai ați citit-o acum și pe LiterNet.
PS - completare de la Csaba Boros:
Leta mi-a scris noaptea trecută, cu umorul ei obișnuit, să-i trimit o fotografie cu mine, nu una alb-negru, ci una colorată. I-am răspuns râzând că bineînțeles, o să caut una, dar de ce? Apoi am adormit. Era deja târziu.
Dimineața, când m-am trezit și am văzut acest text, am crezut că visez. Am verificat rapid conversația noastră de ieri și am realizat că s-a întâmplat cu adevărat. Am stat nedumerit pe marginea patului o vreme.
Pe drum spre Teatrul Maghiar de Stat din Cluj (pentru premiera la I Am the Wind de Jon Fosse în regia lui Gábor Tompa, la care Csaba Boros a realizat muzica pentru un cor feminin format din șase actrițe - nota LiterNet), îmi tot revenea în minte gândul că Leta a scris un text despre muzica din Regina nopții și despre procesul care a prins contur în primăvara lui 2024 între trei orașe. Totul mi se părea absolut suprarealist și nu înțelegeam pe deplin ce se întâmplă. Mai ales pentru că, de obicei, muzica este uitată. Dintr-un motiv sau altul, se fixează mai greu în memorie, pentru că există dincolo de cuvinte. Critica se apropie greu de ea, pentru că nu are un dicționar adecvat. Spectatorii o simt visceral, dar, de cele mai multe ori, rămâne undeva în subconștientul lor.
Iar actorii, trebuie să facă un efort supraomenesc ca să treacă prin notele muzicale și să încadreze în timp absolutul care există dincolo de cuvinte - altfel, muzica nu se naște, altfel, orice melodie își pierde cursul firesc. În ultima vreme, simt din ce-n ce mai mult nevoia redescoperirii muzicii ca limbaj și a rolului său simbolic în teatru. De aceea, sunt profund recunoscător fiecărui creator care oferă acest tip de spațiu pentru exprimare - inclusiv Letăi.
De obicei, joc cartea invizibilului pe rețelele sociale, dar acum chiar este momentul și locul să împărtășesc o poveste despre Leta - una care mi-a cizelat mult relația, nu mereu lipsită de conflicte, cu regizorii. (Despre asta, poate, voi scrie mai pe larg altă dată.)
Așadar, într-una din conversațiile noastre, Leta avea cu ea un caiet de muzică, în care erau notate elemente de bază ale muzicii, acorduri, game și funcții tonale. L-am privit surprins și am întrebat-o: Ce faci cu astea, Leta? Mi-a răspuns: Ei bine, vreau să vorbesc cu tine în limba ta și trebuie să înțeleg anumite lucruri pentru asta. Apoi a apăsat un acord de Do major la pian și m-a întrebat: Gamă paralelă la minor, corect? Am rămas fără cuvinte. Am izbucnit amândoi în râs, încurcați, și tot ce am reușit să spun a fost: Bravo, Leta, reușești să mă surprinzi de fiecare dată!
Asta nu este un lucru obișnuit. Leta este cel mai minuțios, conștient, dar, în același timp, extrem de modest și exigent artistic regizor cu care am lucrat vreodată. La ea, muzica face parte din regie, iar, într-un fel, își subordonează munca limbajului muzical - fie că este vorba de atmosfera unui spectacol sau de lanțul motivic care se creează în el.
Dă indicații extrem de precise. Știe exact de ce cere un anumit lucru. Folosește concepte clare. Ba chiar oferă sfaturi de orchestrație - și, spre deosebire de alți regizori, ideile ei chiar funcționează.
Actorii Teatrului Dramatic Fani Tardini din Galați sunt extraordinari. Minunați. Iar textele Oanei Mogoș au fost puternic intuitive și extrem de inspirate. Nu întâmplător am cerut mai întâi versurile...
Am citit acest text cu o emoție profundă! Mulțumesc, Leta! M-am întins cam mult cu gândurile mele, dar e important să vorbim despre muzică, despre procesul nașterii muzicii în teatru!
PS2 - completare de la Oana Mogoș: de citit aici.