Orchestra și Corul Operei Naționale din București, au fost dirijate de Ciprian Teodorașcu. Regia a aparținut lui Jean Rânzescu, adaptarea scenografică de Cătălin I. Arbore, decorurile de Theodor Kiriakoff Suruceanu, costumele de Elena Feodorov, maeștrii de cor Adrian Ionescu și Ethan Schmeisser. Asistent de regie, Alexandru Nagy.
Distribuția a fost următoarea: soprana Bianca Mărgean [1] în rolul Cio-Cio-San (Madama Butterfly), tenorul Adrian Dumitru, în rolul F.B. Pinkerton (ofițer în marina americană); mezzo-soprana Mihaela Ișpan, în rolul Suzuki (servitoare); mezzo-soprana Cristina Eremia, în rolul Kate Pinkerton; baritonul Ștefan Ignat în rolul lui Sharpless (consul SUA); tenorul Ioan Coca (debut) în rolul lui Goro (pețitor); baritonul Florin Simionca, în rolul prințului Yamadori; basul David Miron, în rolul lui Bonzo (unchiul lui Cio-Cio-San); basul Vasile Chișiu, în rolul Comisarul imperial, basul Mihai Iacob, în rolul Ofițerului stării civile și Mihai Andrei Braun, în rolul lui Dolore, al copilului tăcut. Alte personaje: oaspeți, rude ale lui Butterfly, cor mut. Spectacolul cântat în limba italiană a fost supratitrat.
Premiera mondială a avut loc la 17 februarie 1904 la Teatro alla Scala din Milano (prima versiune), au urmat încă patru versiuni (a doua versiune la 28 mai 1904, Grand Teatro din Brescia, ultima, standard, 1907). În România, premiera a fost la 28 mai 1954.
Rolul lui Cio-Cio San (în japoneză Doamna fluture) - o femeie delicată și fragilă, dar demnă în fața deznădejdii sale, curajoasă, deși nedreptățită, care în cele din urmă moare așa cum iubește, cu onoare - a fost interpretat de-a lungul timpului, de soprane celebre.
Amintim pe renumitele: Maria Callas, Renata Tebaldi, Montserrat Caballé, Joan Sutherland, Mirela Freni, Tamaki Miura, Anna Netrebko, Kristine Opolais, Angela Gheorghiu, Elena Stikhina, Rosina Storchio, Juliana Grigoryan, Hiromi Omura, Eri Nakamura, Asmik Grigorian, Shirley Verret, Rosa Ponselle, Maria Chiara, Eleonora Buratto și Ying Huang.
Între 1915 și 1920, cea mai cunoscută cântăreață de operă japoneză Tamaki Miura a câștigat o mare faimă internațională pentru interpretările sale în rolul lui Cio-Cio-San. O statuie a acestei cântărețe, împreună cu una pentru Giacomo Puccini, se află în Grădina Glover din orașul-port Nagasaki, unde se desfășura subiectul operei.
Ca gen muzical opera este un spectacol sincretic în care se cântă tot timpul. Unii autori încearcă să definească opera ca pe o formă particulară de dramă cu muzică, care dăinuie de 400 de ani, și care, datorită faptului că rostește unele dintre complicațiile trăirilor omenești în chipuri pe care nu le poate emula nici o altă formă de artă, nu dă semne de epuizare. În majoritatea epocilor și în cele mai multe culturi (...), drama s-a bucurat dintotdeauna de un acompaniament muzical".[2] Însă într-o accepțiune hazlie, opera este ceva cu mulți oameni îmbrăcați în costume, care se amorezează și apoi dau ortul popii.
Giacomo Puccini (1858-1924), estre cel mai cunoscut compozitor verist [3], ultimul mare creator al artei sunetelor, care s-a consacrat exclusiv operei. "Creația sa se distinge printr-o remarcabilă invenție melodică, ritmică și armonico-polifonică, subtilitate a combinațiilor timbrale și originalitate dramaturgică. Nuanțele cântului puccinian sunt particulare, accentul fiind pus pe specificitatea italiană, pe virtuozitatea vocală, apropiată de cea instrumentală,, urmărind plasarea lui în registrul înalt, subliniind totodată sensul cuvintelor, încadrate în fraze amplu desfășurate, cu respirații și suspensii variate, discontinuitatea sporindu-i expresia. [4]" A realizat în operele sale o sinteză de mare efect între sprechstimme (voce vorbită, apropiată de recitativ) și sprehgesang (cântat vorbit).
În opera sa Madama Butterfly, culoarea exotică este redată prin armonii desprinse din melodii pentatonice. Compozitorul folosește în tehnica sa de orchestrație dublarea instrumentelor cu coarde în unison, dispuse octaviant, accentuând astfel lirismul și expresia patetică.
În spectacolul de la Opera Națională din București, soprana Bianca Mărgean a excelat, reușind să întruchipeze toate calitățile umane ale unui personaj tragic - Madama Butterfly (Cio-Cio-San sau cum dorea eroina să fie apelată doamna Pinkerton). Totodată, cântăreața a dat viață personajului datorită calităților sale vocale deosebite și trăirii sincere.
Admiram în interpretarea solistei virtuozitatea, efecte vocale variate și tehnica de emisie, cu o dicție impecabilă în limba italiană. În ariile și duetele interpretate soprana a demonstrat un echilibrul excelent al gestului vocal și o bună valorificare a timbrul natural. În momentele de maximă tensiune artista își amplifica rezonanța, iar generarea sunetului era una rafinată (atac, susținere a regimului constant și filaj).
În raport cu ceilalți soliști, sub aspect dinamic "a ieșit la suprafață". Spun aceasta, din cauza faptului că dirijorul Ciprian Teodorașcu a forțat ansamblul orchestral să cânte simfonic, fără să țină cont că pe scenă se aflau soliști vocali. Dozajul a fost inadecvat, majoritatea cântăreților de pe scenă păreau dintr-un film mut; și acest lucru nu din vina lor. Toate intervențiile solistice din fosă (solo de oboi, vioară) păreau amplificate electronic. Nici după pauza dintre actul întâi și al doilea al operei, nu s-a remediat dezechilibrul intensităților sonore.
Regia spectacolului, una tradițională, aparținând lui Jean Rânzescu, a avut acea armonie în diversitate, în care concordau lumina, costumele, jocul actoricesc, decorul și glasurile. Textul, muzica vocală și instrumentală se îmbinau ca într-un mozaic. Opera, spre deosebire de teatru, permite suprapunerea textelor diferite ale personajelor în același discurs muzical. Într-o civilizație a imaginii percutante (succesiuni rapide, breaking news, reclame, rezumate sportive), opera poate să redea calmul.
Atât decorul de interior, cât și cel exterior au avut darul de a crea atmosfera specific orientală. Bine gândite și funcționale (podeț arcuit, căsuță în stil japonez, cu pereți semitransparenți luminoși, totul spațios), acestea permiteau preumblări lejere. Personajele aparținând culturii orientale aveau o mișcare scenică adecvată (pași mărunței, înclinări de salut din corp, fâlfâiri de evantaie), în contrast cu personajele reprezentând cultura americană (F.B. Pinkerton și soția sa americană, Consulul), cu gesturi firești și etalând moda europeană.
Preludiul laconic, dar foarte pregnant, a sunat cu o expresie aspră viguroso. Viorile în fortissimo și din ce în ce mai reliefat, la care se adăugau violoncelele, ruviamente (cu nuanțe de grosolănie), apoi participa întregul ansamblu și totul fierbea.
Prefațând parcă drama, Pinkerton cânta: "în țara asta contractele, ca și casele, sunt foarte elastice", aluzie la efemeritatea căsătoriilor.
Toate schimbările de tempo aduceau un veritabil dialog între vocile feminine sensibile (Andante Lento) și cele masculine. Goro lingușitor (accedando/aluziv) cu voce nazală, îi prezintă lui Pinkerton servitoarea și bucătarul (comicamente). Se aud trei bătăi din palme ale lui Goro, în mai multe rânduri.
În scena când Pinkerton întreabă de tatăl lui Butterfly, în clipa în care ea răspunde: "e mort", toate rudele își acoperă fața cu evantaiul.
Nunta e formală însă la ea participă multe rude ale lui Cio-Cio-San: mama, bunica, verișori, vreo două duzini, dar unchiul Bonzo, nu îi onorează cu prezența.
https://resurse.liternet.net/imagini/agenda/imagini25/madamabutterflyranzescu1.jpg"
Preotul budist, apare puțin, doar pentru a o blestema pe Cio-Cio San, fiindcă a renunțat la credința strămoșilor, spre a fi în rând cu soțul ei american. Astfel, mireasa devine o renegată și toți o blamează în cor.
La plecarea oaspeților, Pinkerton o consolează. Duetul Vieni, amor mio! (Vino, iubirea mea!) a sunat emoționant, unitar.
Mai târziu, Butterfly scoate din mânecă toate "comorile" ei, care includ doar câteva batiste, o oglindă, o eșarfă și alte bibelouri, pentru a i le arăta lui Pinkerton. Îi arată o cutie lungă și îngustă, despre care îi spune că deține singura ei comoară sacră, dar nu o poate deschide, pentru că sunt prea mulți oameni în jur. Goro îi șoptește lui Pinkerton că cutia conține un "cadou" de la Mikado tatălui lui Butterfly, un obiect ce invită la comiterea unui seppuku.
Excepțional a sunat duetul Bimba, Bimba, non piangere (Dragă, dragă, nu plânge) în care Pinkerton îi spune cu multă compasiune: "Toate rudele tale și toți preoții din Japonia nu merită lacrimile din ochii tăi iubitori și frumoși".
Sfâșietoare și profetică scena în care Cio-Cio San îl întreabă pe soțul ei dacă este adevărat că la ei în țară fluturii sunt țintuiți cu un ac într-o tăblie. El confirmă, dar îi argumentează: "Știi de ce? Ca să nu zboare." Apoi, o îmbrățișează și îi spune: "Te-am prins. Ești a mea." Ea îi răspunde: "Da, pe viață".
Actul al doilea a debutat cu un solo vesel de flaute, în Allegro, și picurat cu staccato, materialul tematic fiind reluat de viorile con sordino. În interiorul căsuței, Cio-Cio San, deși trecuseră trei ani de la plecarea lui Pinkerton, speră în revenirea lui. Servitoarea ei, Suzuki e sceptică.
Butterfly își crește fiul și refuză orice propunere de a se recăsători. Ea are încredere în jurământul de dragoste, și nu înțelege sfaturile consulului Statelor Unite, care are misiunea de a-i anunța întoarcerea lui Pinkerton, recăsătorit, pentru a-și lua doar fiul.
Soprana Bianca Mărgean a impresionat publicul, prin interpretarea celebrei arii Un bel di vedremo (O zi frumoasă vom vedea). Un Andante molto calmo, în care vocea cântăreței trecea cu un fin portamento de la un sunet la altul, având o susținere admirabilă. Acompaniamentul momentului părea venit din depărtare, precum un murmur (come un lontano mormorio). Vocea sopranei spinto era acum plină de pasiune și tensiune (con tutta forza), atingând cu ușurință și puritate acuta.
Scriitura pucciniană este una extraordinară: muzica se constituie ca parte lăuntrică a textului cântat, dând forță sentimentului trăit. Starea de așteptare a soției părăsite este subliniată de sunetele prelungi ale instrumentelor de suflat. Acea pedală sugera o extindere a timpului.
Impresionantă a fost și scena când femeile împodobesc și umplu casa cu flori de verbină, crini și trandafiri, în așteptarea vizitei lui Pinkerton.
În timp ce se auzea corul din afara scenei, care fredona o melodie melancolică și fără cuvinte, Butterfly, copilul ei și Suzuki încep lunga așteptare pentru venirea lui Pinkerton. Se lasă noaptea. Suzuki și bebelușul adorm în curând, dar Butterfly stă de veghe (nu există nicio pauză - acțiunea continuă fără întrerupere pe măsură ce corul fredonat se stinge, și apare lumina dimineții).
Actul al treilea a început imediat, fără pauză. După o noapte de pândă, Butterfly adoarme în zori. La auzul semnalului de intrare în port a navei, Butterfly se pregătește să-și primească soțul. Pinkerton sosește împreună cu Consulul și cu Kate, soția sa americană, și îi spune servitoarei Suzuki scopul vizitei lor. Suzuki își dă seama că sfârșitul tinerei stăpâne a sosit. Butterfly suportă vestea cu mult curaj, dar cere ca Pinkerton să vină să-și ia copilul. "Adio, refugiu înflorit al fericirii și al iubirii, fața ei blândă mă va bântui mereu, torturându-mă la nesfârșit". El recunoaște că este un laș și că nu o poate înfrunta și pleacă repede. Kate îi spune lui Suzuki în grădină, să o asigure pe Butterfly că va avea grijă de copilul ei, ca de propriul ei fiu.
Poate cel mai tragic moment al operei este despărțirea de copil. Inițial l-a numit Durere, iar la sosirea tatălui urma să-i dea numele de Bucurie.
Butterfly citește inscripția de pe cuțitul tatălui ei: "Cine nu poate trăi cu onoare trebuie să moară cu onoare". Repetă cuvintele pe același sunet (destinul implacabil).
După ce se roagă, conform obiceiului strămoșilor ei, Butterfly se sinucide, auzindu-și pentru ultima oară numele, strigat de Pinkerton, care urcă în goană colina.
Un spectacol foarte bun, care a umplut de emoție numerosul public. Aplauzele și ovațiile nu mai conteneau.
Filmul Madame Butterfly, din 1932, în regia lui Marian Gering, cu Cary Grant și Sylvia Sidney, este foarte aproape de spiritul operei lui Puccini, și chiar utilizează citate din muzica sa.
S-au produs ulterior alte filme, urmând un stil de joc actoricesc mai puțin convențional. Astfel, în anul 1954 a fost realizat filmul Madame Butterfly, o adaptare cinematografică color a operei, regizată de Carmine Gallone, produsă în comun de Cineriz din Italia și Toho din Japonia, cu actrița japoneză Kaoru Yachigusa, în rolul lui Cio-Cio San și tenorul italian Nicola Filacuridi, în rolul lui Pinkerton. Apoi, în anul 1995 a fost lansat filmul Madame Butterfly în regia lui Frédéric Mitterrand.
Ulterior, în anul 2004, la cea de-a 100-a aniversare a operei Madama Butterfly, Shigeaki Saegusa a compus Jr. Butterfly, pe un libret de Masahiko Shimada.
De asemenea, a fost realizată o coregrafie: Houston Ballet's Madame Butterfly in The Woodlands (2017).
NOTE
[1] Soprana Bianca Mărgean este absolventă a Colegiului Național de Arte Dinu Lipatti din București, unde a studiat cu Georgeta Ionescu. A urmat canto-ul la Universitatea Națională de Muzică din București, mentor fiindu-i celebra soprana Maria Slătinaru-Nistor. Și-a continuat studiile de masterat cu regretata soprană Eleonora Enăchescu, iar in prezent se perfecționează cu Ira Siff, Lucy Arner și Liora Maurer la Metropolitan Opera din New York. În țară, frecventează cursurile de măiestrie susținute de tenorul Marius Vlad Budoiu. A câștigat numeroase premii precum: Premiul I la Concursul Internațional Hariclea Darclée, Brăila (2012), Premiul I la Concursul Național Victor Giuleanu, București (2011), Concursul Umberto Giordano din Foggia, Italia (2013), Premiul al II-lea la Concursul Internațional Ottavio Ziino de la Roma (2013), Premiul al III-lea la Concursul Internațional Elena Teodorini (2013). A fost invitată la Festivalul Baveno din Italia, în cadrul programului IVAI, din Tel Aviv, Israel A fost solistă a Operei Naționale din Iași, iar din anul 2015 este solistă a Operei Naționale din București.
[2] Abbate Carolyn și Parker Roger: O istorie a operei, ultimii 400 de ani, traducere din limba engleză de Cosmin Nedelcu, Editura Vellant, București, 2019, pag. 404, 405.
[3] Verismul, reprezintă o formă de realism, în care opțiunea pentru teme cotidiene se află în opoziție cu cele eroice, istorice și supranaturale. Subiectele sunt inspirate din cotidian, pasiunile și trăirile sunt puternice, iar analizele psihologice sunt profunde. Finalul tragic. Verismul este prezent în opera italiană de la sfârșitul sec. al XIX-lea și începutul sec. al XX-lea.
[4] Iliuț, Vasile și Călin Anamaria: O carte a stilurilor muzicale, vol. III, Editura Muzicală, București, 2011, pag. 243.