La paradă e destul de greu să pătrunzi și să și vezi ceva prin stratul dens și înalt de privitori din spatele cordoanelor. Te mulțumești cu dansatorii pe picioroange în ritmuri tribale și reprezentațiile aeriene. Tot felul de animale grotești și psihedelice înoată prin aer, însoțitoare ale unui car triumfal plin cu fete foarte rezistente la frig, dezbrăcate până la limita decenței. Pe lângă temperaturile joase, pornește din când în când câte o rafală de vânt rece și năprasnic, pesemne răsuflarea îndepărtată a Mellissei, de pe malul Hudson-ului - vajnicul hurican, ce după atâtea ravagii, n-a mai avut putere să se exprime și pe latitudinile locale. Adevăratul spectacol rămâne al străzii. Două exemplare splendide de pisici, una albă și alta neagră - care poate nici n-au auzit de filmul lui Kusturica (Black Cat, White Cat) - își mângâie senzual cozile în timp ce sunt pozate de un grup de admiratori. Alții își așteaptă rândul la fotografiat suplele "aristocats" care-și oferă ostentativ grațiile. Un om "agonizează" vesel - încântat de achiziția lui - încapsulat până la gât în gura unui rechin.
Ne apropiem de destinație, Judson Memorial Church - o biserică activă, libertariană, ce reunește multiple culte protestante și promovează programe de activism social. În America, bisericile și cimitirele deservesc multiple credințe - asocieri ce în alte zone geografice ar putea fi conflictuale sau problematice - în consens cu un cosmopolitism marcat de diversitatea emigrației specifică fiecărei zone. Monument istoric, Judson Memorial Church se vrea arhitectural o modestă replică a bisericii Santa Maria Maggiore de la Roma. Edificiul găzduiește deopotrivă manifestări artistice (de dans, muzică și teatru) și evenimente comunitare. Sub egida ei, se desfășoară reuniuni și activități pentru justiția socială, privind drepturi umanitare precum imigrația și LGBTQ+.
În noaptea de Halloween, biserica va găzdui un spectacol de operă drag, conceput de compania de teatru de avangardă Heartbeat Opera. Recunoscută pentru producțiile sale neconvenționale în jurul unor opere clasice, adaptate îndrăzneț și minimalist, Heartbeat Opera se adresează constructiv și îndrumător mai cu seamă unui public "tânăr", desprins de modelele tradiționale. Orgy & Bess - cu subtitlul Deep Throats and High Notes (Vocalize adânci - din profunzimile gâtului, sintagmă cu conotații sexuale - și note alto) - e concepută ca un sequel al operei Porgy and Bess aparținând compozitorului american George Gershwin.
Atmosfera din sala de recepție și spectacole a bisericii este de cabaret. Câteva mese plasate în fața rândurilor de spectatori sunt ocupate de artiști sau oficiali ai comunității înveșmântați în costume de Halloween. Cot la cot cu ele, orchestra totalizează patru interpreți și patru tipuri de instrumente, pian, vioară (Jacob Ashworth) și variante de clarinet și chitară. Audiența nu e mai puțin împestrițată, în general formată din oameni tineri și câțiva rătăciți, de vârste respectabile, în căutare de senzații. Atmosfera e relaxată, dar intensă și excesiv de gălăgioasă, amplificată de zidurile înalte și rezonante ale edificiului ce au contribuit la audiția ușor distonantă a intervențiilor vocale.
În finalul poveștii lui Gershwin, Bess o pornește din mahalaua ei din Charleston către New York, cu negustorul de droguri (Sportin' Life). De-acolo, e teleportată în spațiul scenic din Judson Memorial Church, în același New York, cu 100 de ani mai târziu. Biserica a servit la un moment dat și ca adăpost pentru homeless - o punte aluzivă, de tranziție între condiția eroinei din opera originală și extravagantul periplu operatic din prezent.
În regia lui Ethan Heard, compoziția Orgy and Bess se definește ca o "uvertură" în nouă tablouri muzicale, deci cu structura unui recviem vesel care celebrează "moartea" sau evadarea lui Bess din lumea interlopă și din condiția ei lamentabilă de prostituată. Reîncarnată muzical în peisajul incitant și psihedelic al operei drag, eroina se integrează exterior în sărbătoarea morților dinlăuntrul și din afara sălii de spectacol. Opera se constituie ca un potpuri de arii celebre din opere clasice, juxtapuse și transformate cu grație de directorii și creatorii muzicali Jacob Ashworth și Dan Schlosberg. Momentele tragice sau lirice desprinse din operele de referință sunt compilate și parodiate împreună cu titlurile ariilor sau numele personajelor într-o manieră grotesc erotizată.
Interpretată de tenorul Bernard Holcomb, în travesti, Bess urcă pe scenă, strecurându-se printre mese, cu două valize albe, purtând un machiaj și o rochie stridentă de drag queen, legănându-se cu afectare pe condurii înalți în aceeași culoare. Bess își începe recitalul (un Introit sau Preludiu) cu un lamento din opera Porgy and Bess, "My Man's Gone now", deplângând pierderea lui Porgy. E consolată însă rapid de cele două eroine - care împărtășește dramatic o iubire imposibilă - geisha Cio-Cio-San și Lucia de Lammermoor. Divele sfidează condiția de eroine tragice din canoanele lor prăfuite și îi propun lui Bess un periplu muzical orgiastic în lumea prolixă a operei moderne.
În rolul lui ButterFlower - numele drag al personajului - Angela Yam interpretează un cocktail de arii din Madama Butterfly de Puccini și Miss Saigon de Alain și Claude-Michel Schönberg - înveșmântată într-un radiant costum de floare cu frunze - mâneci în stil Tang. În rolul Luciei, Jamilyn Manning întreprinde un tur de forță, coborând în sală, printre rândurile audienței unde face câteva popasuri. Preia un trandafir de la un spectator pe al cărui scaun se suie pentru a-i pune pasional pirostriile în cap, pe un altul îl amenință cu sabia sau îi admiră costumul elaborat, în timp ce interpretează șarjat și isteric, în vocalize ce se prelungesc interminabil, aria nebuniei ("The Mad scene") din opera lui Donizetti, Lucia di Lammermoor. Bess asistă la coregrafia morții celor două eroine, un spectacol comic de pantomimă. Într-o rochie de mireasă cu pieptul stropit cu sânge, Lucia reiterează în câteva rânduri scena tragică a sinuciderii, după care se angajează cu colega ei de suferință Cio-Cio-San într-o arie a prieteniei "A bel Cunto Duet" , întruchipându-le vocal pe Norma și Adalgisa din Norma lui Bellini.
Elanul lui Bess de-a acompania cele două personaje la spectacolul orgiastic, e zădărnicit de apariția vindicativă a patroanei, cu alura lui Cruella de Vil (personajul animat al lui Disney din 101 Dalmațieni), într-un costum țeapăn și profesional, cu un guler uriaș de blană aruncat pe umăr. Patroana, un travesti interpretat de versatilul bas bariton John Taylor Ward, oficiază amenințător "Blestemul lui Ortrud" din opera Lohengrin a lui Wagner. Tabloul face aluzie onomastic "The vampire strikes back", plastic - coregrafia robotică a patroanei - și muzical - muzică electronică "industrial metal" - la grupul "Die Krupps". Într-un anti-manifest poetic, personajul, adept al tradiției operatice clasice, se opune vehement și agresiv transformării personajelor. Un recital impetuos pledează pentru autenticitatea lui Bess și a frumuseții muzicii lui Gershwin. Cum Bess, influențată de colegele ei de breaslă, mai emancipate, rezistă întoarcerii la vechea tradiție, patroana - deghizată într-un sexy drag dezabie - se va alătura grupului la spectacolul orgiei - condus de mezzo-soprana Sishel Claverie, un alt travesti, de altfel singurul rol de pantalon ("pants role") al operei. În chip de armăsar super potent și seducător, într-un costum dandesc-psihedelic, personajul - care pare un țânțar agitat în raport cu cele patru femei mari și cocoțate pe tocuri - își spune ironic "Romeo", intonând "Song of the (italian) Stallion" pe marginea unui fragment din opera Lucretia Borgia de Donizetti. El seduce pe rând cele patru Juliete, oferindu-le simbolic câte un penis colorat. Orgia se desfășoară prin transparența unui cearșaf translucid în ritmurile cathartice ale cântecului erotic "Si puer cum puellula" ("Humping Song") din Carmina Burana de Carl Orff. Un solemn moment liric colectiv, melancolic și tandru, urmează orgiei sub forma unui lasciv "Tender Luv" din Les Indes Galantes de Rameau, conform aforismului "post... omne animal triste est". Patroana, prinsă între tradiție, clasic și modernitate, onorează vechile forme, dar salută cu însuflețire și noua reprezentare, spre entuziasmul lui Bess ce intonează - á la Aretha Franklin - un excentric "Nessun Dorma" (celebra arie a lui Puccini, din Turandot). Un simbol al căutării identității - o temă recurentă a vremurilor noastre - aria revelă misterul iubirii și al transformării, atribuit aici artei în continuu proces de inovație și devenire. Spectacolul se încheie apoteotic ironic și mitologic cu arii din operele lui Handel, Samson și Semele. Iubirea, orgiastică sau nu, e la fel de arzătoare ca cea maternală "So willing My Maternal Love". Ultima manifestare a lui Bess este o teofanie; apare aureolată de o mantie incandescentă de aur și poartă o coroană de spini sau de raze, întruchipându-l pe Zeus când i se revelă lui Semele în splendoarea sa divină. (Semele se va mistui pe loc consumată de strălucirea zeului.)
Puține secvențe muzicale ale operei de referință Porgy and Bess sunt reprezentate de această montare. În grațioasa arie "Summertime", cântecul de leagăn al Clarei este preluat de Cio Cio San. Un moment de mare tensiune și profunzime lirică degenerează într-un tempo strident ce acompaniază zborul "copilului" incomod (al celor două eroine) în afara scenei - unde aterizează între mesele cu spectatori. Gershwin este din nou citat în "Encore"-ul (bisul) reprezentației, reamintind publicului punctul de plecare ale acestei orgii muzicale.
O abordare viscerală și eclectică, distilată la esențele ei muzicale, distorsionate în formă, dar pregnante în conținut, fac din montarea de față un caleidoscop efervescent al metamorfozelor de imagine și sunet, trimițând, dincolo de exaltarea pur sexuală, deopotrivă la sensul de ritual spiritual sau mistic al "orgiilor" dionisiace.
(foto: Russ Rowland)