Cu destui ani în urmă, un tânăr regizor - altfel, plin de calități, îndrăzneală și originalitate în gândire - se pregătea să debuteze pe o scenă din Capitală, montând un spectacol Caragiale. M-am cam mirat de năzbâtiile pe care le planificase în concepția lui semi-oficială, dar junele m-a lămurit cu un cinism sincer: "Și ce dacă...? E spectacolul meu după piesa lui. El și-a trăit gloria, eu am dreptul să mi-o construiesc acum pe a mea".
Întrucât există pe LiterNet deja trei analize asupra Pescărușul-ui TNB 2022, semnate de Alexandra Ares: Not your mother's Seagull, Mihai Brezeanu: Hainele cele noi și Octavian Neculai: In Another World, ce mi se par aplicate și convingătoare, chiar și în divergența lor, mă simt obligat să încerc o clarificare asupra noțiunii de îndrăzneală în actul creației scenice.
De la bun început, mă simt obligat să amintesc excelenta impresie pe care mi-o făcuse (Bogdan Burileanu: O lume tot mai greu de suportat) un alt spectacol al lui Eugen Jebeleanu: Itinerarii. Într-o zi, lumea se va schimba. Era acolo o revoltă majoră a autorului față de un anumit "mers al lucrurilor" în lumea globalizant-contemporană, un demers coerent, bazat pe argumente, totul tratat cu aplomb și inventivitate, cu luciditate, discernământ și responsabilitate socială, într-o formulă dramaturgică plină de aplomb, coerență și bun gust.
Ceea ce, oricât aș încerca acum, nu pot regăsi în teribil(ist)a montare prin care același E.J. își propune, declarat, să îngroape Teatrul Național fost I.L. Caragiale: R.I.P. TNB (cum se scrie cu ruj pe o oglindă într-o scenă a spectacolului), jumulindu-l indecent și nemeritat (unii au folosit chiar cuvântul "revoltător") pe Anton Pavlovici Cehov. De ce, oare? Ca să se arate că el, azi, e mai deștept, mai profund și complex, mai actual, mai... cel mai?!
Un fel de traducere a intențiilor regizorale pretinde, curat criticologic, că am avea acolo (nici mai mult, nici mai puțin decât) "un reset"[i] al scenei contemporane românești; un "imbold" pentru alăturarea zdravănă și durabilă a acestuia la "rigorile, expresivitatea și imprevizibilitatea teatrului european" că dăm piept direct cu "aerul occidental" al spectacologiei moderne - care l-a răpit, iată, pe Cehov, din spațiul răsăritean și îl trage / răstignește pe calapodul modelor, dintre care nu putea lipsi faimoasa corectitudine politică; și că militantismul politic ar trebui să înlocuiască în mod necesar tensiunea relațiilor dintre personaje, pentru ca acestea să nu se dilueze și că "scenele sunt sparte înainte să capete o încărcătură falsă sau melodramatică, prin obiectivizare față de actul artistic și ironie la adresa greutății pe care ar putea-o căpăta personajele" preluate de la Anton Pavlovici. Pe această rețetă, cosmopolitismul ca virtute obligatorie se obține, musai, prin amestecul de limbi în care se exprimă ("sanfason, Țațo") actorii acolo, în Turnul Babel al scenei. Mai aflăm, din aceste ovații, de ceva "cutiuțe interioare" pe care dl Jebeleanu "și le deschide prin cheia dramaturgiei cehoviene", - una desuetă și chiar "plictisitoare" în ziua de azi (pentru cei a căror cultură de tip mainstream se nutrește din cluburi, videoclipuri și 3 D - n.m.). Ideea formelor noi "cu orice preț" este înșfăcată cu vigoarea unui hamal ce se opintește în bagajul voluminos al jupânului - chiar dacă fondul nu este golit din prima, ci doar alterat de o manieră mai mult decât discutabilă și lăsat, acolo, ca un avatar perimat, dezagreabil din perspectiva noutăților alternative pe care ni le dăruiește Măria Sa, Regizorul. Cât despre jocul, adesea schematic până la insignifiant al actorilor, ar trebui să-l prizăm - prin perspectiva acestui soi de modernism - drept o mare calitate, datorată faptului că actorii nici "nu se mai iau în serios". Aferim! Ăsta teatru de actualitate și, mai cu seamă, de viitor!
În efortul de a face totul praf și vraiște, nu puteau lipsi scenele de sex jucate în plan îndepărtat și filmate într-unul apropiat, despuierea fără noimă a unuia dintre personajele masculine principale - căci... deh, ce suspans (sau frustrare, pentru cei de la galerie) oferă evaluarea vizuală a organului genital scos, fără nici o motivație, la vedere!... Dacă bisexualitatea lui Treplev și a lui Medvedenko provine numai din concepția de viață avansată și din voința scenică a regizorului, împușcarea scriitorului de către partenerul gay atinge culmea aberației. (Să comparăm, cumva, cu moartea lui Mitică, din filmul lui Pintilie - De ce trag clopotele, Mitică?? Doar că, acolo, funcționa perfect - fiind menționată toată opera scriitorului, inclusiv monologul 1 Aprilie - fundalul lumii de mahala unde un amantlâc banal se întâlnește cu violența și hazardul). Aici, de unde până unde? Iac-așa... asta-i pohta ce-a pohtit-o autorul spectacolului; căci Cehov, săracul, și-a trăit gloria și, oricum, nu are cum să mai reacționeze. Acum la cât modernism delabrat și corectitudine politică e îndesată pe mega-scena TNB-ului în curs de R.I.P.-auzare, mă miră doar că Arkadina nu e negre... pardon, afro-americană, iar biata Nina Zarecinaia nu este puțin trans-sexuală...
Nu știu de când a început dl. Jebeleanu lucrul la această montare, dar bănuiesc că proiectul există de câteva luni (ne)bune. Update-ul pe războiul din Ucraina intră în maniera pe care o cereau, adesea, activiștii de partid, când era musai ca spectacolul sau filmul de actualitate să conțină și câte o referire la ceva "cald" din indicațiile lui Ceaușescu: noua revoluție agrară, lupta pentru pace și alte tâmpenii ale epocii. Așa stând lucrurile, monologul Ninei, plasat ca generic patetic, încearcă să creeze o tensiune a violenței reală azi, în societatea rusească, dar aruncă, din prima, la coșul de gunoi fragilitatea și delicatețea personajelor, înzestrate cu voie de la Jebeleanu doar cu frustrări.
Știu, nedumeririlor și obiecțiilor mele li se poate replica prin "voința adunării, stimabile". O adunare bine mobilizată și grupată în sala premierei, care a ovaționat prin vulgarele și modernele chiuituri, culese și alese din repertoriul altor manifestări de gen: cluburi, baruri, chermeze, discursuri electorale, alte festivități de massă. Au fost și destui spectatori care au plecat, sau au recunoscut că ar fi plecat după prima parte (ce prudent că nu se dă pauză!), fiind totuși impresionați de imaginea plastică a scenei, de cinetismul decorurilor și efectele de lumini. Adică, mai prozaic spus, totul pentru luat ochii.
În opinia mea, spectacolul acesta a fost croit după rețeta unei rochii cu trenă, alcătuită din petice de poleială intens colorate (curat "hainele cele noi..."), îmbogățite cu penaj multicolor, trompețele de bâlci și ceva striptease plus alte artificii culese din recuzita de bar / discotecă. Textul răsucit, pe alocuri, până la maltratare, parcă seamănă cu un portret al lui Cehov (re)făcut de Picasso ori de Dali: o ureche transferată pe gleznă, un ochi în penis... Sigur, opera de artă e și trebuie să rămână vie, dar dacă autorul e mort nu înseamnă că poate fi hăcuită după bunul plac al fiecăruia. Nici Ciulei, nici Pintilie, Penciulescu sau Andrei Șerban nu și-au permis, vreodată, să arunce autorul maltratat afară din propria-i operă! Sau și ei sunt, cumva depășiți?
Întrucât există pe LiterNet deja trei analize asupra Pescărușul-ui TNB 2022, semnate de Alexandra Ares: Not your mother's Seagull, Mihai Brezeanu: Hainele cele noi și Octavian Neculai: In Another World, ce mi se par aplicate și convingătoare, chiar și în divergența lor, mă simt obligat să încerc o clarificare asupra noțiunii de îndrăzneală în actul creației scenice.
De la bun început, mă simt obligat să amintesc excelenta impresie pe care mi-o făcuse (Bogdan Burileanu: O lume tot mai greu de suportat) un alt spectacol al lui Eugen Jebeleanu: Itinerarii. Într-o zi, lumea se va schimba. Era acolo o revoltă majoră a autorului față de un anumit "mers al lucrurilor" în lumea globalizant-contemporană, un demers coerent, bazat pe argumente, totul tratat cu aplomb și inventivitate, cu luciditate, discernământ și responsabilitate socială, într-o formulă dramaturgică plină de aplomb, coerență și bun gust.
Ceea ce, oricât aș încerca acum, nu pot regăsi în teribil(ist)a montare prin care același E.J. își propune, declarat, să îngroape Teatrul Național fost I.L. Caragiale: R.I.P. TNB (cum se scrie cu ruj pe o oglindă într-o scenă a spectacolului), jumulindu-l indecent și nemeritat (unii au folosit chiar cuvântul "revoltător") pe Anton Pavlovici Cehov. De ce, oare? Ca să se arate că el, azi, e mai deștept, mai profund și complex, mai actual, mai... cel mai?!
Un fel de traducere a intențiilor regizorale pretinde, curat criticologic, că am avea acolo (nici mai mult, nici mai puțin decât) "un reset"[i] al scenei contemporane românești; un "imbold" pentru alăturarea zdravănă și durabilă a acestuia la "rigorile, expresivitatea și imprevizibilitatea teatrului european" că dăm piept direct cu "aerul occidental" al spectacologiei moderne - care l-a răpit, iată, pe Cehov, din spațiul răsăritean și îl trage / răstignește pe calapodul modelor, dintre care nu putea lipsi faimoasa corectitudine politică; și că militantismul politic ar trebui să înlocuiască în mod necesar tensiunea relațiilor dintre personaje, pentru ca acestea să nu se dilueze și că "scenele sunt sparte înainte să capete o încărcătură falsă sau melodramatică, prin obiectivizare față de actul artistic și ironie la adresa greutății pe care ar putea-o căpăta personajele" preluate de la Anton Pavlovici. Pe această rețetă, cosmopolitismul ca virtute obligatorie se obține, musai, prin amestecul de limbi în care se exprimă ("sanfason, Țațo") actorii acolo, în Turnul Babel al scenei. Mai aflăm, din aceste ovații, de ceva "cutiuțe interioare" pe care dl Jebeleanu "și le deschide prin cheia dramaturgiei cehoviene", - una desuetă și chiar "plictisitoare" în ziua de azi (pentru cei a căror cultură de tip mainstream se nutrește din cluburi, videoclipuri și 3 D - n.m.). Ideea formelor noi "cu orice preț" este înșfăcată cu vigoarea unui hamal ce se opintește în bagajul voluminos al jupânului - chiar dacă fondul nu este golit din prima, ci doar alterat de o manieră mai mult decât discutabilă și lăsat, acolo, ca un avatar perimat, dezagreabil din perspectiva noutăților alternative pe care ni le dăruiește Măria Sa, Regizorul. Cât despre jocul, adesea schematic până la insignifiant al actorilor, ar trebui să-l prizăm - prin perspectiva acestui soi de modernism - drept o mare calitate, datorată faptului că actorii nici "nu se mai iau în serios". Aferim! Ăsta teatru de actualitate și, mai cu seamă, de viitor!
În efortul de a face totul praf și vraiște, nu puteau lipsi scenele de sex jucate în plan îndepărtat și filmate într-unul apropiat, despuierea fără noimă a unuia dintre personajele masculine principale - căci... deh, ce suspans (sau frustrare, pentru cei de la galerie) oferă evaluarea vizuală a organului genital scos, fără nici o motivație, la vedere!... Dacă bisexualitatea lui Treplev și a lui Medvedenko provine numai din concepția de viață avansată și din voința scenică a regizorului, împușcarea scriitorului de către partenerul gay atinge culmea aberației. (Să comparăm, cumva, cu moartea lui Mitică, din filmul lui Pintilie - De ce trag clopotele, Mitică?? Doar că, acolo, funcționa perfect - fiind menționată toată opera scriitorului, inclusiv monologul 1 Aprilie - fundalul lumii de mahala unde un amantlâc banal se întâlnește cu violența și hazardul). Aici, de unde până unde? Iac-așa... asta-i pohta ce-a pohtit-o autorul spectacolului; căci Cehov, săracul, și-a trăit gloria și, oricum, nu are cum să mai reacționeze. Acum la cât modernism delabrat și corectitudine politică e îndesată pe mega-scena TNB-ului în curs de R.I.P.-auzare, mă miră doar că Arkadina nu e negre... pardon, afro-americană, iar biata Nina Zarecinaia nu este puțin trans-sexuală...
Nu știu de când a început dl. Jebeleanu lucrul la această montare, dar bănuiesc că proiectul există de câteva luni (ne)bune. Update-ul pe războiul din Ucraina intră în maniera pe care o cereau, adesea, activiștii de partid, când era musai ca spectacolul sau filmul de actualitate să conțină și câte o referire la ceva "cald" din indicațiile lui Ceaușescu: noua revoluție agrară, lupta pentru pace și alte tâmpenii ale epocii. Așa stând lucrurile, monologul Ninei, plasat ca generic patetic, încearcă să creeze o tensiune a violenței reală azi, în societatea rusească, dar aruncă, din prima, la coșul de gunoi fragilitatea și delicatețea personajelor, înzestrate cu voie de la Jebeleanu doar cu frustrări.
Știu, nedumeririlor și obiecțiilor mele li se poate replica prin "voința adunării, stimabile". O adunare bine mobilizată și grupată în sala premierei, care a ovaționat prin vulgarele și modernele chiuituri, culese și alese din repertoriul altor manifestări de gen: cluburi, baruri, chermeze, discursuri electorale, alte festivități de massă. Au fost și destui spectatori care au plecat, sau au recunoscut că ar fi plecat după prima parte (ce prudent că nu se dă pauză!), fiind totuși impresionați de imaginea plastică a scenei, de cinetismul decorurilor și efectele de lumini. Adică, mai prozaic spus, totul pentru luat ochii.
În opinia mea, spectacolul acesta a fost croit după rețeta unei rochii cu trenă, alcătuită din petice de poleială intens colorate (curat "hainele cele noi..."), îmbogățite cu penaj multicolor, trompețele de bâlci și ceva striptease plus alte artificii culese din recuzita de bar / discotecă. Textul răsucit, pe alocuri, până la maltratare, parcă seamănă cu un portret al lui Cehov (re)făcut de Picasso ori de Dali: o ureche transferată pe gleznă, un ochi în penis... Sigur, opera de artă e și trebuie să rămână vie, dar dacă autorul e mort nu înseamnă că poate fi hăcuită după bunul plac al fiecăruia. Nici Ciulei, nici Pintilie, Penciulescu sau Andrei Șerban nu și-au permis, vreodată, să arunce autorul maltratat afară din propria-i operă! Sau și ei sunt, cumva depășiți?
[i] Toate citatele sunt preluate din articolul lui Dan Boicea, Pescărușul: zbor de recunoaștere deasupra noului val al teatrului românesc de găsit aici: ziarulmetropolis.ro/pescarusul-zbor-de-recunoastere-deasupra-noului-val-al-teatrului-romanesc