Doar că această percepție incipientă s-a decantat și s-a metamorfozat prin proximitate și apropiere, printr-un parcurs. Prin discuțiile cu echipa proiectului, prin interesul și curiozitatea pentru ariile tematice propuse spre explorare, prin participarea în cadrul rezidențelor Instituției, am ajuns, complet pasager și fantomatic, până în inima acestui mod de instituire a performance-ului. Am văzut de aproape realitatea locativă a Instituției, camera și etajul de pe Schitu Măgureanu, nr. 21, acest punct urban bucureștean din interiorul căruia pulsează energiile grupului eclectic captat de gravitația și fluxurile grave ale instituției. Acest artist-run-space ocrotit și susținut de Adriana Gheorghe, acest loc al întâlnirii de încredere între practicieni, neinițiați și întregul spectru intermediar, acest centru al grijii pentru o permanentă explorare a performativității umane, acest ceva care încă cere efortul numirilor multiple.
Într-o lentoare specifică ambianței Teatre/Theatres, am înțeles că partea gravă a chemării Instituției, apelul ei de "înrolare", ține de sfera odihnei, o formă de odihnă radicală care survine prin bucurie, ține de capacitatea fiecăruia de a se odihni de față și în fața semenilor, în preajma celor care compun o cvasi-breaslă, împreună cu un colectiv fluctuant de co-locuitori.
Iar odată cu venirea nucleului-personal al Instituției la Cluj-Napoca, într-o vizită găzduită de Casa Tranzit, o altă entitate urbană constelată de energiile unor instituiri laborioase, am înțeles că propunerea acestui proiect, co-finanțat de AFCN, era mai reală și mai concretă decât ne-am dori să credem ca prezențe marginale, ca parte din publicul ne-participant la istoria internă a performance-ului sau ca simpli spectatori tangențiali, aflați în contexte create de practici artistice performative.
Chiar vorbim despre o instituție-infant, despre un baby-institution, care se auto-descoperă și își distinge, prin colective, grupări și adunări ad-hoc de artiști, figura tutelară a ocrotirii, sursele de vitalitate care îi pot alimenta apariția. Poate un organism performativ care încă își caută părți din corp sau se materializează după un ritm și suflu intrinsec, o ritmizare a pasiunilor comune ale performerilor, ale spațiilor, ale momentelor.
Chiar dacă această instituție embrionară ar putea rămâne doar fantomatică, chiar dacă gestul instituirii se va întoarce la o fază gestantă, indiferent dacă rezultatele (acest termen hidos din limbajul capitalismului târziu) vizibilizate vor crea un nou hiatus, o nouă hibernare sau chiar de-instituire, corpul performativ colectiv va persista, se va replia și replica în moduri încă netrăite, se va absorbi în spații protectoare.
Nu e ușor să vorbești despre contribuțiile fiecărei persoane în parte la zumzetul instituțional pe care l-am ascultat la Cluj, participând ca public la două prezentări de grup, care flancau laboratorul de lucru al Instituției în cadrul Casei Tranzit, în perioada 13-19 septembrie 2025. Vorbirea către performeri nu se confundă cu vorbirea către potențialul public care încă nu a întâlnit procedurile Instituției. Sunt lucruri pe care aș vrea să le povestesc cu fiecare performer în parte, în sesiuni față în față, sau în discuții structurate la care să participe 3-4 persoane. Doar că această formă de feedback cere timp, resurse și spațiu.
Ce m-ar interesa în acest material este să încerc o survolare suavă a prezenței Instituției într-un oraș rareori înfrățit cu Bucureștiul, să descriu și să cristalizez sentimentul de a fi alături de un grup performativ, de a cunoaște, din ipostaza spectatorului-participant, munca asiduă a performerițelor și a performerilor, să încerc să conturez un afect de bucurie pentru ceva ce a devenit al nostru, acel bloc de spațiu-timp în care ne-am adunat atenția împreună și în care ne-am oferit atenția ca un simplu dar, așa cum dai un "bună ziua" vecinului-străin de la parterul blocului.
Înțeleg că o astfel de încadrare a unui eveniment artistic nișat este expusă și poate fi bombardată cu critici virulente. Dar poate tocmai din acest punct putem vorbi despre o putere a performativului: capacitatea de a sta pe deplin expus în fața unor forțe distructive și de a cultiva o formă productivă de sfidare, prin care balanța de putere se reconfigurează.
Pentru o instituție artistică abia ivită, pentru o instituție capabilă de gesturi de speranță și solidaritate operante, refacerea ecuației de putere devine un prag constitutiv. În această fază, în care doar schițăm împreună operabilitatea unei instituiri care ne somează pe toți, care redesenează teritoriile canonice și convenționale ale artei, aș prefera să mă întorc, printr-o prezență-absență, la notițele făcute în spațiile Casei Tranzit, în timpul prezentărilor de la Cluj.
Am să redau câteva fragmente scriptice într-o formă aproape nealterată, ca receptacole de stări / intuiții / asocieri / captări, tocmai pentru a marca o infimă parte a atmosferei și experienței performative la care am fost martor. Multe dintre aceste fragmente-notițe pornesc de la o interogare a orașului, a mediilor în care performance-ul se instalează frecvent:
orașul cult(uralizat) ca un cult implicit care te constrânge să fantasmezi la binele vieții urbane, o presupoziție structurală care nu îți dă opțiunea de a imagina locuirea dincolo de orizontul acestei forme de coexistență
viața oamenilor este lipită, și cea veche și cea nouă, se află în permanentă atingere, pe tot cuprinsul centrului-periferie
este orașul, prin concepere și construcție, cult? Are urbanul caracteristicile elitei, se află într-o ecuația disjunctivă, frontalieră, care refuză sistematic accesul celor care nu aderă la cultura sa?
commonality, common people, the power exceeding the blood line, the breach in capitalistic individuality, not a framework, not explicit, a dormant power larger than the individual, the power of those who are alike, who produce modes of common being / în traducere notița surprindea comunalitatea, ipostaza omului de rând, puterea care devansează legea sângelui și a rudenie, o breșă în noțiunea capitalistă de individ, nu o paradigmă explicită, ci o putere latentă, supra sau sub-individuală, puterea celor care își seamănă, a celor care produc împreună moduri de coabitare
o instituție nu are nevoie de spațiu, ea este un spațiu, iar dacă are parte de o contingență favorabilă, ea devine o Casă
"prinsă între dans și odihnă, între teatru și oraș"
a țese momentul performativ cu atenția publicului, cu fiecare fir fragil de atenție individuală, a căuta operabilitate prin vocalizare și prin cântare comună
Pentru mine prezența corporală în interiorul sinagogii refuncționalizate a Casei Tranzit, situarea fizică pe strada Barițiu nr. 16, Cluj-Napoca, în acele două după-amiezi de vineri, odată cu vizita Instituției performance-ului în septembrie 2025, s-a transformat într-o sursă de interogare și într-o resursă de reflecție, care mă cheamă constant, ca o entitate nouă care se adaugă la viața cotidiană care îmi e familiară. În continuare mă întreb cu privire la suroritățile care s-ar putea cultiva între noi, între spații urbane, între visări personale sau fantasmări colective. Mă întreb dacă nu a venit momentul să suspendăm frățiile care s-au acutizat și să încercăm proceduri nascente, moduri de suroritate nu doar feministe, ci configurate pentru un ansamblu vast de vieți omenești, forme noi de nutrire a speranței și bucuriei de a ne acompania unii pe alții.
(foto: Răzvan Anton, Mihai Iepure-Górski / design pt vizualul evenimentelor de la Cluj: Sebastian Danciu)