O adevărată revelație! L-am ascultat pe acest violoncelist de multe ori ca solist în recitaluri, însă de această dată a fost la un nivel colosal, matur, sigur pe partitura extrem de dificilă tehnic, pe care a survolat-o cu brio, preocupat mai cu seamă de partea expresivă, cântând cu bucurie, cu satisfacția de a face din toată ființa sa muzică.
Simfonia concertantă pentru violoncel și orchestră, op. 125 de Serghei Prokofiev a fost comandată de Aleksandr Kholodilin, a fost dedicată celebrului violoncelist lui Mstislav Rostropovici, cel care a realizat și premiera, la 18 februarie 1952, la Moscova, sub bagheta lui Sviatoslav Richter. O versiune revizuită a fost cântată la 9 decembrie 1954 la Copenhaga, cu același Mstislav Rostropovici ca solist, acompaniat de Orchestra Simfonică a Radioului de Stat din Danemarca, sub conducerea lui Thomas Jensen. Concertul cuprinde trei părți (I. Andante; II. Allegro giusto; III. Andante con moto - Allegretto - Allegro marcato), "ce se desfășoară cu o mare fluență și care evocă dramatismul unei partituri de balet." [2]
Din interpretarea lui Ștefan Cazacu reieșea în primul rând faptul că a înțeles perfect că Serghei Prokofiev este un compozitor al afirmărilor, și nu al îndoielilor, care conferă accente puternice de încredere și stabilitate, și a cărui muzică aduce o nuanțare poetică a rostirilor. Armonia prokofieviană este una ce "exprimă emoții tari. Totuși, succesiunile sale armonice nu declanșează angoase (...), pentru că centrul tonal este întotdeauna păstrat"[3], indiferent de politonalismul ori polimodalismul utilizate. Ștefan Cazacu se mulează firesc pe ritmica motorică cu formule și înlănțuiri care denotă bărbăție, optimism, umor și sarcasm.
Mă întrebam de ce Ștefan Cazacu, contrar obiceiului nu a dorit să cânte pe un podium înălțat. Cred că din cel puțin două motive: unul ar fi cel dat de titlul lucrării - Simfonie concertantă - ceea ce implică o integrare imanentă a solistului cu ansamblul orchestral; apoi, aș lua în considerare faptul că minunatul instrument pe care cântă - Lorenzo Ventapane, 1820, Neapole - are o calitate extraordinare în a "azvârli" sunetul spre sală, alături de timbrul încărcat cu un anume nectar de vibrații.
O amplasare benefică a compartimentelor orchestrei a favorizat timbralitatea omogenă și, totodată, variată. Partida de violă era așezată la marginea scenei, în locul obișnuit al violoncelelor, iar acestea din urmă în centru.
Prima parte a Simfoniei concertante, Andante, începea cu același motiv de patru sunete în staccato, care se aude ca un ostinato tensionat, în muzica baletului Romeo și Julieta (fragmentul Julieta singură).
Motivul muzical inaugura un marș ciudat și viguros. Violoncelul cânta o declarație pasională, aparent nesfârșită, plină de schimbări bruște de tonalitate. Apărea o nouă temă misterioasă, în care o linie de bas bântuitoare urcă, mișcându-se în mișcare contrară unei linii descendente tremurătoare ale instrumentelor cu coarde, în registrul acut.
Ascultam splendidul dialog al violoncelului cu flautul. O emisie blândă a acordurilor reluate cu arcușul la talon, mereu în sensul trăsăturii în jos. Solo-ul de oboi sclipea. Pasaje alerte în legato, în zona înaltă a tastierei violoncelului, aduceau un freamăt. Amețitoare acele duble coarde în sexte, cu un mers semitonal, precum și octavele masive. Pizzicato-ul repetat pe fiecare timp conferea un fuzelaj ritmic. Fragmentele dificile tehnic, în care folosirea epuizantă a digitației cu daumen, în pozițiile înalte, necesită o tehnică transcendentală, uimeau. Toba mare pulsa teribil. Cadența solistică a sunat în același spirit tumultuos.
Partea a doua, Allegro giusto, este cea mai amplă. Cuprinde un scherzo strălucitor și virtuoz. O temă luxuriant romantică, ce evocă muzica din Romeo și Julieta, face de asemenea aluzie la Petrușka lui Igor Stravinski și aduce ecouri comice din Petrică și Lupul. Într-o continuă schimbare, muzica se desfășura cu un sentiment de dramă și aventură. O cadență extinsă a violoncelului solo întregea această mișcare foarte solicitantă, minunat interpretată de artiștii de pe scena Ateneului. Ștefan Cazacu comunica excelent cu dirijorul Leo Hussain.
O muzică stenică, în care efectul girotondo (în iconografie, procedeu pictural de atragere a privirii, de la un chip la altul, al sfinților) se regăsea și în transmiterea motivelor muzicale, de la un instrumentist la altul, cu timbru diferit.
Ultima parte, Andante con moto - Allegretto - Allegro marcato, debuta cu un solo de violoncel, ce intona o melodie asemănătoare cu un cântec popular, din care izvorau variațiuni. Splendid a sunat momentul în care formația camerală, alcătuită din primele pupitre ale corzilor, acompaniau violoncelul solo.
Trompeta cu surdină înviora atmosfera, accelerând tempo-ul, în timp ce violoncelul aducea figurații sprintene în spiccato. Se derula apoi o scurtă cadență solistică, cu acorduri în pizzicato. Pe parcurs, cântecul popular se transforma într-un citat sardonic dintr-un cântec de crâșmă intitulat Fii sănătos, trăiește din belșug. Melopeea în flageolete avea un sunet sticlos. Celesta se găsea spre sfârșitul părții într-un duet senin și visător. Instrumentele cu coarde cântau pasaje dificile în spiccato, pe toate cele patru strune (în maniera Philip Glass).
Ultimele pasaje ale violoncelului ajungeau, prin game ascendente, în registrul extrem acut, încheind sclipitor Simfonia concertantă.
Aplauzele au izbucnit după ultimul acord, și au durat minute în șir, împreună cu ovațiile publicului în picioare.
Bis-ul oferit de Ștefan Cazacu a fost Black Run for Solo Cello de Svante Henryson, un compozitor suedez (jazz, rock, muzică clasică), chitarist și contrabasist.
După pauză, publicul a ascultat Simfonia nr. 5, în do diez minor de Gustav Mahler. Dirijorul Leo Hussain a realizat o versiune autentică a unei lucrări ample, istovitoare pentru interpreți, însă de o frumusețe rarisimă, cu acel celebrul Adagietto.
Contrabasurile erau amplasate în spatele scenei, iar harpa în centru în spatele corzilor, cornii în stânga scenei, ceea ce facilita contopirea sunetelor într-un mod ingenios.
Cinci părți de muzică sublimă au curs parcă indiferente la timpul real. Auditoriul era capturat într-un timp subiectiv, în care orizontalitatea melodică și verticalitatea armonică coexistau mirific.
Partea I 1. Trauermarsch (Marș funerar). În gemessenem Schritt. Streng. Wie ein Kondukt (Într-un ritm măsurat. Sever. Ca o procesiune funerară.); 2. Stürmisch bewegt, mit größter Vehemenz (Mișcându-se furtunos, cu cea mai mare vehemență); Partea a II-a 3. Scherzo. Kräftig, nicht zu schnell (Puternic și nu prea rapid); Partea a III-a 4. Adagietto. Sehr langsam (Foarte lent); 5. Rondo-Final. Allegro - Allegro giocoso. Frisch (proaspăt).
"O muzică ce exprimă elementar prezența lacrimilor în lume". (Emil Cioran).
Cât de bine sună Orchestra Filarmonicii cu acest dirijor, maestrul Leo Hussain, ce pare atât de familiar, prin gesturi și mimică, arătând o apropiere empatică deosebită față de instrumentiști!
Ovațiile și aplauzele intense de la sfârșitul simfoniei gratulau artiștii de pe scena Ateneului.
Stagiunea Filarmonicii George Enescu, ce a debutat de curând, rămâne și crește în calitate cu fiecare eveniment.
NOTE
*Fotografiile din concert au fost realizate de Cătălina Filip.
[1] Violoncelistul Ștefan Cazacu provine dintr-o familie de muzicieni - tatăl celebru violoncelist solist, profesor universitar, fondator al Orchestrei Naționale de Tineret, mama pianistă și sora violonistă. Ștefan face parte din tânăra generație de muzicieni români excepționali. Câștigător al Premiului al III-lea la Concursul Internațional George Enescu, ediția 2021, este în prezent solist concertist al Filarmonicii din Sibiu.
[2] Timothy Judd: Simfonia concertantă a lui Prokofiev: un mare hibrid pentru violoncel și orchestră, în The Listener's Club; pe site-ul thelistenersclub.com/prokofievs-sinfonia-concertante-a-grand-hybrid-for-cello-and-orchestra/
[3] Iliuț Vasile: De la Wagner la contemporani, vol. IV, Editura Muzicală, București, 1998, pag. 61, 62.
*Postarea unei mostre din concertul Orchestrei Filarmonicii George Enescu de pe site-ul youtu.be: