Reflecții asupra legăturii dintre lobul frontal și cheful de teatru

M-a prins un dor de teatru cândva pe la începutul lunii martie. O teorie a unui prieten spune că ceea ce ne simțim atrași să facem în artă are legătură directă cu nevoile noastre din prezent. Și are mult sens. Cândva pe la mijlocul verii, când lucram în cadrul rezidenței Fresh Start de la REACTOR, am realizat ce anume (și e ceva de rădăcină) s-a deblocat în relația mea cu teatrul, care până nu demult a fost definită de un interes aproape exclusiv pentru dramaturgie și unul destul de disparat sau timorat pentru celelalte ramuri ale domeniului. Am început să trăiesc în prezent. Sau, ca să nu sune prea teatral, am început să fiu preocupată de traiul în prezent. Ceva din mine a schimbat focusul de pe ce va rămâne în urmă și ce sens sau ce valoare au toate astea, pe puterea pe care prezentul o poate avea asupra noastră și asupra viitorului. Tot ce nu e prezent e ceva abstract, oricât de puternic ar fi. E un fel de hologramă. Trecutul, proiecțiile despre viitor. Clipa actuală e cel mai important lucru și deseori cel mai greu de accesat, nu doar din cauza problemelor noastre, ci și a realității uneori insuportabil de hibride în care trăim.

Și, cumva, această conștientizare a importanței de a trăi clipa m-a făcut să fiu brusc captivată de teatru și de ceea ce un spectacol poate face pentru o mână de oameni. La cafelele de dimineață și de după-amiază, am citit din Teatrul postdramatic în șase portrete (coord. Claudia Maior) și Corpuri radicale în spectacole contemporane (de Mihaela Michailov), gândindu-mă la structuri neconvenționale și la ce e "prea mult" sau "prea puțin" în teatru. Întrebându-mă ce mă face să mă simt atât de (caut un cuvânt care să însumeze totodată revolta și lipsa de interes) față de structurile clasice sau mai degrabă standard, față de rețete. Poate simt că impunerea unei structuri lezează, într-un anumit fel, conținutul sau esența conținutului. Că fiecare text trebuie să își găsească forma, chiar dacă ea nu este una familiară. Și cum se poate face ca acea formă atipică să nu lase impresia unui gol sau ca acel gol să fie parte din mesajul creației respective? M-am gândit și la cum schimbă liveness-ul textura unei opere. La cum se poate operà cu imprevizibilul, transformându-l în instrument de creație, și la cum toate aceste opțiuni pot spune ceva despre lumea de azi și despre nesiguranțele, visurile, nevoile noastre. M-am gândit la vulnerabilitatea și curajul pe care le presupune apariția pe o scenă, în fața unor necunoscuți care așteaptă lucruri diferite de la ceea ce urmează să le arăți. Așteaptă poate să le umpli un gol, iar tu nu ai conținut pentru acel gol, dar faci tot ce poți. (Sau în fața unor cunoscuți obișnuiți cu o altă versiune a ta.) Și la această tendință ușor meschină de a-ți dori să ai impact asupra unui număr cât mai mare de oameni - poate vine din iluzia cotidiană că mai multe like-uri denotă un content mai bun, combinată cu o firească dorință umană ca binele (sau mai precis spus ceva în care crezi cu adevărat) să învăluie cât mai multe persoane. Dar, ca să închei înșiruirea lecturilor recente importante (not sponsored!): la cafelele băute dimineața la cofetăria din cartier, în lumina soarelui de mai, diverse numere din Revista Scena, plimbându-mă mental prin festivaluri și imaginându-mi tipuri de teatru la care nu am avut acces până acum; pe balcon și în autocar, în vară, două piese de teatru din Quebec ieșite din comun, Paradis de Mishka Lavigne și Nous voir nous: cinq visages pour Camille Brunelle de Guillaume Corbeil; iar prin toamnă, în metrou sau acasă, după miezul nopții, am devenit fascinată de piesele lui Caryl Churchill (în special Here We Go și What If If Only) și am simțit un fel de solidaritate - ca și cum genul de teatru pe care îmi doresc să îl scriu a fost deja validat și asta îmi face bine; mă face să mă simt mai puțin singură.

În aprilie, am scris un text hibrid, între piesă și poem. Genul care țâșnește când nu te aștepți, deși știi că ticăia în tine ca o bombă de ceva timp - sau poate că ți-l doreai foarte mult și a avut și asta o influență. Voința de a trăi a textelor?

În aceeași perioadă, am primit vestea că o să lucrez ca dramaturgă la Fresh Start și visările mele au început să curgă într-o direcție mult mai concretă. Acolo, dimensiunea umană și cea artistică au fost întrețesute cu extrem de mult delicatețe, profesionalism și experiență, încă din primele săptămâni, în cadrul atelierelor cu Petro Ionescu și Sinkó Ferenc. Ei ne-au ajutat să creăm un spațiu safe de lucru, ne-au încurajat să avem propriul set de reguli și să prioritizăm procesul (ceea ce e atât de rar într-o lume presată de rezultat, deconturi și ce story să posteze despre X operă de artă). Am învățat că teatrul devised nu mi se potrivește neapărat, decât până în punctul în care se generează material autobiografic de la întreaga echipă, fiindu-mi greu să împac un număr mare de viziuni, sensibilități și idei, astfel încât să reprezinte și să includă pe toată lumea, inclusiv pe mine. Pe de altă parte, experiența la scenă a fost neprețuită, permițându-mi să testez în timp real cât de bine funcționează și se leagă diferite bucăți de text, cum trei replici adăugate sau tăiate pot construi o parte din spectacol în timp ce o dărâmă pe alta, și să observ cum situații și efecte neașteptate se nasc în timpul improvizațiilor sau al dicteurilor automate. Am putut să am acces la creativitatea și lumile interioare atât de complexe ale colegilor și să deschid diverse uși din a mea, care dădeau spre camere demult abandonate sau până atunci explorate superficial. Am simțit că teatrul devised ne extinde fiecăruia posibilitățile creative și că putem dezvolta skill-uri neștiute sau pe care anterior ne temeam să le dezvoltăm, dar și că acest proces ne face mai conștienți de rolurile pe care le avem în mod obișnuit în echipă și ne obligă să reflectăm asupra lor și să negociem cu propriile limite. Iar la nivel uman, rezidența aceasta m-a ajutat să-mi deblochez capacitatea de a fi vulnerabilă fără să pregătesc terenul în exces. Problemele mele nu sunt atât de speciale. Nu are rost să le apăr, ca pe niște pietre prețioase. Sunt ale mele. Suntem aici ca să lucrăm cu ce ne place și cu ce nu ne place din noi. S-ar putea spune că am lucrat cu materialul clientului - și noi am fost de ambele capete ale tejghelei.

Fresh Start m-a dus timp de două luni în orașul unde am studiat teatru. Am stat din nou la cămin și m-am plimbat pe străzile pe care s-au plimbat alte versiuni ale mele - am coexistat cu ele în prima săptămână, apoi am redevenit eu-din-prezent, care era acolo dintr-o sete de teatru care se manifesta într-o formă fără precedent. Împreună cu echipa (Alaska / Irina Caraulă, Ilinca Gavriliță, Zsolt András, Tatiana Andrei, Leonard Chionac, Andi Biholar, Ilinca Popescu), am creat Box Bunny, un spectacol dulce-amar pornind de la experiențe autobiografice despre pierderi și transformări, structurat sub forma unui concurs pe trei niveluri, în care concurentul cu cele mai mari pierderi (concrete și spirituale) este votat de public și premiat.

Tot ce nu e prezent e abstract. Teatrul e prezent și abstract în același timp, și asta îl face să fie atât de personal - atunci când reușește să fie așa. Atunci când abstractul din noi se desface cumva pe scenă, în mod surprinzător, chiar și într-un scurt moment de grație în care uităm poveștile pe care ni le spunem de obicei despre noi înșine sau ne amintim ceva esențial.

Petrec mult timp în abstract, deoarece creativitatea presupune asta, în mod intrinsec. Analiză, reflecție, selecție, imitație, repetiție... Poate felul în care mă raportez la "abstract" în acest text e ușor peiorativ. Nu intenționez asta. Doar că uneori intensitatea creativității face ca lumile să alunece unele într-altele și viața reală să pară din ce în ce mai distantă, din ce în ce mai difuză și lipsită de volum. Sau dificilă, greu de instrumentat. Și apoi mai e teatrul - care îți poate, și el, lua mințile, bineînțeles, doar că tot te forțează o dată la ceva timp să trăiești în prezent. Chiar și într-un prezent inițial la prima mână, mai pe pilot automat, prin simplul fapt că trebuie să te ridici de pe canapea când aproape ațipiseși, ca să prinzi troleul, ca să ajungi la timp la reprezentație. Apoi, se sting luminile în sală și începi să trăiești într-un prezent mai crud sau mai bine-șlefuit, eliberator sau mai insipid decât cel de afară, nu neapărat convingător sau pe gustul tău, nu neapărat care face 80 lei (și, apropo de asta, aici trebuie să recomand comedia daneză Orgolii masculine, disponibilă pe Netflix), un prezent care te adoarme, te trezește, față de care te raportezi critic, care te scârbește de teatru sau care îți deschide calea către spații nebănuite ale lumii din jur sau ale celei lăuntrice. Prin faptul că respiri în același timp cu un grup de necunoscuți a căror opinie evidentă sau intuită o aprobi sau o disprețuiești tacit, teatrul te forțează să fii în prezent și să îi faci față, chiar dacă odată ce ieși din clădire și îți deblochezi telefonul mobil, se întâmplă ca experiența ta să se șteargă ca o postare bună pe care ai văzut-o fugitiv, dar a dispărut subit din new feed și acum e irecuperabilă. Nu știu de ce, dar mi se pare că, chiar și așa, merită.

Pe de altă parte, totul se petrece în același timp. Toate moleculele se mișcă simultan, neuronii mor în voie, diferite răni din diferiți oameni se închid și se deschid poate într-o nebănuită simetrie perfectă, totul e ciudat de viu și purtăm în noi versiunile noastre anterioare, oricât de înstrăinați am fi de ele.

Astfel, nu știu cât putem vorbi despre un prezent pur, rupt întru totul de mixul de realități pe care îl conținem și care ne conține, vrând-nevrând. Când mă plimbam pe străzile de lângă Parcul Central din Cluj, într-o duminică perfect neclintită de început de iulie (era ca și cum ai fi intrat într-o fotografie și aproape că puteai asculta cum se scurge timpul în pârâiașul care separă casele vechi de aleile pietruite), fascinată de atmosferă și puțin amețită de la zăpușeală, ceva din mine-din-trecut era și nu era treaz în mine-din-prezent. Ceva era tehnic, previzibil, ușor forțat (ca o structură impusă din exterior). Știam că acum, personajul principal trebuie să-și amintească chestii. Îmi ziceam fără cuvinte: M-am tot plimbat pe aici, dar era mult mai frig și înnorat. Sau: Fix aici era parcată o mașină de epocă, un Mercedes vișiniu cu număr de Constanța, pe care îl mai "supravegheam" din când în când. Îl priveam câte jumătate de minut și îmi ziceam: "AȘA o mașină să ai!". Unde o fi?

Da, oricât de ciudat ar părea, povestea puternic-mediatizată în ultima vreme cu lobul frontal pare să fi funcționat și în cazul meu - iar unul dintre efecte a fost acest dor nebun de teatru izvorât din această nevoie acută de prezent și acțiune, oricare ar fi consecințele și paradoxurile. Și, în toată chestia asta, undeva mai adânc, e și un fel de acceptare treptată a efemerității (și, implicit, a morții), îndulcită pe bună dreptate de convingerea că din nucleul fiecărui lucru efemer se poate dezvolta o viitoare moștenire care să conteze.