Pretextul e tema gemenilor, a dublului, dusă aici spre paroxism: avem două perechi de gemeni identici (doi negustori gemeni, cu doi servitori gemeni). Evident, perechile au fost despărțite de soartă și mare, trăiesc în insule diferite, nu știu unii de alții etc. Perechea din Siracusa (stăpîn+servitor) își face apariția în Efes și sarabanda erorilor se dezlănțuie. Nevasta celui din Efes nu-și recunoaște soțul și-l ia la refec pe siracusan, negustorii efeseni îi dau bijuterii siracusanului (care primește bucuros) și-i cer celuilalt, chefliu și afemeiat, banii, servitorii iau bătaie de la amîndoi stăpînii, fără discriminare, servitoarea negustorului din Efes îl hrănește abundent și-l hărțuiește sexual pe servitorul siracusan ș.a.m.d. Suntem în plină convenție, nimeni nu pare să bage de seamă că gemenii sunt îmbrăcați diferit, iar acțiunea se petrece pe parcursul unei singure zile... Odată acceptată, însă, convenția, comicul e garantat.
Sânziana Stoican alege traducerea lui George Volceanov și montează textul aproape integral, cu minime intruziuni și fără "aduceri la zi" (cele cîteva licențe de limbaj ale servitorului efesean și aparatul de fotografiat de la gîtul lui sunt inofensive și au hazul lor). Respectul față de text, mai ales față de unul clasic, nu e tocmai răspîndit în perioada asta. Cu atît mai de apreciat pariul cîștigat de Sânziana Stoican: o montare plină de prospețime, alertă, un spectacol delicios, de doar o oră și cincizeci de minute (fără pauză).
Valentin Vârlan a construit un decor minimal și strict funcțional, cu soluții foarte inteligente pentru ca actorii care joacă gemenii să-și poată schimba rapid costumele și pentru scena finală, în care trebuie să fie pe scenă ambele cupluri univiteline. Puține obiecte pe scenă, linii drepte, culori vii - asemenea și costumele, caracterizînd bine personajele, poate nu foarte inspirat însă al Adrianei, soția efeseană.
Un spectacol ca acesta mizează mult pe actori. Cei care duc (cu bucurie, aș zice) greul aici sunt Adrian Nicolae și Tudor Cucu-Dumitrescu, fiecare în dublu rol. Adrian Nicolae, pe care îl știam impetuos și plin de forță, de multe ori brută, din spectacolele în care-l văzusem pînă acum, găsește aici și registrul galeș-timid-romantic pentru geamănul siracuzan, contrastînd puternic cu masca grobian-macho a variantei efesene, ambele ieșindu-i de minune. Excepțional, plin de vervă - și pentru că textul îl ajută - Tudor Cucu-Dumitrescu în ambii servitori Dromio: un recital de expresivitate corporală și gestuală care se adaugă frazării inteligente și foarte bunei stăpîniri a vocii. Remarcabile și relațiile dintre cele două perechi stăpîn-servitor, atent construite de regizoare și evident diferite. Din păcate, Ana Radu, cu un rol de mare întindere (Adriana), nu regăsește forța și firescul pe care i le-am admirat în Ultima oră, replicile ei nu își ating ținta; probabil că acordul fin se va regla pe parcurs. Foarte bună, însă, deși cu puține replici, Raluca Gheorghiu în Luciana, sora Adrianei, cu o mască de romantică-ingenuă mereu surîzătoare și uimită de surprizele proniei; chiar nevorbind, Raluca Gheorghiu joacă mult și atrage privirile. Apariții pline de culoare are Crenguța Hariton (servitoarea), aproape de stilul commedia dell'arte (singura, de altfel, al cărei joc trimite la acest stil și cred că bine a făcut Sânziana Stoican că nu a amestecat apele deși textul și subiectul i-ar fi permis). Și ceilalți actori din distribuție se achită bine de rolurile lor, atît cît le permite textul. Versatil, Ionuț Grama face un duce fad și serios (așa e scris rolul...), în schimb e, așa cum îl știam, amuzant și plin de viață în doctorul-șaman-exorcist. Ion Grosu creionează un polițai și un temnicer plictisiți, măști binecunoscute, Rareș Andrici e un bijutier credibil, Alexandru Mike Gheorghiu un negustor cu păr vîlvoi și ieșiri contondente atunci cînd nu te-aștepți, iar Mircea Teodorescu un tată de gemeni bătut de soartă, cu două apariții corecte, la început și la final. O curtezană cam ștearsă e Alexandra Aga. Nu am înțeles însă ce joacă Laura Vasiliu (stareța și mama regăsită), părînd a zîmbi radios cînd nu prea era cazul.
În totul, un spectacol bine construit, plin de umor elegant, cu o echipă bună de actori din care se detașează cîteva vîrfuri, o bună demonstrație că se poate rîde din toată inima, dar nu gros. Începe bine stagiunea 2025-2026 de la Nottara.
(foto: Victor Diaconu)