Concertmaistru invitat a fost violonistul Dumitru Pocitari [3], unul dintre concertmaiștrii Filarmonicii din Viena.
Seara muzicală de la sala Ateneului Român a început cu Concertul în la minor pentru pian și orchestră, op. 16 de Edvard Grieg, solist Nikolai Luganski.
În avanpremiera concertului, pianistul Nikolai Luganski a spus că el consideră acest concert ca fiind printre primele trei ca popularitate și frumusețe.[4] Între reverie și triumf, între virtuozitatea orbitoare și cântecul simplu, lucrarea dăinuie. Se etalează în acest opus, o virtuozitate profund expresivă, cu accente energice, contraste vii, lumini și umbre, lirism intens și, nu în ultimul rând, vigoarea ritmului de halling (un dans popular, des întâlnit în zonele rurale ale Norvegiei).
Singurul concert de pian al compozitorului, scris în Danemarca, în anul 1868, cuprinde trei părți: 1. Allegro; 2. Adagio; 3. Allegro moderato molto e marcato - Quasi presto - Andante maestoso. Premiera a avut loc la 3 aprilie 1869, la Copenhaga, solist fiind norvegianul Edmund Neupert, cu orchestra Teatrului Regal, dirijată de Holger Simon Paulli. Edvard Grieg ascultase deja concertul lui Robert Schumann (tot în la minor), cântat de soția sa, Clara cu Gewanthaus Orchestra din Leipzig, în 1858. Partea de pian a opusului 16 este plină de strălucire lisztiană, amestecată cu originalitatea armonică a lui Grieg, influențată de studiile sale despre cântecul popular norvegian (secțiunea animato a primei părți include figurații de tipul celor folosite de lăutari).
Unii comentatori au văzut în debutul concertului, unde timpanul rulează un tremolo aprig, o scenă desprinsă din arena unui circ: "momentul dinainte ca tigrul să sară prin cercul în flăcări".[6]
În interpretarea pianistului Nikolai Luganski de la Ateneul Român, sunetul era eliberat din constrângerile formale, devenea vocea sufletului uman, o confesiune sensibilă, iar melodica te îmbia la visare. Cu fraze ample, solistul îndemna auditoriul la o călătorie emoțională intensă. Admirabile acele arcuri, în care intensitate se amplifica spre punctul culminant, iar imboldul era însoțit de o infimă accelerare, urmată de relaxarea treptată, atât printr-un diminuendo, cât și printr-o potolire a mișcării.
Toate acele dialoguri ale solistului cu flautul și cornul alcătuiau un peisaj sonor viu. Nikolai Luganski are măiestria de a crea o timbralitate, dominată de claritatea unui cristal.
Dirijorul Sesto Quatrini netezea calea solistului, pregătind agogic "răsăritul" ideii muzicale cântate de pian. Excelente acele punctări ale temei pe care cornul le aducea în sprijinul cantilenei pianului!
Cadența solistică a primei părți, compusă de Edmund Neupert, a fost cântată magnific.
În partea a doua, Adagio, corzile intonau o temă aproape nesfârșită, o melodie senină și simplă care emana fericire. Starea de spirit era aici înzestrată cu dragoste. Acele cvintolete și sextolete confereau discursului pianistic valențe ornamentale. Solo-ul violoncelului a sunat plin de căldură.
Erau momente care apropiau muzica lui Grieg de cea a lui Chopin. Iar Nikolai Luganski reușea să aducă rezolvările armonice tonale, într-o intensitate foarte scăzută. Acea minimă tensională o percepeam ca pe o lină așezare a unui planor pe stratul de aer cald (un tremolo al corzilor grave), pentru a amâna întâlnirea cu solul. Pianistul serii îți răscolea sufletul! Trata melodia lui Grieg conform organonului stilistic romantic, cu o naturalețe încântătoare; o sală plină de ascultători era cu respirația tăiată de frumusețea muzicii.
Finalul concertului lăsa solistul și orchestra să se "bată" unul împotriva celuilalt: intervențiile pianului - pe timpul accentuat al măsurii, contrastau cu cele ale orchestrei, care se petreceau pe timpul neaccentuat. Variațiunile temei apăreau în înfățișări diferite în secțiunea Quasi presto.
Un pasaj reflexiv al flautului solo, ce cânta o melodie în cel mai înalt registru, în timp ce corzile grave șopteau aproape mistic, evoca sunete din natură. Mimetismul frazării era aplicat cu măiestrie de către tutti, rezultanta sonoră devenind una organică și concordantă.
Publicul a răsplătit această impresionantă interpretare a Concertului în la minor de Edvard Grieg, aplaudând puternic și îndelung.
Nikolai Luganski a oferit ca bis un Preludiu de Serghei Rahmaninov.
Interesul de a asculta un pianist celebru a făcut ca până și treptele spre lojile din sala de concert să fie pline de spectatori.
Iar bis-ul pianistului Nikolai Luganski a declanșat o nouă avalanșă de aplauze.
După pauză, publicul a ascultat poemul dansant Jocuri (Jeux) de Claude Debussy. Partitura pentru Jeux, a fost scrisă în anul 1912, fiind gândită pentru Baletele rusești ale lui Serghei Diaghilev, cu o coregrafie de Vaslav Nijinsky. Premiera a avut loc la 15 mai 1913, la Théâtre des Champs-Élysées, din Paris, dirijată de Pierre Monteux.
În balet, scena este o grădină la amurg; o minge de tenis a fost pierdută; un băiat și două fete o caută. Lumina artificială a lămpilor electrice mari, care aruncă raze fantastice în jurul lor, sugerează ideea de jocuri copilărești: se joacă de-a v-ați ascunselea, încearcă să se prindă unul pe celălalt, se ceartă, se îmbufnează fără motiv. Noaptea este caldă, cerul este scăldat în lumină palidă; ei se îmbrățișează. Dar vraja este întreruptă de o altă minge de tenis aruncată răutăcios de o mână necunoscută. Surprinși și alarmați, băiatul și fetele dispar în adâncurile nocturne ale grădinii.
În lucrare există aproximativ șaizeci de indicații diferite de tempo (Très Lent, Scherzando, Mouvement de Prélude, Rubato, Assez animé, Commencer un peu au-dessous du mouvement, Un peu retenu, Revenir progressivement au Mouvement de Valse, Très Modéré, Plus Modéré, En animant progressivement). Motivele muzicale sunt foarte scurte (una sau două măsuri).
Dirijorul Sesto Quatrini afirma despre această lucrare că "este o muzică cu efecte stereofonice, unde sunetele apar dintr-odată din diferite părți ale orchestrei, o muzică impresionistă, cu puternice tușe pointiliste."
Viorile cântau de multe ori în divisi, ceea ce amplifica senzația de timbralitate îmbelșugată. Alteori cântau doar instrumentiștii de la primul pupitru Intervențiile violelor erau prompte și bine reliefate. Se distingeau valuri sonore. Frumoase și motivele emise catifelat de către corni. Cele două harpe întregeau spectrul coloristic orchestral, combinând sunetele Solo-ului concertmaistrului s-a distins prin acuratețe și un ton cald. Apoi, intensității deosebit de mari se prăvăleau ca un muget dinspre scenă.
În încheierea serii muzicale de la Ateneul Român, Orchestra Filarmonicii George Enescu, dirijată de italianul Sesto Quatrini, a interpretat strălucitor poemul simfonic Sărbătorile romane de Ottorino Respighi. Lucrarea face parte din trilogia dedicată Romei, alături de Fântânile Romei (Fontane di Roma) și Pinii din Roma (Pini di Roma), compuse între anii 1913 și 1928. Este ultima și cea mai amplă din ciclul despre Roma antică și cea contemporană compozitorului. Serbările Romane se încadrează în categoria muzicii programatice. Fiecare mișcare înfățișează o scenă de sărbătoare, în special gladiatorii care se luptă până la moarte, Jubileul creștin, un festival de recoltă și vânătoare, și unul din Piazza Navona. Sunt puse în scenă fațete ale sentimentului ludic. Premiera a avut loc la 21 februarie 1929, la Carnegie Hall din New York, cu Arturo Toscanini dirijând Filarmonica din New York. Lucrarea a fost interpretată pentru prima dată în Italia, la Augusteo din Roma, la 17 martie 1929, de către Orchestra Accademia di Santa Cecilia, sub bagheta lui Bernardino Molinari.
Orchestrația cuprinde: 2 flaute, piculină, 2 oboaie, corn englez, 2 clarinete, clarinet piccolo și clarinet bas, 2 fagoturi și un contrafagot, 4 corni, 4 trompete, 2 tromboane tenor, trombon bas, tubă, 3 buccine sopran (înlocuite cu trompete), timpane, glockenspiel, cinele, tobe, clichet (zornăitor cu rotițe dințate), clopoței de sanie, tamburină, tam-tam, trianglu, blocuri de lemn (copite de cai), xilofon, pian, orgă, mandolină, viori, viole, violoncele și contrabasuri.
"Lucrarea este ca o coloană sonoră, dar fără film, lăsând mintea să creeze imagini. Respighi a compus-o în prima epocă de aur a filmului sonor."[5]
Cuprinde patru părți: I. Circenses ("Jocuri de circ" sau "Circus Maximus"); II. Il Giubileo ("Jubileul"); III. L'Ottobrata ("Recolta din octombrie" sau "Sărbătoarea din octombrie"); IV. La Befana ("Epifania").
Spre deosebire de Fântânile Romei, deschiderea Serbărilor Romane ne aruncă în lumea sângeroasă a unui circ imperial roman, cu o fanfară masivă și cu instrumente de alamă.
Trei trompete cu sunete ca de vocale deschise, lansau semnale tăioase din sală.
Totul sugera martirii condamnați ce intrau într-un marș sumbru în arenă, intonându-și imnul dureros, în timp ce fiarele, pe cale să-i devoreze, mârâiau cu poftă. Se auzeau acorduri orchestrale violente, completate cu pedala de orgă, în timp ce martirii cedau. Mulțimea pare că erupe, fanfara revine, iar mișcarea se încheie cu zgomotul asurzitor al Circului Maxim, al lui Nero.
În Jubileul, se sugerează că pelerinii medievali fac lunga călătorie spre Roma. Motivul inițial, marcat doloroso e stanco (trist și obosit), surprinde starea de spirit a oamenilor. În timp ce pelerinii zăresc Roma în depărtare, ei cântă un imn de laudă, interpretat cu emfază de instrumentele de alamă. Respighi citează de fapt, imnul german de Paști, Christ ist erstanden (Hristos a înviat). Pentru a evoca priveliștea uluitoare a Monte Mario, Respighi folosește, instrumentele de suflat de alamă alături de percuție, pentru a surprinde sunetul clopotelor bisericilor care răsună prin oraș.
Sărbătoarea din Octombrie surprinde genul de festivitate care ar fi urmat unei recolte bogate, inclusiv dansuri, serenade și vânătoare.
În Epifania, Respighi portretizează mulțimea de oameni înghesuiți în Piazza Navona, una dintre piețele centrale ale Romei, în noaptea dinaintea Bobotezei. Efectul este cinematografic, Respighi oferindu-ne prim-planuri ale evenimentelor - dansuri zgomotoase, artiști stradali distractivi, petreceri cu beție și un flașnetar. Treptat, totul se estompează, cheflii se retrag și se unesc într-un cântec, înainte de perorația finală amețitoare. Apoi se trece rapid la tema principală. Ritmul se aseamănă cu un marș, totuși melodia e cântată blând și tandru (dolce). Fluxul muzical este plin de culoare locală, impregnat de nuanțe nordice, sunând rapsodic. Ai zice că apar tot felul de creaturi mitice: elfi și troli, chicotind în grație rapidă sau zburdând pe deasupra vârfurilor copacilor, cu salturi mari.
Extraordinară interpretarea acestei lucrări a lui Ottorino Respighi! Sonorități de o abundență coloristică și dinamică care întrec orice închipuire. Dirijorul Sesto Quatrini, el însuși trăind la Roma, a redat cu o vigoare teribilă, tensiunea acestei muzici a compozitorului italian din secolul al XX-lea.
Remarcam acumularea tensiunii, prin adăugarea compartimentelor orchestrei (contrabasurile, alămurile și percuția), rând pe rând, până ce tutti-ul ajungea la intensități paroxistice. Recunoșteam acele stileme ale muzicii lui Respighi, cu înlănțuiri de cvinte paralele.
Recitative, solo-uri de mandolină ce aduceau spaniolisme (amintind de Canzontta lui Alfredo d'Ambrosio), amalgamul sonorităților pianului și ale gongului, ritmuri pregnante cu statut ostinat - toate sugerau incinte circulare în care se desfășurau acrobații mortale. Un comic grotesc îmi amintea de muzica din Petrușka lui Igor Stravinski.
Ovații și aplauze prelungite, buchete de flori oferite dirijorului, evidențieri ale unor suflători - făcute de dirijor prin ridicarea artiștilor în picioare - au completat un final de concert foarte, foarte bun.
NOTE
*Fotografiile din concert au fost realizate de Cătălina Filip.
[1] Dirijorul și pianistul Sesto Quatrini s-a născut la Roma, în 1984. Și-a făcut debutul în opera italiană, în 2017 cu Un giorno di regno de Verdi, la Festival della Valle d'Itria. Din 2018 până în 2023 a fost director artistic al Teatrului Național de Operă și Balet din Vilnius, Lituania. Quatrini este dedicată în special redescoperirii lucrărilor rar interpretate, contribuind la renașterea lor și prin înregistrări. Angajamentele recente includ concerte la Teatro alla Scala din Milano, Festivalul de Operă Rossini, Gran Teatre del Liceu din Barcelona și apariții cu Orchestra Sinfonica di Milano, Orchestra Haydn din Bolzano și Filarmonica Arturo Toscanini din Parma. A dirijat la Royal Opera House, Covent Garden și la Teatro Regio di Parma, Teatro Carlo Felice la Genova, Opera Regală Daneză, Deutsche Oper Berlin, Opéra de Lyon și La Fenice din Veneția, Opera Frankfur, Staatsoper Hamburg, Opera Köln, Teatro di San Carlo din Napoli Festival della Valle d'Itria, Opernhaus Zürich, Opéra de Lyon, Ópera de Las Palmas, Opera din Sydney. A dirijat orchestre simfonice precum Orchestra Filarmonicii din Belgrad, Orchestra Filarmonicii George Enescu, Orchestra de Cameră Klaipėda.
[2] Pianistul rus Nikolai Lvovici Luganski s-a născut la 26 aprilie 1972, la Moscova. A studiat pianul la Școala Centrală de Muzică din orașul natal și la Conservatorul Ceaikovski. Printre profesorii săi s-au numărat Tatiana Kestner, Tatiana Nikolayeva și Serghei Dorensky. A câștigat Medalia de Argint la Concursul Internațional de Pian Ceaikovski, din 1994 (nu a fost acordat premiul întâi); de assemenea, Premiul I, la Concursul All-Union de la Tbilisi (1988); Medalia de Argint la Concurs Internațional J.S. Bach de la Leipzig (1988); Premiul II, Concursul Rahmaninov de la Moscova (1990); Cel mai bun pianist, Academia Internațională de Vară Mozarteum din Salzburg, Austria (1992); Premiul Ernest Neizvestny Private Charity Fund (1994); Premiul Internațional Terence Judd (1995); Diapason d'Or (2000, 2001 și 2002); Preis der deutschen Schallplattenkritik (2003); Premiul Echo Klassik (2005, 2007, 2011, 2013); BBC Music Magazine Award; Artistul poporului din Rusia (2013); Premiul de Stat al Federației Ruse (2019). Este membru de onoare al Academiei Ruse de Arte. Nikolai Luganski a colaborat cu cele mai bune orchestre simfonice din Rusia, Franța, Germania, Spania, Olanda, Japonia, Coreea de Sud, China, Taiwan și SUA. A cântat alături de Vadim Repin, Yuja Wang, Isabelle Faust, Serghei Krilov, Alexander Kniazev, Anna Netrebko, Joshua Bell, Yuri Bashmet, Vadim Rudenko, Eliso Virsaladze, Mischa Maisky și Leonidas Kavakos. A colaborat cu dirijori precum: Riccardo Chailly, Christoph Eschenbach, Vladimir Fedoseyev, Valery Gergiev, Neeme Järvi, Kurt Masur, Mikhail Pletnev, Gennady Rozhdestvensky, Yuri Simonov, Leonard Slatkin, Tugan Sokhiev, Vladimir Spivakov, Yevgeny Svetlanov, Yuri Temirkanov, Vladimir Jurowski, Kirill Petrenko, Charles Dutoit, Kent Nagano, Marik Janovski, Gianandrea Noseda, Sakari Oramo și Edo de Waart. A concertat în săli celebre precum: Concertgebouw (Amsterdam), Theatre des Champs Elysees (Paris), Mozarteum (Salzburg), Auditorium Parco della Musica (Roma), Sala Mare a Filarmonicii din Berlin, Carnegie Hall (New York), Suntory Hall (Tokyo), Wigmor Hall și Royal Albert Hall (Londra), Konzerthaus și Musikverein (Viena). A realizat înregistrări pentru casele de discuri Warner Classics, Harmonia Mundi, Pioner Classics, Erato Sisques Records, PENTATONE, Onyx Classics, Deutsche Grammophon, Naïve Records și Melody. Nikolai Luganski predă ca profesor de pian la Conservatorul Ceaikovski din Moscova.
[3] Violonistul Dumitru Pocitari s-a născut în anul 1992, în Republica Moldova, dintr-o familie de muzicieni (trei generații). La vârsta de 18 ani a cântat piesa pentru două viori și orchestră Navarra de Pablo de Sarasate, la Kremlin, cu Orchestra Virtuozii din Moscova, dirijată de Vladimir Spivakov. După ce a emigrat în Israel, Dumitru Pocitari a studiat la Școala de Muzică Buchmann-Mehta, cu Ilya Konovalov. Apoi a urmat cursurile și a absolvit Universitatea din Tel Aviv. S-a perfecționat cu: Pinchas Zukerman, Zakhar Bron, Phillipe Bride, Bujor Prelipcean, Șerban Lupu, Julian Rachlin, Alexandra Soumm, Emanuel Borok și Nikolaj Znaider. Dumitru Pocitari a câștigat premii la diverse concursuri internaționale din România, Israel, Rusia, Bulgaria, Lituania, Belarus, Ucraina și Kazahstan, Emiratele Arabe Unite și Dubai (Classic Strings Violin Competition, 2022). Din anul 2014 a fost membru al partidei de vioara întâi a Orchestrei Filarmonicii din Israel. Iar din anul 2019 a devenit concertmaistru. Alături de David Radzynski, Dumitru Pocitari este primul concertmaistru al Wiener Symphoniker, din aprilie 2024. La noi în țară a cântat ca solist Concertul în re major de Johannes Brahms, cu Filarmonica Banatul, dirijată de Gabriel Bebeșelea, la 10 ianuarie 2025.
[4] Invitație la concertele din 23 și 24 octombrie 2025:
[5] John Mangum: Feste Romane, articol pe site-ul La Phil - Gustavo Dudamel - laphil.com/musicdb/pieces/1750/feste-romane
[6] Susanne Stähră: Note program de sală, Filarmonica din Berlin.
berliner-philharmoniker.de/edvard-grieg-concerto-for-piano-and-orchestra-in-a-minor-op-16/