În materie de sunet, nu vorbim doar de coloana sonoră tipică a spectacolelor de teatru, ci și de construirea scenografică a sunetului, în direct, prin inteligenta lui adăugare, în regimul live al acusticii ilustrative. Beneficiază de adaos acustic inovativ Câinele andaluz, filmul mut de avangardă al tandemului suprarealist format din Salvador Dali și Luis Buñuel. Șantierul sunetului este adus sub ochii publicului, fundalul sonor astfel construit însoțind experiențele senzoriale ale lui Max Blecher, descrise în Întâmplări din irealitatea imediată. Rezultatul scenic, impecabil și mereu surprinzător, denotă un clin d'oeil revelator asupra mijloacelor de producție a pieselor de teatru radiofonic, la care, cu generozitate, publicul scenei se vede acum complice.
Bogata sinestezie transmite nu doar conținutul operei literare înfățișate, ci și momentul ei avangardist, al anului 1929, nu doar sub raport literar, ci și sub cel al istoriei artei, trecând prin toate momentele de răscruce ale istoriei picturii. Așa se face că, în Întâmplări din irealitatea imediată, actorii închipuie scenic tablouri precum Strigătul lui Edvard Munch, Dejunul în iarbă al lui Monet, Moartea lui Marat a lui Jacques-Louis David, Martiriul Sfântului Matei de Caravaggio, American Gothic de Grant Wood și cine mai știe ce ienicer romantic al lui Eugène Delacroix, căci, de la un moment dat încolo, rapiditatea succesiunii tablourilor vivante duce la ratarea imersivului quiz scenic, născând doar lapsusuri și vinovății ale temelor nefăcute la timp sau uitate cândva acasă. Actorii nu se opresc aici, ci ilustrează tehnic chiar și dimensiuni, puneri în abis, adâncimi și 3D-uri (precum acela în care, purtată pe rama unui tablou XXL, Alexandra Tarce se folosește de rama acestuia ca de un scrânciob).
Irealitatea imediată este cea a operei literare cunoscute și, totodată, a vieții scriitorului, adică a suferinței fizice atroce, a cărei concretă realitate nu poate fi decât moartea (Merg cu ochii închiși într-un cub negru, merg cu ochii deschiși într-un cub alb, spune Cosmin Stănilă, în pielea personajului care se vrea detașat de lume mai mult decât îi permit granițele materiale ale acesteia). Mai întâi în limbajul vizual al farsei Noii Obiectivități, apoi în cel al coșmarului suprarealist, apoi în cel al artei naive scăpate de sub control, protagonistul Întâmplărilor reușește să transmită urletul interior și nevoia de evadare a bolnavului aflat pe targa de spital, tot așa cum, tot tânără și aflată pe patul de moarte, Frida Kahlo își exprima speranța de a părăsi această lume, a suferinței fizice, fără posibilitatea vreunei eventuale reîntoarceri. Ni se spune că, dacă ar fi schițat intenția unui minim scop în viață, Max Blecher și-ar fi dorit să fie doar un manechin de ceară într-un panoptic, contemplând vitrinele înconjurătoare, într-un exercițiu al flanării imaginare echivalent Arcadelor benjaminiene, devenit un imediat și concret deus ex machina, prin plasarea directă a manechinului în scenă, sub formă de cadavru supus îngropăciunii și tuturor ritualurilor ei: autopsie, spălare, bocire și înhumare a mortului în pământul reavăn și pur, apoi curățarea ritualică a lenjeriilor patului de suferință cu apă și săpun de casă, ale cărui igienice arome se transmit fast forward în mica sală Euphorion a teatrului. Mărturisesc că, date fiind posibilitățile tehnice actuale, dar și inițiativele artistice totale, pentru o clipă m-am temut că manechinul de pe scenă ar putea fi un cadavru real, adus de la morgă, ceea ce a avut un efect mai mare, și dacă, printre bulgării humusului răsturnat în scenă, ar fi mișunat râme. Gestul nu mi s-ar fi părut deplasat, doar imposibil din punct de vedere legal. Pun vinovata mea reactivitate pe seama faptului că încă eram sub impresia aflării, la prima oră a zilei, a veștii petrecerii din lume, încă devreme, a arhitectului Andrei Mulțescu, autorul geometriei fântânilor din Piața Unirii, din București, căruia i-am dedicat un gând în plus, plin de regret.
Chiar și funebre, Întâmplările au umor și narativitate, cu o factură naivă, oricât de perversă, dată de jocurile unui glob de sticlă, al cărui călușel rotitor este hiperbolizat vizual, pentru un close-up al unui valpurgic dans la bară, performat cu sfredelitori ochi de Cecilia Lucanu-Donat și alungat cu mătura de Radu Dogaru. Amuțitor, Matei Rotaru jelește patimile unei întregi omeniri, într-un recitativ demn de un stand up tragedy.
În aceeași seară a Întâlnirilor internaționale de la Cluj, 2025, dacă Întâmplările au ținut pasul conform cu opera literară de avangardă, într-un mod care au condus-o din secolul căruia îi aparține, XX, în actualitatea imediată, de factură nucleară, un efect opus l-a avut același demers de fidelitate regizorală, în Demonii. Spovedania lui Stavroghin. Diabolizarea stângii, a socialismului, nihilismului, anarhismului și altor -isme din secolul XIX, al lui Dostoievski, a produs un efect anacronic, în prezentul secol XXI, dominat mai degrabă de excesele dreptei, fie ea și urcată pe ruinele unei foste stângi excesive și totalitare. Impecabil jucat și fără cusur ilustrat scenic, spectacolul a rămas cuminte, într-o formulă manieristă, corect executată. Am reținut ideea coacerii presupuselor mari idei sociale în subsoluri tenebroase, mai mult sau mai puțin inundate, ceea ce ar aduce în discuție noțiunea de mari idei și a măsurii în care acestea se aplică individualităților sau, dimpotrivă, colectivităților. După pământul Întâmplărilor și apa Spovedaniei, nu poate urma decât focul filosofiilor politice incendiare - concepția regizorală, remarcabilă de înflăcărate, fiind deja promițătoare.
Luna plină, proiectată în fundalul scenei, s-a conjugat ideal cu cea a realității imediate, care a întâmpinat prima seară a Întâlnirilor internaționale de la Cluj, aflate la a XIV-a și ireala lor ediție.
(Foto: Nicu Cherciu)