A XIV-a ediție (9-12 octombrie 2025) a Festivalului Teatrului Național "Lucian Blaga" din Cluj Napoca, Întâlnirile Internaționale de la Cluj, are ca temă destinele. Destinele noastre, prinse în marea și neobosita roată a lumii, care se-nvârte aritmic. Roată așezată sub tutela culturii, care are marele rol de a oferi omului demnitatea de a-și urma liber calea, de a o menține în echilibru. Echilibru fragil și necesar, pe care teatrul poate cel mai bine să-l întruchipeze, jucându-se cu realitățile alternative. Și tocmai sentimentul profund de irealitate a realității deschide, anul acesta, festivalul. Regizorul Tudor Lucanu s-a încumetat să dramatizeze opera lui Blecher și semnează spectacolul Întâmplări în irealitatea imediată.
Dacă întâmplările relatate de Blecher în carte se instalează într-un flux acronologic, ondulat și fisurat, perfect acordat la curentul memoriei, Tudor Lucanu refuză până și firul interior al romanului, eliberându-se din constrângerea oricărei ordini posibile, a timpului fizic și-a timpului livresc. Spectacolul clujean își scrie propriul timp. Și tocmai secvențele cu evident potențial dramatic, nucleele epice ale romanului, cu multele lui personaje, în spectacol, funcționează doar ca pretexte plastice, ca instantanee vizuale. Rămân nepovestite, înghețate în timp, în tablouri vii, cu scenografia (decorul: același Tudor Lucanu, costumele: Zsófia Gábor) și trupurile actorilor instrumentalizate în fixarea și decuparea irealului. În schimb, adaptate scenic sunt obiectele și nu faptele, deci, tocmai fotografiile mentale, care deformează, sub poetica introspecției, realitatea - împotriva firescului, ca spectacolul în sine. Și cerul devine decor, devine obiect. Și e atins. Și se destramă.
Joc ezoteric, ermetic, pentru cei care nu au citit romanul spectacolul e foarte greu de urmărit, bulversant de digerat, o himeră senzorială parcă lipsită de esență, de sens și de intenție. Depinde de analogia integrală și permanentă cu romanul, în absența căreia se topește indeniabil. Or experiența devine, astfel, exaltantă, alimentând publicul cunoscător al operei lui Blecher cu adrenalina asamblării unor piese de puzzle, adrenalina descoperirii unor indicii sclipitor camuflate. Tudor Lucanu nu a lăsat nimic la voia întâmplării; fiecare mic detaliu își are corespondentul lui în roman. Dar cum primim teatrul cu un public țintă atât de particular și, deci, restrâns, când nu facem parte din el? Ghid decodificator pentru spectacol:
Nenumăratele pasaje din carte în care naratorul își exprimă fascinația pentru panopticum își au analogia, în spectacol, în scena galeriei de artă, când actorii -minunați Radu Dogaru, Cecilia Lucanu-Donat, Matei Rotaru, Alexandra Tarce și, nu în ultimul rând, Cosmin Stănilă, în rolul personajului central, cu toții de o corporalitate și expresivitate captivante, cu o credință absolută în fiecare gest - se metamorfozează în tablouri celebre. Și avem, bineînțeles, suprarealismul lui Magritte, cu Fiul omului și Iubiții, alături de Țipătul lui Edvard Munch, Omul Vitruvian al lui da Vinci, Moartea lui Marat al lui Jacques-Louis David și Iudita tăind capul lui Holofern al lui Caravaggio.
Secvența, în carte de o materialitate palpabilă, care descrie bâlciul din orașul naratorului, e adusă în scenă printr-o sculptură cubistă - iată, aparținând avangardismului - a unui cal-carusel.
Momentul când bunicul naratorului își îngroapă fratele, spălând și îmbălsămând el singur cadavrul - spre nemulțumirea oamenilor de serviciu de la cimitir, care se ocupă de asta pentru bacșișurile consistente din partea familiilor îndoliate - e adus pe scenă prin monologul - absoluțiune, într-un zguduitor crescendo, în timp ce un manechin perturbător de realist e acoperit cu țărână.
Nunta Eddei și a lui Paul din roman e transformată într-un moment muzical, un amalgam armonios de scâncete și icnete, în care identitatea fiecărui personaj așezat la masa festivă - reprezentată de cadavrul mai devreme îngropat în țărână, tabloul cel mai puternic, umila mea părere, din tot spectacolul - poate fi recunoscută prin sunetul asociat - spre exemplu, în acord cu somnul profund care îl cuprinde, descris în carte, personajul central cască neîncetat.
Un alt joc fonic ia naștere la momentul proiectării arhicunoscutului film suprarealist semnat de Buñuel și Dali, Un chien Andalou - prin care spectacolul se auto-proclamă și auto-încadrează, stilistic și temporal, în suprarealism.
Copacul plantat în ghiveciul sub forma unui cap de om trimite la momentul când naratorul pășește în noroi și, pe măsură ce se afundă, simte că se contopește cu el, că e crescut din aceeași substanță primară, că a țâșnit din noroiul însuși și, odată cu el, toți arborii și toate casele, forme coagulate ale aceleiași materii originare. Nu pentru că "pământ ești și în pământ te vei întoarce", ci pentru că materia e un tot fluid, e imaterialul per se.
La Blecher, suferința devine o stare limită, inseparabilă de ființă, niciodată combătută, ci asimilată, parte din însăși structura existenței. Personajele lui nu pot trăi în afara suferinței, expresia vieții, prin care își dobândesc conștiința de sine; sunt mai autentice în nefericire decât în fericire. Și așa cum, în carte, personajului principal i se pare că doctorul seamănă cu un șoarece, în spectacolul lui Tudor Lucanu, patru medici apar purtând boturi de, ei bine, șoareci.
Jocul travestiului traduce scenic convingerea naratorului că, odinioară, bărbații și femeile au fost una și aceeași ființă și că, fundamental, sunt alcătuiți din aceeași substanță, două reflexii ale aceleiași materii originare.
Iar estetica scenografiei, pe de-o parte, trimite la fascinația lui Blecher pentru kitsch, omniprezent în lumea împodobită ca o mascaradă biologică, unde animalele își poartă stridența culorilor pentru împerechere, și, pe de altă parte, dizolvă granițe - atât ideatice, cât și formale, tangibile. Pentru că și granița teatrală, al patrulea perete, e pulverizată. Actorii traversează întreg spațiul Sălii "Euphorion", contaminând publicul, își schimbă costumele la vedere, deconstruiesc decorul înaintea tuturor, întru același crez al ilimitării, curgerii și unității materiei. Chiar Cosmin lasă să se înțeleagă, printr-un gest subtil, că sala de teatru însăși e "cutia neagră" despre care personajul lui vorbește, prin care "umblă" fără repere, în căutarea unui sens, a unei ieșiri, a unui rest de realitate. O sală perfect aleasă, parcă intenționat micșorată până la senzația suprimării, a claustrofobiei ce cuprinde ființa când materia sufocă și cotidianul acoperă cu uitare. A megalofobiei ce cuprinde ființa în momentele nechemate de conștientizare a (i)realității. "Când privesc mult timp un punct fix pe perete, mi se întâmplă câteodată să nu mai știu nici cine sunt, nici unde mă aflu. Simt atunci lipsa identității mele de departe ca și cum aș fi devenit, o clipă, o persoană cu totul străină. Acest personagiu abstract și persoana mea reală îmi dispută convingerea cu forțe egale. În clipa următoare, identitatea mea se regăsește, ca în acele vederi stereoscopice unde cele două imagini se separă uneori din eroare și numai când operatorul le pune la punct, suprapunându-le, dau deodată iluzia reliefului.". De altfel, toate replicile personajului principal sunt pasaje perfect prezervate și citate din roman, livrate inert, amorțit, contrastant cu vivacitatea caricaturală a celorlalte apariții - personaje.
O viață neliniștită, fragmentară, traversată de imagini și simboluri deformate. Un spațiu interior al zbuciumului, pânză albă pe care oamenii prinși în memorie se imprimă spectral, care-și găsește, prin scenografie, extensie tangibilă. Un vis lucid. O poezie a pierderii sinelui. Puls. Întâmplări în irealitatea imediată la Teatrul Național "Lucian Blaga", Cluj Napoca.
(Foto: Nicu Cherciu)