Controverse politice, morale și personale, care au compromis definitiv imaginea regelui Carol al II-lea. O Românie prăbușită, cu granițele-i amenințate, cu autoritatea regală știrbită, cu partide politice marginalizate. Un rege care nu mai lucra în interesul țării, ci pentru consolidarea propriului regim, pentru a supraviețui politic; un rege care a colaborat - tot mai evident - cu legionarii și a cărui relație cu Elena Lupescu, această femeie ambițioasă și intrigantă, mai mult decât capabilă să-i influențeze deciziile, a fost interpretată drept semn absolut al slăbiciunii sale. Intrăm în Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei. Suntem în septembrie 1940. În fața ochilor noștri, presat de armată și de Mișcarea Legionară, Carol al II-lea abdică în favoarea fiului său, Mihai, și fuge din țară. Episodul 1. Plecarea. Un vodevil contemporan, scris de Cosmin Stănilă și cărat pe omoplații unui cuplu de actori cu adevărat regal. Matei Rotaru și Andreea Șovan, Carol și Elena lui, "suferă" de o prezență scenică electrizantă, hipnotizantă, ce reverberează în umor natural și forță nemăsurată; de un acut simț scenic și-o pricepere în auto-reglaj și dozaj, cât să nu permită carismei și indeniabilului lor talent să ne conducă la o simpatie involuntară față de personaje. Matei Rotaru fuge în culisele improvizate.
Și, ironic, din pielea regelui sare direct în costumul mareșalului Ion Antonescu. Pogromul de la Iași. Iunie, 1941. Începe Episodul 2. Cine-i acolo? (text: Ionuț Caras).
Ca pretinsă luptă contra spionajului sovietic, autoritățile române au dirijat direct masacrul populației evreiești din Iași. Armata, serviciile de informații și poliția au adunat, în câteva zile, mii de evrei, pe care i-au ucis ori deportat în "trenurile morții". Dezintegrarea umanității sub greutatea unei retorici profund violente, antisemite, a însemnat nemijlocit dezintegrarea trupurilor a sute de mii de oameni sub greutatea pumnilor, a pistoalelor, a foametei. Intactă a rămas numai iubirea - cu poveștile ei, puse în scenă și devenite, astfel, instrumentul prin care vocile neauzite ale victimelor istoriei au fost prezervate. Și de-a dreptul urlate înaintea spectatorilor prezentului. Într-o poveste de dragoste, așadar, (foarte) tinerii Adelin Tudorache - cu zvâcul și candoarea lui - și Salomeea Rusu - autentică, neliniștită, ca argintul viu - au tradus trecutul sângeros al României aliate cu Germania nazistă.
Iar Diana Buluga și Alex Hegheduș ne-au luat de mână și ne-au condus mai departe - or mai aproape de astăzi -, în primii ani de comunism în România. Sașa Ceban scrie Episodul 3. Ecoul, dedicat celor 40.000 de oameni, "elemente nesigure" din zona de frontieră cu Iugoslavia, care, în 1951, au fost ridicați din casele lor și trimiși în câmpia pustie a Bărăganului, unde au fost abandonați. Urmărim povestea unei familii destrămate - Raluca Lupan, Matei Rotaru și Diana Buluga - de exilul interior, de politica terorii ca mijloc de remodelare a maselor.
E recurent în textul acesta, cuvântul "poveste". Pentru că 9 rușini sunt 9 povești, 9 rușini e marea noastră poveste. Și ne-nvață, la școală, că poveștile se nasc și se scriu unele din altele, se hrănesc reciproc; basme ancestrale reluate și preschimbate la nesfârșit. Așa ajunge și bine-cunoscuta "Degețica" să devină, din pixul lui Cosmin Stănilă, Episodul 4. Decrețica. Pentru că a fost odată ca niciodată, că de n-ar fi fost, nu s-ar povesti, și a fost, din păcate, a fost și în continuare nu s-ar povesti, o fetiță - excepțională Salomeea în interpretarea ei - răpită de broscoiul Decretului 770, care, interzicând avortul și mijloacele contraceptive, a încurajat nașterea forțată în masă. Și a provocat, deci, o explozie a numărului de copii nedoriți, abandonați și instituționalizați. Nu avem voie să uităm că victimă e și mama Decrețicăi - Andreea Șovan -, o profesoară căzută în mrejele Don Juanului cu masă, casă și femeie - cu ridicolul fin livrat de Andrei Mărcuță -, care rămâne însărcinată, e părăsită, și urmează același parcurs ca al Găbiței din 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile. Încearcă, adică, să avorteze, pe furiș. Dar nu reușește. Acum, deznodământul! Statul a transformat în monedă de schimb diplomatic și economic o parte din copiii abandonați în orfelinate - la finalul regimului comunist, peste 100.000 -, care sufereau de malnutriție, boli și abuzuri fizice și emoționale, permițând, sub pretextul adopției internaționale, vânzarea lor către familii din Occident. Și a încasat, astfel, mii de dolari pentru fiecare copil adoptat. Și-am încălecat pe-o șa, și asta a fost povestea Decrețicăi. Și prima parte a spectacolului.
Iunie, 1990. Ion Iliescu (savuros Matei Rotaru, însă într-un contrast tulburător cu apariția lui picturală, cu mâinile-i îmbibate în sânge și buchetul de trandafiri roșii ținut la piept) îi cheamă, manipulează și împinge pe mineri să-l apere de "huliganii" din Piața Universității - adică de protestatarii pașnici care scandează împotriva foștilor comuniști aflați în noile structuri de putere; adică de studenți, intelectuali și simpli cetățeni. Printre ei, și (Episodul 5) Femeia albastră (adusă în scenă de Mălina Andreescu), femeia fotografiată de Andrei Iliescu în dimineața zilei de 14 iunie 1990, în timp ce era ridicată de doi tineri care purtau salopete și căști de mineri. În jurul lor, alți mineri strângeau amenințător bâte și bastoane din cauciuc. O femeie brunetă, în rochie albastră, a cărei identitate a fost ulterior descoperită: Ioana-Izabela Odor, cercetătoare la Institutul de Metrologie, care în primăvara lui 1990, s-a numărat printre cei care și-au prins în piept insigna de "golan", în semn de protest față de eticheta pe care Ion Iliescu le-o pusese demonstranților din Piața Universității.
Povestea ei inundă spectacolul, până acum, impregnat de roșu, în albastrul vânătăilor care i-au îmbrăcat trupul și, într-un emoționant manifest feminist, i se alătură, îmbrăcate în același albastru-mărturie, Salomeea Rusu, Raluca Lupan, Andreea Șovan și Diana Buluga. Iar ultimele două rămân în fața noastră și recolorează spectacolul în roșul istoriei noastre. Și readuc o poveste, culeasă de Sașa Ceban. Episodul 6. Scufița Roșie și pădurea capitalistă.
Anii '90 au marcat, în România, începutul capitalismului neoficial și au reprezentat o adevărată "școală de bișniță" națională. Scufița noastră fotbalistă (Diana Buluga) se plimbă prin pădurea cu alune, printre lupii (Christian Har, Sebastian Topan, Adelin Tudorache, Andrei Mărcuță, Alex Hegheduș și Raluca Lupan) și vânătorul (Ioan Crișan) - lup sub acoperire, se-nțelege - care cumpără ieftin și vând mai scump. Dar nu, nu mai e vorba doar de blugi din Turcia sau de pachete de gumă, ci de uzine, fabrici, blocuri de birouri; Scufiței și bunicii ei (Salomeea Rusu) li se promite modernizarea, dar toate aceste proprietăți ajung rapid fiare vechi. În doar câțiva ani, România a devenit o țară cu hale goale, burdușită de pancarte "de închiriat". "Nu ne vindem țara!". Dar marile orașe au rămas fără industrie și milioane de români au plecat să muncească în străinătate. Cum face și Scufița, după moartea bunicii. Dar nu ei, cei nevoiți să vorbească o altă limbă, își uită graiul, nu, nu. Ci oamenii de stat. Care par, mai degrabă, cu textele - și căciulile - de Burebista, personajele unui reality show. Scris și moderat de Ionuț Caras. Liniște, toată lumea, începe Episodul 7. Haos TV.
Într-un hazard copleșitor, de-a râsu'-plânsu', într-un crescendo înnebunitor și sudoare, toată distribuția spectacolului recită f(r)aze reale din discursurile publice ale României anilor 2000 - 2015, discursuri populate de atacuri suburbane, limbaj agresiv și conspirații. Politicieni pe care-i recomandă "vocea și talentul", propagandiști cu titluri de jurnaliști și vedete de carton apar pe scenă ca să retrăim, prin cuvintele lor, perioada spectacolelor grotești ale populismului, a infiltrării tabloidizării în politică; să recunoaștem, prin cuvintele lor, televiziunile de știri în continuare folosite ca instrumente de manipulare în masă. Mișcarea browniană de sofisme și poante proaste - proaste întru realitatea lor - îi împrăștie pe actori în culise, iar după câteva clipe, Diana Buluga reapare în fața noastră pentru următorul episod, scris chiar de ea, Episodul 8. N-am fost acolo.
Luna aceasta se împlinesc zece ani de la incendiul din clubul Colectiv, în urma căruia 65 de oameni au murit și peste 180 au fost răniți. Tragedia a adus la suprafață adevărul sistemului bolnav, dosit după minciuni și corupție. Spitale nepregătite pentru tratarea unor asemenea arsuri, pacienți condamnați la moarte lentă din cauza infecțiilor intraspitalicești, autorități care pretindeau că dispunem de toate resursele necesare. Un club care funcționa fără autorizație de incendiu. Controale "aranjate" cu șpagă. Dar Diana e aici să dea mărturie despre tragedia nevăzută, a victimelor colaterale, și nesfârșitele telefoane date celor dragi în nesfârșita noapte de teroare. Despre victimele ale căror nume nu avem voie să le uităm, pentru a nu le lăsa să se piardă în istorie ca statistici.
Episodul 9. Welcome home încheie spectacolul. Dar, cu siguranță, nu și povestea noastră. Istoria recentă consemnează data de 10 august 2018 ca unul dintre cele mai negre de după decembrie 1989. Stăm față în față cu o reproducere a "Mitingului Diasporei" din București: zeci de mii de români veniți din țară și din străinătate au protestat în Piața Victoriei împotriva guvernării PSD-ALDE, a corupției și a modificărilor controversate din justiție. Un protest început pașnic. Care s-a transformat treptat într-un episod de violență extremă. Jandarmii au intervenit cu tunuri cu apă, gaze lacrimogene și bastoane împotriva manifestanților, printre care se aflau femei, copii și jurnaliști. Mii de oameni au fost răniți sau intoxicați, iar intervenția a fost justificată oficial prin acuzații neverificate de "tentativă de lovitură de stat". Dosarul "10 august" a strâns peste o mie de plângeri, dar a fost tergiversat ani la rând. Iar procesul a început abia anul trecut. Sfârșit. "... și ne-a fost greu să alegem numai 9.". Numai 9 rușini.
Pentru cei cu "stomac de struț". Și pentru tineri. Și pentru cei mai puțin tineri. Pentru schimbare și pentru speranță. Pentru educare și pentru relevanță. Pentru toată lumea.
(️Foto: Alina Andreea Grigorescu, trailer: Raul Stan)