Voci (românești) triumfătoare - Aida

Ca să fiu sincer, mă întreb dacă nu cumva aceasta este prima Aida pe care o văd de când locuiesc la Paris, adică de mai bine de treizeci de ani. Asta pentru că ultima Aida de care îmi amintesc este un spectacol pe scena Operei din București, în care Ionel Voineag a fost un strălucit Radames. Îmi amintesc de asemenea, că în urmă cu vreo zece ani mi-am cedat locul pentru Aida lui Olivier Py celui mai bun prieten al meu din liceu, care, fiind în trecere prin Paris, dorea neapărat să afle ce înseamnă să asiști la un spectacol de operă în capitala Franței. Nu prea a fost convins de ceea ce a văzut pe scenă, iar eu am mai ratat încă o ocazie de a revedea această capodoperă a lui Verdi, care mă evită de atâta amar de vreme. Iată de ce, când am aflat anul acesta că Opera din Paris a decis să renunțe definitiv la producția militantă și plină de marionete inestetice ale regizoarei olandeze Lotte de Beer (cea care tocmai a distrus Povestirile lui Hoffmann la Opéra Comică), mi-am spus că nu mai aveam nicio scuză să mă eschivez. Așa încât, încă de la începutul lunii aprilie 2025, atunci când la Paris se pun în vânzare abonamentele pentru sezonul următor, am decis să cumpăr un bilet pentru ultima reprezentație a Aidei la opera Bastille. Și bine am făcut, chiar dacă spectacolul este, per ansamblu, unul destul de modest, în deplin contrast cu focul de artificii vocal oferit cu generozitate de aproape toți artiștii.


A numi statică producția regizoarei iraniene Shirin Neshat este un eufemism. Servind pe rând drept palat, templu, tribunal sau mormânt, un imens paralelipiped din ciment (mai corect spus din polistiren) albicios, gol pe dinăuntru, tronează în mijlocul scenei. De la o scenă la alta, blocul se închide, se deschide, se sparge, se rotește, fără ca spectatorul să poată înțelege dacă există cu adevărat o logică în toate acestea. Regia actorilor este minimalistă, ca să nu spun inexistentă, întrucât cântăreții nu fac altceva decât să înainteze încet spre marginea scenei, acolo unde se transformă cel mai adesea în niște statui încremenite, orientate cu fața spre orchestră și care nu interacționează mai deloc. Pe fundal, proiecțiile video nu prezintă vreun interes, decât poate acela de a masca în mod stângaci sărăcia decorurilor, la rândul lor aproape inexistente. Chiar dacă nu e originală, ideea de a transpune acțiunea din Egiptul antic într-o teocrație contemporană (probabil Iranul) este seducătoare în teorie, dar se traduce prin costume sumbre și lipsite de strălucire în practică. În plus, pauzele lungi necesare pentru schimbările de decor - decoruri care practic nu există! - rup complet firul narațiunii.


Cu toate acestea, spectacolul conține câteva momente memorabile, cum ar fi de exemplu scena judecății lui Radames, care se derulează sub privirea necruțătoare a unei mulțimi de mollahi giganți, cu toții îmbrăcați în roșu. Din păcate, cel mai adesea domină o senzație evidentă de déjà-vu: blocul de beton rotativ amintește de cel plin de ecrane al lui Stone din Traviata, de cutia de carton a lui Guth din Rigoletto sau de scheletul vaporului lui Bieito din Simon Boccanegra. Proiecțiile video și nuditatea recurentă reproduc aproape identic atmosfera apăsătoare din Lohengrin-ul lui Serebrennikov, în timp ce Radames și soldații săi par să fi împrumutat costumele militarilor lui Ollé din Trubadurul. Nu prea ai ce savura vizual, ceea ce e cu adevărat regretabil, mai ales când știi că e vorba de o operă menită să încânte spectatorul prin scene grandioase, cu zeci de figuranți și dansatori exotici sau prin decoruri impunătoare, cu o vegetație luxuriantă. Nimic din toate acestea nu se regăsesc în această producție, nici măcar în celebra scenă a "Marșului triumfal", transformat aici într-un ceremonial liturgic, în care Radames e invitat să sacrifice o fecioară denudată, în timp ce trompetele răsună celebrând victoria egiptenilor!


Dacă din punct de vedere scenic spectatorul e mai degrabă dezamăgit, pe plan vocal trebuie spus că soliștii sunt mai toți strălucitori.

După ce în urmă cu doi ani Judit Kutasi a impresionat în rolul Azucenei, mezzo-soprana româncă reușește o performanță încă și mai puternică de această dată, în rolul fiicei regelui Egiptului, Amneris, pe care îl stăpânește cu autoritate și intensitate. O prezență vocală formidabilă, care nu se împiedică defel de bariera orchestrei, umplând cu ușurință uriașa sală Bastille în mod cu totul natural. Printr-un fericit joc al întâmplării, galbenul, roșul, albastrul și albul rochiilor sale lungi si vaporoase amintesc de culorile drapelului românesc, dar și ale celui francez. Alături de această mare artistă, o altă voce transilvăneană, formată la aceeași școală de la Cluj, se impune cu forță. Este vorba de cea a basului Alexander Köpeczi, care debutează remarcabil pe scena operei din Paris în rolul marelui preot. Ramfis-ul lui Köpeczi este unul inflexibil și teribil de amenințător, în ciuda tinereții sale. Duetul lor scurt, imediat după pauză, mi-a umplut inima de mândrie, căci nu se întâmplă în fiecare zi să vezi doi cântăreți originari din România pe cea mai mare scenă lirică a Franței.


Rolul Aidei se potrivește mai degrabă unei soprane Falcon, deci unei voci ample și puternice, capabile de tranziții continue între grave sonore și acute cristaline. Nu acesta este tocmai registrul în care evoluează de obicei Alexandra Kurzak, cea care a înlocuit-o în ultimul moment pe poloneza Ewa Plonka. Și totuși, Aida ei a fost de o mare frumusețe: fină, delicată, suavă, luminoasă, feminină, dar și plină de nuanțe si culori diverse în momentele în care trebuia să evidențieze conflictul interior dintre dragostea sa pentru patrie și cea pentru Radames, interpretat aseară de legendarul Gregory Kunde. La peste șaptezeci de ani, tenorul american dispune încă de mai multe atuuri: o proiecție sonoră puternică, o sumedenie de acute perfect controlate, o dicție exemplară și o prezență scenică remarcabilă. La final, nu poți decât să te înclini în fața performanței pe care acesta o realizează pe scenă la o vârstă la care mulți alții și-au încheiat demult cariera.

Spre surprinderea mea, baritonul mongol Amartuvshin Enkhbat, cu timbrul său cald și inconfundabil, se afla pentru prima oară pe scena Operei Naționale din Paris. Acest cântăreț uriaș, care m-a impresionat de fiecare dată când am avut ocazia să-l văd la Teatrul Champs-Elysées - în Nabucco, Ernani sau Andrea Chénier - a făcut o demonstrație de forță în rolul lui Amonasro. Păcat că Verdi a redus acest personaj la un rol secundar!


Nu cred să existe multe opere în care corurile să joace un rol atât de important ca în Aida. Ori marți seară, fie că a fost vorba de voci feminine sau masculine, corurile au fost stratosferice, ca de fiecare dată când artiștii operei sunt pregătiți de către doamna Ching-Lien Wu. La rândul său, orchestra nu s-a lăsat deloc mai prejos, tânărul dirijor rus Dimitri Matvienko fiind aclamat în repetate rânduri de un public definitiv cucerit de calitatea spectacolului oferit.

În încheiere, trebuie menționată și minunata prestație a Margaritei Polonskaya în rolul Preotesei din primul act și, într-o mai mică măsură, cele ale lui Krzysztof Bączyk (Regele Egiptului) și ale lui Manase Latu (Mesagerul).

(foto: Bernd Uhlig / ONP)

Aida de Giuseppe Verdi, Opera Națională din Paris, sala Bastille (04.11.2025)

Regia și video: Shirin Neshat
Decoruri: Christian Schmidt / Costume: Tatyana van Walsum
Lumini: Felice Ross / Coregrafie: Dustin Klein / Dramaturgie: Yvonne Gebauer
Distribuție: Aida: Alexandra Kurzak / Radames: Gregory Kunde / Amneris: Judit Kutasi / Amonasro: Amartuvshin Enkhbat / Regele: Krzysztof Bączyk / Ramfis: Alexander Köpeczi / Preoteasa: Margarita Polonskaya / Un mesager: Manase Latu
Orchestra și Corurile Operei Naționale din Paris
Directoarea corurilor: Ching-Lien Wu / Conducerea muzicală: Dmitry Matvienko