Se făcea că era luna martie 2024, iar Leta corecta, eu mă supăram, ea tăia, eu plângeam, ea spunea că e prost, și eu știam... Știam de la bun început, de fiecare dată când mă așezam în fața laptopului și scriam despre copilărie, bunici și găleți în general, știam că este prost, sec, steril și că nu interesează pe nimeni! Până într-o seară, când mi-am dat seama că, și atunci când se scriu versurile pentru o melodie, ești la fel de vulnerabil ca atunci când joci! Și am scris cu gândul că voi spune ceva despre mine... Apoi, în noaptea aceea, i-am trimis Letei textul, iar ea mi-a spus că i s-a ridicat părul pe mână. Atunci am plâns, m-am bucurat, dar m-am și speriat!
Exercițiul scrisului a devenit din ce în ce mai costisitor emoțional. Când am dat admitere la Universitatea George Enescu din Iași pentru doctorat, am crezut cu toată ființa mea că a scrie academic reprezintă exclusiv cercetare științifică și mai puțin, spre deloc, disponibilitate și vulnerabilitate umană. M-am înșelat. Nu cred că există formă mai brutală de mărturisire a ceea ce ești, simți și gândești decât prin a împărtăși rândurile scrise de tine, fie ele academice, fie ele versuri pentru songuri de spectacol.
Scrisul pentru mine este atât de intim încât îl asociez cu senzația pe care o ai când cineva îți împrumută geaca în momentele în care ți-e frig. Atunci poți să simți totul foarte aproape. Mirosul, amintirea și amprenta gecii par că se lipesc și de pielea ta. Așa a fost și experiența scrisului pentru Regina nopții. Tranziția de la un om care vorbește ultra rațional și detașat despre copilăria sa, la un om care este dispus să vorbească despre sărăcia pe care a trăit-o la țară, despre mizeria și glodul care nu acopereau de fapt mirosul de bucurie și plăcinte, despre ușile ruginite care păstrează amintirea sutelor de momente în care au fost trântite și suduite, despre găleata, sau albia, sau balia de tablă în care iarna se spălau întâi cei mici, apoi bunicii, despre nodul din gât când se striga la capăt de rând la cules de vie - Gataaaaaaa, pauză de masă. Deși aveam usturimi la degete de la vița de vie prea noduroasă, cu țarină între degete și scaieți pe pantalonii cu două numere mai mari ai fratelui, pauza de masă era cel mai luxos eveniment posibil. Cele mai bune roșii, cea mai bună brânză, cea mai moale slănină, cea mai verde ceapă, cea mai mare poftă.
Deși nu mai apare ultima melodie compusă de Csaba pentru finalul spectacolului, am încercat să reînvii senzația pe care o are familia când se reîntoarce în casa celui care tocmai a fost condus pe ultimul drum. Momentul când lacrimile se usucă, respirația își revine și apar gândurile despre cum se vor organiza treburile, cine servește masa, unde este apa minerală, cine stă în capul mesei etc. Momentul în care, parcă pentru o secundă, se inspiră profund și simultan.
Nu cred că a fost întâmplător că, în perioada repetițiilor la Regina nopții, bunica mea își termină călătoria și merge înapoi pe cer, de unde a coborât. În casa ei, primul lucru pe care îl făceam când ajungeam era să trec prin camera ei și să salut stâlpul, forța și echilibrul familiei noastre. Chiar în acea perioadă apar versurile - Lângă Regina nopții, stau pruncii și nepoții, miros de crudă ploaie, rămas bun, mamaie.
Ți-am zis și nu m-ai ascultat că soarele și luna,
apar pe cer și te veghează, să crezi întotdeauna
De te-ndoiești de noi, de ele, sau de a ta lume,
să știi copilă că atunci rămâi și fără nume
Aici în găinaț și glod și camere murdare
răsare înspre dimineață cel mai mândru soare
De ai tu chipul brăzdat de lacrimi și rușine
aici lângă bunica ta regina nopții vine
Voi v-ați născut copii cu grabă și cu treabă multă
și uitați că un copil mai tace și ascultă
Le știți pe toate pentru voi și-o faceți tare bine
și nu m-am supărat că mai uitați de mine
Așa că stai și rabzi și-nghiți și-ți spun încă odată
Că din piele și din gând noi nu plecăm vreodată