Harpagon al lui Molière era, acum mai bine de trei sute de ani, un, ei bine, Avar patologic, obsedat de bani până la paranoie, care-și acuza servitorii că îl fură și își controla neîntrerupt familia. Dorea, pe atunci, să se căsătorească cu Marianne, o tânără săracă, despre care nu știa că era și iubita fiului său, Cléante. Iar fiica lui, Élise, îl iubea pe Valère, un tânăr care se angajase în casa lui Harpagon doar ca să fie aproape de ea. Dar Harpagon voia să o mărite cu un bătrân bogat. Ei, la un moment dat, cufărul lui cu aur e furat de servitorul La Flèche, în așa fel încât Cléante să-l poată șantaja, răsturnând raportul de putere dintre ei, în ceea ce-și imagina că ar fi un duel nobil în virtutea dragostei. Și când cufărul dispare, Harpagon înnebunește. În final, aflăm că Valère și Marianne erau, de fapt, copiii lui Anselme, cel cu care Harpagon voia să-și mărite fata și care, generos, acceptă căsătoria tinerilor, fără zestre. Iar Harpagon își recapătă dragostea. Cufărul, vreau să spun. Și e fericit.
Astăzi, în schimb, într-o pledoarie moralizatoare despre omul fundamental individualist, Avarul lui Molière e reîncarnat și constrâns de dramaturgul italian Michele Santeramo să aspire la o schimbare. Nu pentru că ar fi devenit un om darnic, ci pentru că bunătatea, în "minunata lume nouă" a lui, (se) vinde. Sub semnul empatiei capitaliste, Harpagon susține că nu există altruism pur, că orice faptă caritabilă se fundamentează într-un scop propriu, în nevoia de a fi văzut, validat, cumpărat moral. Așa își inventează el afacerea de succes, bazată pe un comerț al binelui, un troc rafinat - și ilegal - încheiat numai cu aceia care pot plăti sume colosale. Dar niciodată fixe, ci stabilite pe loc, după cum îi dictează instinctul lui acut de negustor și statutul social al celui din fața sa. Harpagon devine emblema capitalismului "umanitar", lipsit de empatie, asumat până la cinism, un grotesc pe care nu-l vedem de caricaturizarea - de altfel, perfect controlată - cu care Radu Lărgeanu își conduce personajul - pe Harpagon - pe drumul dilemelor morale. Un drum cu nenumărate bifurcații, care șerpuiește printre spectatorii direct implicați, spectatorii - invitați la masă, spectatorii - complice, luați să fie martori în procesele de conștiință care abia de acum urmează. Concret, Harpagon își deschide o afacere de vândut și cumpărat copii.
Marianne cea de acum trei secole se întoarce și ea, să-l bântuie, parcă, pe Harpagon, însă numai cu numele; se reîncarnează într-o tânără docilă, care, după ce a locuit într-o tabără de refugiați și și-a văzut tatăl arzând de viu, a ajuns pe mâna unui bărbat îndatorat lui Harpagon, care, și-a achitat datoriile... cum a putut. Marianne e cea dintâi achiziție a lui Harpagon. Care, în ochii ei scânteietori, pe care i-i împrumută Diana Buluga, minunată în melanjul de autonomie și supunere, istețime și resemnare, apare ca un salvator, ca primul om care, cu adevărat, o ocrotește. Din slujitoare, ea devine, încetul cu încetul, viitoare soție. Și secretară. Și consultantă, strateg, manager și PR al noii lui întreprinderi, care ne și structurează spectacolul, sub semnul celor trei contracte încheiate.
Intrăm în lumea fantastică deschizând, realmente, o ușă - ușa cu care al patrulea perete e înlocuit, pe întreg parcursul spectacolului. Și peste noi intră, pe aceeași ușă, primul cuplu care vrea să cumpere un copil de la Harpagon: doi milionari (Ramona Dumitrean și Ionuț Caras) indignați că ne aflăm și noi acolo, să asistăm la afacerea lor, care, dintr-un oarecare motiv, trebuie păstrată un secret. Lor, Harpagon, care de obicei vrea câteva mii pe un copil, le cere un milion. Și apoi încă un milion. Și încă un milion. Disperarea viscerală sub greutatea căreia banii își pierd însemnătatea și negrul somptuos al ținutelor, care nu doar le trădează statutul, ci și prevestește o tragedie iminentă, contrastează cu nerăbdarea și exaltarea traduse de culorile vii purtate de cel de-al doilea cuplu (Irina Wintze și Cătălin Herlo): doi soți deja în vârstă, care nu pot avea copii și nici nu pot adopta unul. Iar pruncul pe care ajung să-l cumpere e adus la Harpagon de doi tineri săraci, care, deși au ajuns primii, au fost obligați să aștepte. Prioritatea se cumpără și ea. Rămasă însărcinată în urma unui viol, constrânsă de lipsa absolută a banilor și de sentimentul că pruncul nu îi aparține, că nu e și nu ar putea fi mamă, fata (Cecilia Lucanu-Donat) vine alături de fratele ei (Cosmin Stănilă), amândoi ajunși pe străzi după moartea mamei, pentru a vinde copilul. De aici, spectacolul se prăbușește în abisul frământărilor de conștiință, într-o mare dezbatere așezată sub semnul eticii, la care spectatorul e constrâns să ia parte - ba chiar implorat de tânăra mamă să dea mărturie pentru ea în fața tuturor, când își cere copilul înapoi.
"Mamă" aparține câmpului semantic al geneticii sau al efortului? Poate (ne)firescul emoțional îndepărta factorii raționali? Este sângele un argument mai solid decât stabilitatea materială? Nici bine nu suntem chemați să reflectăm asupra cazului, că o altă controversă ne cere impetuos părerea. Aflăm că primul cuplu nu vrea să cumpere un copil, ci o inimă. Pentru fiul lor, aflat pe patul de moarte, pe care doar un transplant îl poate salva. Dar singura inimă compatibilă cu a lui e cea a Mariannei, la care Harpagon nu știe dacă poate renunța. Nu, Harpagon nu s-a schimbat. Nu iubirea îl pune în dificultatea de a alege, ci banii: în clipa dată, Marianne valorează o avere. Dar aceeași avere ar putea-o strânge, chiar dubla, chiar tripla, chiar - ați înțeles - alături de ea, datorită căreia afacerea lui a devenit un uriaș succes. Cei doi soți ne imploră să apelăm la empatie, să renunțăm la perspectiva exterioară, din care decizia lor de a sacrifica un copil pentru a-l salva pe al lor pare o cruzime. Repetă halucinant, ca-ntr-o transă, privindu-ne pe toți drept în ochi, străfulgerându-ne, ce am face dacă noi ne-am afla în situația lor? Nu am fi la fel de egoiști? Nu am face orice pentru copilul nostru? Nu am face orice pentru copilul nostru? Nu am face orice pentru copilul nostru?
Regizorul Roberto Bacci și extraordinara echipă de actori din distribuție metaforizează prin ieri ziua de azi, voalând cu momente de umor tabloul general, brutal al dezumanizării până la stoc, al numelor (re)devenite numere, al departajării actuale, pe baza a ceea ce îndrăznim să numim importanță, între viețile copiilor, norocoși și refugiați. Spectacolul predică degajat, numește, și nu acuză, condamnă aluziv tăcerea ca act de complicitate. Deciziile grele sunt evitate, transpuse în retorică, la fel cum noi toți preferăm să ne vedem de propriul interes în loc să fim cei care oferă o nouă șansă omenirii. Și parcă ne disculpă, moralmente, amintindu-ne că, în definitiv, nimic nu se află în controlul nostru. Dar când ar trebui să intervenim și când ar trebui să așteptăm ca destinul să își urmeze cursul? În fundal, statuia lui Molière veghează tot spectacolul, toți spectatorii. Și, câteodată, nu ne mai poate privi. Și ne întoarce spatele.
(foto: Nicu Cherciu)