Într-o lume condensată în ideologii, manipulări și servilisme de tot felul, ruginite și rizibile, nihilismul se poate înfiripa ușor ca reacție la impuneri de ordin social sau religios indiferent de epoca istorică. În critica ideilor de stânga din Rusia epocii țariste, scriitorul atacă virulent derapajul de dimensiuni halucinante din cadrul unui grup de anarhiști atinși de demonii schimbărilor fundamentale ale societății rusești. Acești demoni treziți la viață se strâng laolaltă precum la "muscărie" pentru a lua decizii și a acționa de pe poziții radical nihiliste, antisociale. Scena ședinței cu membrii deghizați în spectre ale răului suprem e edificatoare în acest sens. Mai mult chiar, e de-a dreptul sinistră, grotescă până la uluire.
Dar, după cum spuneam la începutul acestor rânduri, accentul cade pe viața interioară a lui Stavroghin, pe frământările și coșmarurile lui, pe obsesiile legate de crimele lui directe și indirecte săvârșite. Pentru intrarea în pânzele inconștientului său, regizorul a prevăzut o cortină semitransparentă ce sporește griul instalat ostentativ pe tot spațiul scenei și un fundal întunecat pentru proiecții video cu copaci scheletici, lună, nori în continuă mișcare, fumegoase evanescențe sau corpuri decupate în vid. Pe tot parcursul reprezentației. Fără oprire. Ceea ce produce tensiune, irită și neliniștește. Vădite extrapolări vizuale ale zbuciumului lui sufletesc. Nori trecători ca un clocot viu perpetuu, de neoprit. În scena finală de o cruzime ieșită din normal, cu suicidul, tot acest aranjament video se oprește brusc. Doar moartea îi aduce liniștirea. Ionuț Caras e un Stavroghin convingător, chemat să ilustreze o gamă complexă de trăiri și rătăciri mentale și sentimentale ale personajului. Monologul lui de la început (întreținut cu intermitențe până la sfârșit) amintește de acel memorabil one-man show din 2023 în regia lui Roberto Bacci Oglinda neagră, după texte din Pirandello. Acest gen de oglindire în materialitatea cuvintelor intime e formula care îi permite să nuanțeze oscilațiile personajului între nihilism și creștinism și să exprime ura față de ceilalți și, în cele din urmă, chiar ura față de propria lui persoană. Ni se propun două ipostazieri ale lui Stavroghin: adorația față de sine și ura față de sine. Fața lugubră și fața pătimașă. Călău și victimă. El întruchipează profilul unei bestii umane ce se tânguie. A violat o fată de 12 ani, a asistat calm la sinuciderea Matrioșei, a fost părtaș moral la uciderea soției și a fratelui ei, simțind în secret satisfacția de a păcătui. E un monstru sau un suflet nevindecat de curajul de a respinge normele conviețuirii armonioase între oameni?
Ionuț Caras construiește un personaj din interioritatea lui. Verhovenski, liderul grupului de fanatici, îl admiră, ba chiar îl idealizează pe Stavroghin. Matei Rotaru îl conturează persuasiv pe Verhovenski într-o figură de manipulator ordinar, fără scrupule, urmărindu-și scopurile cu o insistență de-a dreptul diabolică. Cu știința de a întruchipa diferite caractere feminine care vin în contact cu maleficul Stavroghin evoluează Sânziana Tarța în Maria Timofeevna Lebeadkina, Daria Pavlovna Șatova, Lizaveta Nikolaevna Tușina. Partituri dificile, dintre care cea mai reușită și intens solicitantă este Lebeadkina, sora nebună a lui Ignat Lebeadkin, interpretat cu discernământ asumat de slugoi viclean de Adrian Cucu. Impresionantă este prestația lui Dan Chiorean în rolul trențărosului Fedka-Ocnașul ce se gudură pe lângă cei bogați ca să primească niscaiva parale. El dezvoltă și dialoguri despre credință și necredință, fiind un hoț de biserici și criminal ce trăiește la periferia societății, dar ager în gândire. Turma de anarhiști revoluționari ce proferează "demonia ca libertate" și "egalitatea în sclavie" se compune din personaje bizare, conflictuale, infatigabile în lupta de idei și interese: Ivan Pavlovici Șatov / Miron Maxim, Alexei Nilîci Kirillov / Cosmin Stănilă, Mavriki Nikolaevici Drozdov, Seminaristul / Mihai-Florin Niță, Artemi Pavlovici Gaganov, Leamșin / Radu Dogaru. O umbră în coșmarurile lui Stavroghin este Matrioșa / Ecaterina Pop-Curșeu. Din echipa tehnică mai fac parte: Zsòfia Gábor (costume), Radu Dogaru (muzica) și Jenel Moldovan (maestru de lumini).
Spectacolul lui Tudor Lucanu face o incizie dură în mascarada existențială bântuită de forțe malefice aflate în veșnică dispută între mistic și ridicol, isterie și agresivitate. Pusă în mijlocul acestor confruntări violente de principii, soarta lui Stavroghin desemnează vidul spiritual aflat în criză profundă.
(foto: Nicu Cherciu)