Peripluri clujene = promisiuni creative - 9 RUȘINI (și alte tablouri scandaloase din istoria recentă a României) și Minunata lume nouă a domnului Harpagon la Întâlnirile Internaționale de la Cluj, 2025

Puterea creativității vine, adeseori, din nebănuita asociere de idei și din infinitele ei posibilități. Din această perspectivă, Clujul se dovedește a fi orașul intensei creativități și a tuturor însemnelor ei, de vreme ce, aici, strada Einstein se poate intersecta, în timp și în spațiu, cu strada Cloșca. Pe cea din urmă, am refăcut drumul către IAGA, galeria de artă contemporană găzduind expoziția Crossing Time, ce reunește artiști italieni moderni și contemporani ale căror practici inovatoare au redefinit granițele artei vizuale în Italia postbelică. Aici, instalația lui Francesco Arecco, Il novero dei veri amici (Enumerarea prietenilor adevărați) compune, din 8 găleți de tablă, anterior recuperate de artist, dintr-o veche fântână comunitară, dezafectată, o nouă fântână de interior, a prieteniei, în care vizitatorii pot cufunda numele amicilor lor, inscripționate pe bucățelele de pânză albă, tăiate cu foarfeca, până la umplerea danaidicelor recipiente cu prenume și liste de oameni. Am contribuit, dând artistului ortul de pânză cuvenit, inscripționat cu Lavinia.

În perioada Întâlnirilor internaționale (9-12 octombrie 2025), aflate în deplină derulare, Clujul este înțesat precum o instalație urbană de afișele ultimului film al regizorului Tudor Giurgiu, Pădurea de molizi, lansat concomitent în orașul de baștină al cineastului și în toată țara. Sub raport iconografic, gloanțele înfățișate pe afiș ar putea fi ușor asociate cu ogivele nucleare, de plutoniu, dezvoltate în timpul Războiului Rece, guvernate de pactul din care Rusia a decis recent să se retragă. Un gest riscant, de vreme ce mașina Serviciului de protecție medicală CBRN - acronim pentru chimic, biologic, radiologic și nuclear - se îndepărta, cu toate însemnele radioactivității la vedere, de la poarta Universității Bábeș Bolyai, după ce predase foi și primise semnături cu ceea ce, ca observator, mi-am imaginat că trebuie să fi fost ultimul instructaj de prevenție instituțională, decis sub auspiciile știrilor cu ogive și a imaginilor asociate acestora, inclusiv cea a ogivei medievale a Bisericii Sfântul Mihail, profilată în fundal, sub traiectoria avioanelor care brăzdează cerul clujean.

Lumea artei e mică, dar confraternă, ceea ce explică participarea regizorului Tudor Giurgiu, ca spectator, la piesa regizată de actorul Ionuț Caras, 9 RUȘINI (și alte tablouri scandaloase din istoria recentă a României). Punerea în scenă a avut loc la Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei, într-un spațiu menit să sublinieze neconvenționalitatea ideii sub care este așezat, conceptual, întregul ansamblu. Aici, o echipă de actori independenți a interpretat, într-o primă parte, patru dintre episoade, celelalte cinci urmând a fi prezentate a doua zi. Primul episod a redat, în regim de vodevil, plecarea din țara - acum abandonată militarismului legionar - a rătăcitului cuplu regal format dintr-un Carol al II-lea, lovit de pântecăraie (în interpretarea lui Matei Rotar), și o Elena Lupescu autoritară și extrem de țoapă (interpretată de Andreea Șovan, care împrumută personajului mai degrabă comicul, decât nemeritata-i frumusețe, deși evidentă și aceea, dar pusă în valoare în alte secvențe ale spectacolului). Actorii își schimbă rapid costumele, coafurile și rolurile, în ritmul derulării epocilor istorice, astfel încât pe Andreea Șovan o vedem, mai apoi, învățătoare de provincie sedusă de junele prim furnizat, caricatural, de Andrei Mărcuță. Relația amoroasă dintre rutinata învățătoare, aflată în căutare de soț, și șeful de post al miliției locale cu amuzante unduiri de streaper Chippendales, eșuează într-o tentativă de avort, prilej de dramatică ilustrare a istoricului episod al decrețeilor, după un text scris de actorul Cosmin Stănilă. În afara documentarului din 2005, al lui Florin Iepan, Născuți la comandă. Decrețeii, și făcând abstracție de 432-ul canonicului Cristian Mungiu, care se referă la arcanele procedurale ale avortului, nu cunosc multe inițiative artistice dedicate copiilor născuți vii, în urma infamului decret anti-avort, cu atât mai puțin acelora abandonați în imunde orfelinate. Se remarcă, în acest episod, actrița Salomeea Rusu (în rol de Degețică ratată, convertită la o Decrețică deplină, discriminată etnic) și Raluca Lupan (în rol de cerberiță de copii instituționalizați), ambele cu toate tatuajele, dread-urile și piercing-urile personale la vedere, într-o inspirată explicitare vizuală a retrospectivității epocii. Personajele sunt inteligent secondate de AI, care conferă Tovarășului cele mai neverosimile gesturi, cu inimi și ok-uri transmise cu degetele și mîinile, în locul tovărășeștii palme de tocat aerul ca pe zacuscă. Cântecul de harpă al Veronicăi se dovedește un înșelător cântec de sirenă, în lumea sumbră a orfelinatelor, în care îngrijitoarele sunt departe de a fi Margarete Pâslaru pline de solicitudine pedagogică. În anul 2000, amar anticipat de acordurile celebrei melodii a lui Horia Moculescu, reconvertită direct din Occident-ul lui Cristian Mungiu, decrețeii orfelini sunt vânduți familiilor occidentale, care îi adoptă acum cu mare infuzie de capital, semn că, în sfârșit, americanii așteptați după al Doilea Război Mondial au venit și au salvat țara, cu bani gheață.


În aceeași amară discuție - de data aceasta, dintr-o perspectivă morală, mai mult decât istorico-politică - este adusă problema copiilor loviți de soartă, în Minunata lume nouă a domnului Harpagon, spectacol pus în scenă de Roberto Bacci, după un text de Michele Santeramo. Pornind de la iluzia reconvertirii la umanism a personajului lui Molière, publicul este invitat să reflecteze asupra deciziilor pe care le-ar lua pentru a salva viața propriilor copii, dacă acestea ar fi tragic amenințate de boli fatale. Se transmite ideea superiorității vieții propriului copil în raport cu orice judecată morală, ca și a unei judecăți morale nuanțate până la transluciditate, minimalism și chiar absență, în situații care țin de deciziile altora, în general, ca și de considerentele acestora, în special. Pentru o clipă, am crezut că ideea spectacolului, care acuză venalitatea și profitul tras pe seama celor neajutorați, privește situația refugiaților contemporani și a popoarelor asupra cărora s-au năpăstuit dramele nenumăratelor bombardamente, dar nu pentru multă vreme, lipsa unei referințe precise fiind semnul unei universalizări intenționate a imperativului de a nu-ți judeca aproapele pentru deciziile luate de acesta, indiferent de contextul socio-politic. Regizorul Roberto Bacci este el însuși, în persoană, un bun exemplu al acestei porunci a Decalogului, înfățișându-se în sandale purtate pe piciorul gol, indiferent de anotimp, în spiritul creștin și pacifist al unui Francisc de Assisi. Faptul că regizorul însuși provine din patria Sfântului, imitând imaginea lui Poverello în regim de statement, poate fi un indiciu, înțelegându-se în cheie cu atât mai pacifist-religioasă mesajul luminos transmis de spectacol, inclusiv prin intermediul copiilor care urcă pe scenă, pentru tabloul de final. Faptul că acești copii sunt doar fetițe, în rochițele albe ale primei comuniuni catolice, întărește convingerea unui mesaj al bisericii, al avuției pe care copiii o constituie pentru umanitate - o cu totul altfel de bogăție decât cea la care visează Avarul și toți cei care profită de pe urma dramelor și războaielor.


Copiii sunt promisiunea omenirii, lucru care se vede, într-adevăr, în preajma centrului universitar clujean, loc în care unde abundă școlile, colegiile, grădinițele. Am intrat în incinta Universității, până la etaj, plimbându-mă pe holurile acesteia și inspirând aerul de lemn lăcuit, amestecat cu praf, mirosul începuturilor și al promisiunilor, așa cum memoria mea afectivă l-a conservat, în special pentru începutul lunii octombrie, al reînceperii anului universitar.