După cum îl cunoaștem, Harpagon e un personaj simpatic, avid după bani, magnetic legat de înavuțire, numai bun de pus cap de afiș în goana după profit a celor cu inițiativă în afaceri. Orice fel de afaceri. Iată de ce Michele Santeramo l-a decupat din secolul 17 și l-a implantat în actualitatea bezmetică pentru a-i resuscita abilitățile. Nu fără să sublinieze că celebrul personaj al lui Molière s-a schimbat, s-a adaptat noilor condiții de înavuțire rapace, specifice lumii de azi.
Spectacolul demarează lent și insinuant. Pregătirile pentru fastul ostentativ al vieții în care hălăduiește noul Harpagon sunt scoase în evidență de masa îmbelșugată ce tronează literalmente în centrul scenei, după ce Marianna / Diana Buluga, servitoarea lui Harpagon, o încarcă cu bunătăți. Un altar al bogăției și al luxului orbitor. Perfect asortat cu extravaganța veșmintelor drapate în falduri sclipitoare de mătase ale personajului, supravegheat de pe un soclu de creatorul său. Bustul lui Molière are animația lui. Uneori, când se rușinează de cruzimea personajului creat, se răsucește dojenitor sau stă întors cu spatele. Nu roșește, dar e cam același lucru. Avariția lui a ajuns prea departe. Decorul sugerat de Tudor Lucanu își dovedește funcționalitatea prin fine ironii aplicate limbajului vizual. Dialogul costumelor, susținut de Bogdan-Robert Bodros și Eduard-Ionuț Pîntea, este de-a dreptul frapant. Sporește confruntarea dintre două lumi. Pe de o parte opulența sfidătoare a hainelor ceremoniale viu colorate (Harpagon și Marianna), reproduse după tablouri de epocă și de altă parte vestimentația sobră, în negru, a cuplului Annamaria / Ramona Dumitrean - Fabrizio / Ionuț Caras, cuplu care vrea să cumpere o inimă pentru copilul lor pe moarte. El - afacerist de succes, ea - mamă disperată. Oameni selecți dintr-o lume selectă. La care se adaugă celelalte cupluri. Caterina / Irina Wintze, femeia stearpă ce-și dorește un copil și soțul ei Francesco / Cătălin Herlo, criminal ieșit din pușcărie, costumați ca niște papagali caraghioși. Și jigăriții loviți de soartă Marcela / Cecilia Lucanu-Donat și Piero / Cosmin Stănilă, cu niște zdrențe pe ei, aflați în imposibilitatea de a păstra copilul nou născut din cauza lipsurilor materiale. Sunt portretizate trei categorii sociale, bine reliefate de actori prin individualizări nuanțate. Super-bogații pentru care orice nenorocire personală e, în fapt, o afacere realizabilă, sustenabilă în orice condiții cu sume mari de bani; mijlocașii declasați, preocupați să-și refacă viața pentru a câștiga un plus de onorabilitate și victimele sistemului corporatist căzute în sărăcie lucie.
Noul avar interpretat de Radu Lărgeanu nu tremură numărându-și arginții agonisiți, ascunși într-o ladă secretă. El știe să negocieze cu tupeu și celeritate, fără să stea prea mult pe gânduri. Rolul i se potrivește mănușă. Actorul de comedie care este Radu Lărgeanu, cunoscut și apreciat ca atare, conduce cu ușurință (poate cu prea mare ușurință) acțiunile personajului pe drumul cătrănit al afacerii cu copii, ca și cum ar fi vorba despre achiziționarea spre vânzare a unor legume. Rolul nu-i permite prea multe ghidușii, deși unele îi reușesc și prind la public. Latura oneroasă câștigă în dauna umorului lăuntric ce stă să iasă la suprafață din orice mișcare, din orice replică spusă cu șarm. Cu gravitatea inumană a insului gata să-și sacrifice servitoarea pe cale de a-i deveni soție pentru bani, sunt mai puține șanse de comicării ieftine. Profilul personajului impune echivocul și actorul se supune acestei bifurcări de sens. Comic și jovial în aparență, lichea ordinară până în străfundul ființei lui. Colecția lui de copii achiziționați pentru a fi puși în vânzare, ca o colecție de timbre, de tablouri sau de mașini, e formată din membrii Corului MiniMi condus de Cătălina Prichici. Ei cânta angelic, impresionant, sublim, adâncind prăpastia dintre nevinovăția lor și meschinăriile, tratativele criminale puse la cale de cel ce se vrea protectorul lor. Prichindeii înveșmântați în albul inocenței se strâng în jurul Mariannei într-un tablou evlavios în final. Există speranță.
Mizând pe un comic amar, strecurat cu parcimonie și sfiiciune în Minunata lume nouă a domnului Harpagon, regizorul Roberto Bacci deschide problematica piesei spre dezbatere. O dezbatere cu public despre "realități monstruoase" ale actualității, cu dese provocări și interacțiuni. O dezbatere ce-ți pune un nod în gât pe măsură ce descoperi dimensiunile acestei agresiuni inumane asupra umanului. Luminile din sală rămân aprinse pe toată durata reprezentației. Ca și avertizările din conștiințele spectatorilor.
(foto: Nicu Cherciu)