Cum ziceam... pe 17 mai 2025 (deși ziua mea era pe 20) am ajuns în București. Am luat o cazare într-un bloc aproape de Unirii - ceva apartament cu decor de film românesc post-2000 - bilete la teatru (aplauze, dinainte!) și, imediat după repetițiile de la trupa de teatru din care fac parte, i-am cumpărat și pe "discipolii lui Bachus", pentru că, evident, nu puteau lipsi din tot demersul. Și cum nu prea ne descurcăm cu transportul în comun, suntem predispuși la un consum patologic de Bolturi, așa că, de comun acord, am decis că adicția se poate vindeca printr-un angajament sincer de evitare a oricărei forme de transport, exceptând-o, desigur, pe cea moștenită din străbuni - cu alte cuvinte, ne-am pus singuri ștreangul la gât, știind foarte bine că suntem cu timpul la limită și vom alerga mai mult decât este cazul. A urmat o plimbare "romantică" pe Victoriei - super romantic să vezi și să vrei cafea la suprapreț - cu ocoluri prin librării și anticariate în care intram unii în fugă, fără să-i anunțăm pe ceilalți, care fumau mahoarcă după mahoarcă, cu aceeași seninătate cu care povestesc acum extratext. Staționarea fiindu-ne interzisă, dar devenită cu durată nelimitată în lipsa oricărei măsurări a timpului, combinată cu debutul unei tinere scriitoare de epistole simbolice pe ultima filă a unui roman al lui Eliade - în așa fel încât prietena ei (adică subsemnata) să nu bănuiască nimic - au dus, evident, la recidivă.
Trecând peste faptul că Boltul nu a vrut să ne ia pentru că eram prea mulți, trebuie menționat că parcase și la Novotel, iar eu chiar voiam, sincer, să mă prefac că de acolo am ieșit toți, doar ca să ne ducă... la TNB... mai repede. Acolo, alt impas: prietenii mei nu și-au mai vizat carnetul de pe la 15 ani... așa că nu voiau să ne lase să intrăm cu bilete de elevi, nici nu mai puteam cumpăra alte bilete, trecuse de fix, iar eu am apelat la tactica de avarie: "Doamnă, vă zic, dumnealui este elev, e cu mine în clasă". Și-am intrat...
În altă ordine de idei, Pescărușul lui Jebeleanu de la TNB, alături de E adevărat, E adevărat, E adevărat!, în regia lui Alexandru Mâzgăreanu, au fost, fără îndoială, cele mai marcante întâlniri teatrale pe care le-am avut, de când m-a dus mama la teatru de păpuși și până astăzi.
Cehov se face la greu, și în facultate, și peste tot în lume. Nu că ar fi ceva rău în asta. Se joacă pentru că este etern actual prin temele abordate, prin faptul că este un teren fertil pentru regizori, motiv de-a experimenta, de-a despacheta subtilități, de-a lucra cu tăcerile, cu nuanțele care nu sar imediat în ochi.
Am citit de două ori Pescărușul în ultimii doi ani, dar prin citit mă refer la o sesiune întinsă pe mai multe zile, în care citesc și recitesc piesa integral de cam cinci ori - ca să înțeleg, ca să-mi imaginez, ca să mă aud pe mine printre rânduri, sub oblăduirea, deloc blândă, a unor personaje care nu-ți lasă loc să te fofilezi. Firul narativ e cunoscut - Arkadina, actriță celebră, mamă pentru Treplev și iubită pentru Trigorin, un dramaturg renumit (și mai tânăr), îi fac o vizită lui Sorin, fratele ei, la moșia de la țară. Treplev, dramaturg și concomitent regizor, tânăr înzestrat, locuind deja alături de unchiul său, pune în scenă un spectacol de teatru nemaivăzut, cu idei radicale, abstracte, care ies din tiparele teatrului clasic. În piesă joacă Nina, o tânără visătoare, atrasă de scenă și de el - totuși mai avidă de Trigorin, pe fondul unui hybris social-emoțional. Dar în fața celor prezenți, în special a mamei lui, Arkadina, spectacolul e primit cu ironie și superioritate, lucru care îl lovește în plin pe Treplev, aflat deja într-o relație fragilă cu propria-i încredere. Mașa e oglinda lui Treplev în arhitectura emoțională a piesei: îl iubește fără să fie iubită, exact cum el o iubește pe Nina, iar Nina pe Trigorin. Printre ei se află și Medvedenko, care caută în iubirea unilaterală un sens al existenței, fiind condamnat la singurătate chiar și în prezența Mașei, care nu l-a iubit, în ciuda faptului că au împreună un copil. Alături - Polina, Dorn, Șamraev - prezenți ca o triadă ce testează limitele omenești: resemnarea, rațiunea neputincioasă și mediocritatea ce sufocă spiritul. Dar cam atât cu ce-mi aduc aminte de la Cehov, să trecem la Jebeleanu!
Poate că am citit eu Cehov înainte, însă nu a fost neapărat de mare folos, pentru că nu e Ciulei să vezi Hamlet-ul <
Lucrurile devin și mai încurcate când granița dintre scenă și viață se topește. Personaje și actori alunecă dintr-un plan în altul fără avertisment, iar fluiditatea asta lasă în urmă o stare de nesiguranță - deci nu mai știi ce e rol și ce e "realitate". Realitate pentru actorii care joacă în Pescărușul, nu pentru actorii care-i joacă pe actorii care joacă în Pescărușul. Filmările vin să încurce și ele firul: privirea nu mai poate distinge mereu dacă asistă la ficțiune sau la fragmente sincere dintr-un "dincolo" al actorului. Și în capul meu răsună în ecou... cum de nu mai e Medvedenko (Ciprian Nicula) blond...!
Teatrul prin natura lui reflectă societatea, iar dacă nu ăsta e scopul, atunci nu mai e teatru. Să iei o formă de neutralitate înseamnă poate să crezi că nu e de datoria ta să vorbești, să-ți spui punctul de vedere, să aperi sau să demaști. Teatrul e politic, dacă e teatru. Poate problematiza fără să predice, desigur, poate concretiza la fel de bine, fără să fie doctrinar, fără să-și piardă ambiguitatea. Interpretarea Ninei, în regia lui Treplev, sub semnul războiului din Ucraina (mai ales că spectacolul a apărut în miezul nebuniei cu refugiații) poate că a arătat ca un manifest, cu efecte speciale și alte brizbriz-uri, dar în esență e nevoie să scandalizezi uneori (la asta intră și nuditatea de mai târziu, tensiunea sexuală dintre personaje și altele și altele, care au însemnătatea lor, nu sunt gratuite, e un asterisc la o confruntare între "arta elitelor", cu formele ei standardizate de iubire, după tipare bine stabilite de norme sociale, și "arta tinerilor", profund personală și deschisă, fără convenții de gen sau alte impedimente) pentru a zdruncina din amorțire o conștiință dezorientată. Teatrul, în această formă, nu oferă confort. Nici nu trebuie. Dacă pleci din sală liniștit, ceva n-a funcționat. Dar dacă rămâi cu un nod în gât, dacă nu-ți poți scoate din minte privirea Ninei sau uciderea (nu sinuciderea!) lui Treplev, atunci poți reveni iarăși... căci Pescărușul nu e un spectacol cu care să te simți împăcat dacă l-ai văzut o singură dată.
(foto: Albert Dobrin)