Eu unul nu mai nicio așteptare de la următoarele episoade ale noii producții pariziene a Inelului Nibelungilor, în viziunea regizorală a spaniolului Calixto Bieito. După derutantul Prolog din ianuarie 2025, cel de-al doilea volet al Tetralogiei wagneriene continuă în aceeași manieră, mai mereu neinteligibilă, adesea nepotrivită, uneori chiar ridicolă.
De această dată, acțiunea se desfășoară într-o duzină de structuri dreptunghiulare uriașe, albicioase, care formează un zid de trei etaje de rafturi orizontale inestetice. Pe acest zid, ce blochează complet imensa scenă a Operei Bastille, sunt proiectate în permanență o serie de imagini apocaliptice. Trecerea de la un raft la altul se face fără vreo logică aparentă: primul act se derulează la nivelul intermediar, al doilea la cel inferior, iar ultimul la cel superior. De altfel, în afara celor câteva cabluri roșii de servere informatice pe care Wotan le smulge nervos în actul II, spectatorului îi va fi extrem de greu să găsească vreo legătură între primele două episoade.
Cert este că zeii sunt la fel de țicniți, de extravaganți și de vicioși ca înainte. Oamenii, în schimb, sunt supravegheați permanent de o multitudine de camere video amplasate la toate etajele. Ei par a fi supraviețuitorii unui război nuclear, de vreme ce sunt obligați să poarte măști de gaze, tuburi de oxigen și echipamente de protecție de fiecare dată când părăsesc adăposturile lor modeste.
Incongruențele scenice sunt omniprezente. În primul act de pildă, Hunding își îmbracă uniforma militară în salon chiar în momentul în care Sieglinde îi spune lui Siegmund că soțul ei doarme buștean. În al doilea act, Sieglinde pare surprinsă să afle de la Brünhilde că este însărcinată... deși are burtica unei femei care mai are puțin și naște! Aceeași Brünhilde stârnește hilaritatea publicului atunci când își face apariția călărind un căluț de jucărie pe băț, identic celor folosite de băiețeii care o necăjesc pe Mașa (Clara) în coregrafia lui Petipa din primul act al Spărgătorului de nuci. Și ca tacâmul să fie complet, Wotan - nu Hunding! - este cel care îl ucide pe Siegmund, adică pe propriul său fiu. Fără lance, ci cu sabia Notung, care, prin urmare, nici măcar nu se rupe!
În ultimul act, rămasă singură cu tatăl ei, Brünhilde (tot ea, săraca!) pare că vorbește în gol, Wotan fiind ocupat să alinieze niște măști de gaze, ce formează un coridor care nu duce nicăieri. Scena finală (Despărțirea de Wotan) este, la rândul ei, complet ratată. În loc să își contemple cu durere fiica adormită, Wotan se îndepărtează vesel, dansând, cu o mască de gaz pe față, în condițiile în care tocmai își pedepsise aspru "cel mai drag copil" al său. Efectele pirotehnice sunt aproape inexistente: puțin fum alb, iluminat ulterior în roșu, în timp ce Brünhilde urcă până la ultimul etaj pentru a adormi de una singură, în șezut, pe marginea unui balcon.
Unele idei se vor originale, dar nu fac decât să creeze și mai multă confuzie: Siegmund smulge sabia nu din frasin, ci din pământ; Wotan are o relație cu tentă incestuoasă cu Brünhilde; Fricka este la fel de violentă ca Hunding, etc. Părăsind sala, aproape de miezul nopții, mi-am spus că, cel mai probabil, singura idee bună a lui Calixto Bieito pe tot parcursul acestor patru drame lirice care alcătuiesc Inelul Nibelungilor va fi fost aceea de a saluta publicul o singură dată, la finalul Amurgului Zeilor, așa cum el însuși a ținut să ne anunțe cu emfază încă din 2020. În orice caz, sper să fiu prezent în sală în acea zi pentru a surprinde pe viu reacția publicului, care riscă să se manifeste destul de zgomotos. Un prim indiciu l-am avut deja luni seară: la începutul actului al treilea, un robot patruped cu ochi verzi fluorescenți a intrat să se plimbe pe scenă. Profitând de acest moment de liniște, un cor uriaș de fluierături și huiduieli a coborât de la cele două balcoane suspendate ale sălii, obligându-l pe simpaticul dirijor spaniol, Pablo Heras-Casado, să întârzie celebra Cavalcadă cu câteva zeci de secunde, până când toată lumea și-a recăpătat calmul.
Din fericire, pe partea muzicală lucrurile au stat mult mai bine (ar fi fost greu să fie altfel!). Toți artiștii au fost ovaționați îndelung după fiecare act. Totuși, nu totul a fost perfect, dar e dificil de spus dacă vina nu aparține mai degrabă regiei, a cărei urâțenie se revarsă involuntar și asupra interpreților.
Prin comparație cu primul volet sau cu alte prestații precedente, câțiva artiști au dezamăgit ușor. Este cazul mezzosopranei elvețiene Eve-Maud Hubeaux, care mi s-a părut puțin mai retrasă de această dată. În duelul cu Wotan din actul al doilea, jocul ei scenic pare mai solid decât vocea sa, ușor metalizată. Personajul ei (Fricka) are serioase dificultăți să se reinventeze, repetând aceleași tipare dramatice (gesturi lascive, priviri malițioase, etc.) deja întâlnite în Aurul Rinului. Născută în Africa de Sud, Elsa van den Heever a fost o formidabilă Salomeea acum trei ani pe această scenă, ca să nu mai vorbim de incredibila sa Elisabetta din Maria Stuarda la Metropolitan Opera în 2013. Luni seară, Elsa a părut puțin constrânsă în rolul Sieglindei, în care e nevoie parcă de ceva mai multă emoție, delicatețe și fragilitate decât a putut ea să arate. Trebuie spus însă că nici montarea nu o ajută mai deloc: Sieglinde apare drept o victimă a violențelor fizice, sexuale și psihologice, plină de vânătăi și complet neîngrijită, oferindu-se lui Siegmund pe o saltea murdară, așezată direct pe podea, de parcă cei doi copii ilegitimi ai lui Wotan n-ar fi altceva decât niște oameni ai străzii. James Rutherford, intrat în ultimul moment în locul lui Iain Paterson, anunțat bolnav, nu s-a descurcat neapărat mai bine în rolul lui Wotan: vocea sa, onorabilă, reușește cu greu să străpungă zidul sonor al Orchestrei Operei din Paris, ea însăși mai puțin strălucitoare decât era pe vremea lui Philippe Jordan. În schimb, Günther Groissböck oferă un Hunding elegant și puternic, deși i-ar prinde bine și lui un timbru ceva mai întunecat pentru a fi pe deplin înfricoșător.
În rolul central al Brünhildei, Tamara Wilson confirmă pe deplin așteptările, cu o prestație vocală aproape perfectă - în linia celor deja absolut remarcabile în 2024 la Baden-Baden sau la Théâtre des Champs-Élysées. Soprana, care a fost o admirabilă Beatrice di Tenda in loco în urmă cu aproape doi ani, impresionează mai ales printr-o varietate de acute somptuoase, demne de marea școală de canto americană, devenită de ceva timp noul centru de greutate al lumii lirice internaționale.
În schimb, m-au surprins plăcut cele opt walkirii umanoide, dezlănțuite în timpul hipnoticei Cavalcade, fără îndoială cea mai populară bucată muzicală din întregul Inel al Nibelungilor. Anul trecut, în 2024, pe scena mitică a Teatrului Champs-Elysées, Stanislas de Barbeyrac fusese deja un excelent Siegmund. Iată că francezul a revenit și mai puternic în 2025, câștigând în siguranță scenică și maturitate tehnică într-un rol care i se potrivește perfect, atât fizic, cât și vocal. Cât timp s-a aflat pe scenă, timbrul său natural și nobil a strălucit cu multă forță, iluminând o producție altfel ternă, întunecată, aproape respingătoare, aș îndrăzni să spun. Păcat că Siegmund dispare prematur, încă de la finalul actului al doilea, pentru ca profeția Erdei, care anunță sfârșitul iminent al zeilor, să se poată împlini în următoarele două episoade.
(foto: Herwig Prammer / ONP)
Walkiria de Richard Wagner, Opera Națională din Paris, Sala Bastille (24.11.2025)
Conducerea muzicală: Pablo Heras-Casado / Regia: Calixto Bieito
Decorurile: Rebecca Ringst / Costumele: Ingo Krügler / Luminile: Michael Bauer / Video: Sarah Derendinger / Dramaturgie: Bettina Auer
Distribuție: Wotan: James Rutherford / Brunnhilde: Tamara Wilson / Siegmund: Stanislas de Barbeyrac / Sieglinde: Elza van den Heever / Fricka: Eve-Maud Hubeaux / Hunding: Günther Groissböck / Gerhilde: Louise Foor / Ortlinde: Laura Wilde / Waltraute: Marie-Andrée Bouchard-Lesieur / Schwertleite: Katharina Magiera / Helmwige: Jessica Faselt / Siegrune: Ida Aldrian / Grimgerde: Marvic Monreal / Rossweisse: Marie-Luise Dressen
Orchestra Operei din Paris.