Janet Eilber, amfitrioana acestui eveniment, introduce tematic și istoric fiecare piesă a programului. Fostă balerină a companiei Martha Graham în anii '70-'80, devine directorul ei artistic la un deceniu după dispariția coregrafei (1991). Eliber propune o recontextualizare a operei coregrafei în interpretări moderne, alăturând deopotrivă lucrări a unor coregrafi mai tineri inspirați de lucrările ei. Astfel, limbajul fondator al dansului modern este pus în dialog cu estetici și tehnici contemporane, într-o formulă adaptată sensibilităților actuale.
Fiecare program se deschide cu un prolog - un montaj multimedia semnat de Melissa Sherwood - care condensează, în doar o sută de secunde, momente emblematice dintr-un secol de activitate coregrafică. Filmul funcționează ca o introducere sintetică în vocabularul Marthei Graham, derulând o procesiune de imagini iconografice desprinse din lucrările sale.
Recunoaștem costumele și recuzita, pași, poziții statuare, forme arhetipale, decoruri abstracte, și mai cu seamă acele gesturi leit-motive: contracțiile trunchiului către interior, torsionările spiralate ale corpului, pozițiile unghiulare și ascuțite ale brațelor.
Creația celei mai inovatoare coregrafe a secolului XX își concretizează manifestul poetic încă de la început. Nu vorbim doar de o simplă descătușare din rigorile și convențiile baletului clasic în sensul lui Nijinsky - dansator și coregraf în cadrul Ballets Russes conduse de Sergei Diaghilev - ci de o nouă viziune a dansului ca instrument de explorare a psihicului, a stărilor limită de conștiință, prin interiorizarea și sublimarea gestului coregrafic. La Martha Graham, mișcarea e segmentată, esențializată, reductivă la simbol și stare. Prin acel mecanism al contracției, tensiunea interioară se acumulează și apoi eliberează, transformând corpul într-un spațiu al conflictului și al revelației, de aceea protagoniștii dansurilor ei sunt monade, un concentrat de stări și forme arhetipale.
La Martha Graham, femeile se află într-o continuă confruntare cu destinul. Feminismul său coregrafic exprimă determinare, acțiune, lamentație, afirmarea unui spirit liber și războinic. Efigii ale suferinței, femeile sunt împietrite în posturi hieratice, gestul e șarjat sau arhetipal: răsuciri și contorsiuni ale trunchiului, trupul cambrat pe spate ca un arc întins, brațele frânte în unghiuri ascuțite, asimetric ridicate. Suferința e colectivă reprezentată în forme arhaice de expresie precum gestul percutant al palmelor deasupra gurii ce evocă "ulularea" rituală (threnodes) a bocitoarelor, evocând acele Maenade din riturile dionisiace.
Perspectiva mitului sau a războiului este, în egală măsură, feminină. În Night Journey, mitul lui Oedip se reconfigurează prin memoria damnată a Iocastei, în timp ce, în Chronicle, imaginea devastatoare a războiului și trauma colectivă sunt transfigurate în rezistența și suferința femeilor.
Lucrările selectate pentru acest eveniment reunesc piese sau fragmente emblematice din opera Marthei Graham cu o paletă tematică și estetică diversificată: dimensiunea mitică și psihologică în Night Journey, lirismul expansiv în Diversion of Angels și Appalachian Spring (pe muzica lui Aaron Copland), și reprezentări simbolice ale războiului în Chronicle. Programul mai adaugă creații în premieră newyorkeză sau mondială semnate de Jamar Roberts și Hope Boykin, precum și de piesa Cave a coregrafului israelian Hofesh Shechter.
Există o filiație ideatică, nu doar onomastică, între lucrarea lui Shechter (Cave) și Cave of the Heart (1949) a Marthei Graham. Dansul ca ritual, încărcat de rezonanțe mitice, s-a constituit de la început ca un manifest estetic și conceptual al coregrafei. Aceeași forță interioară și expresie arhetipală explorată la nivel individual în figura Medeii din Cave of the Heart degajă energia colectivă și sinergia tribală din Cave. Peștera psihologică a Medeii reverberează în tenebrele ce încătușează colectivitatea din "Cave". Tensiunea pornește din interior eliberată în gestul expresionist la Martha Graham și în incandescența viscerală la Shechter.
Martha Graham semnează designul costumelor pentru toate creațiile sale, integrându-le organic în structura coregrafică. Femeile nu poartă tutu-uri sau leotard-uri - emblemele baletului clasic - ci rochii din jerseu, fie mulate, fie evazate, concepute să potențeze expresivitatea gestului. Mânecile și trunchiul, strânse pe corp expun partea emoțională, convulsia și contorsionarea mișcării, în timp ce poalele evazate, pliurile și faldurile participă direct la narativul coregrafic.
Rochia nu este doar o expresie a feminității, ci uneori o prelungire a decorului sau a recuzitei: învolburează și centrifughează piruetele, conferă o scriitură densă și legată a pașilor, abstractizează forma și transfigurează trupul în geometrii simbolice.
Scenografia rămâne, în general, minimalistă: spațiul este gol sau structurat în eșafodaje și forme abstracte. După anii 1930, începe colaborarea cu sculptorul Isamu Noguchi. În Night Journey, obiectele sculpturale ale lui Noguchi îmbracă ca o carcasă trupul Medeei, potențând dimensiunea tragică și mitică a piesei coregrafice.
Chronicle (1936) cuprinde trei secțiuni autonome, reunite prin tema războiului în reprezentări simbolice a stărilor de anxietate individuale și colective. În prezentarea lucrării, Janet Eilber menționează refuzul Marthei Graham de a accepta invitația la Festivalul Internațional al dansului, cu ocazia olimpiadei din 1936, într-o Germanie aflată în ascensiunea regimului nazist. Gestul marchează incompatibilitatea dintre instrumentalizarea artei în scop propagandistic și libertatea expresiei artistice manifestă în direcția estetică și etică a creațiilor coregrafei.
Spectre - 1914 propune o personificare a efectelor războiului concretizate în lamentația unei femei. Un tablou expresionist reprezintă dansatoarea într-o postură statuară, înscrisă într-un cerc de foc - marginea roșie a rochiei negre cu o poală uriașă - așezată pe un eșafodaj geometric alcătuit din două trepte circulare și o prelungire, acoperit de faldurile ample ale rochiei, ce se mulează pe formele lui ca pe un catafalc. Din profil, femeia pare un pian negru cu coadă. Mișcările unduite în sfâșieri ample ale brațelor și torsului, zbaterea părului, poziția fixă și evazată a picioarelor definesc un angrenaj simbolic ce sugerează ideea de capcană sau a unei stări ireversibile. La un moment dat, dansatoarea se scoală și își ridică poalele rochiei de un roșu strident, ca pe niște aripi - asemenea unui înger sângeros al morții ce dezvăluie o imposibilă suferință. În piruete amețitoare executate la sol, rochia ca recuzită devine giulgiu, fluturare de aripi, vrie, evantai.
La Martha Graham, cromatica vestimentației capătă funcție simbolică, evocatoare de stări emoționale și ipostaze ale ființei. În Spectre, exteriorul negru al rochiei înscrie registrul suferinței și al bocetului, în timp ce interiorul roșu dezvăluie violența, vărsarea de sânge, atrocitățile războiului.
A doua secțiune din Chronicle, Steps in the Street, construiește imagini folosind un vocabular simbolic al războiului: pași schimbați, evazivi, înainte și înapoi, sugerând o "armată" alcătuită din douăsprezece dansatoare în rochii negre, mulate pe corp. Trupurile, răsucite și contorsionate în cadențe cazone, susținute de sonoritatea metalică și vibrantă a tobelor militare, exprimă o suferință enigmatică, cu accente ce trimit la tablourile lui Soutine. Gesturile hieratice - ridicarea și frângerea mâinilor - desprinse direct din iconografia vaselor grecești - revin ca leitmotive prezente în creațiile ei de inspirație mitică. Ritmul se accelerează, mâinile se agită în aer ca niște trâmbițe, în timp ce picioarele execută sărituri rapide și evazate pe loc; o dansatoare în prim plan - ca un conducător de oști - bate tactul cu piciorul. Secvențele muzicale sunt intercalate cu momente de tăcere. Când sunetul se retrage, pașii în surdină devin grei și apăsători, un lamento ce însoțește un marș funebru.
Ultimul tablou, Prelude to Action degajă o propensiune spre acțiune și o deschidere către speranță. Un solo feminin, în alb, evocă perspectiva unei păci realizată prin coagularea energiilor colective - în hore deschise, nelegate - și prin angrenajul luptei. Cavalcada războiului e reprezentată printr-o fugă în sărituri, salturi ample și piruete, organizată în triplete de dansatoare ce traversează orizontal scena, din ambele sensuri, pe mai multe direcții paralele.
Martha Graham a colaborat, de-a lungul timpului, cu numeroși compozitori care au creat partituri dedicate baletelor sale. Pentru Diversion of Angels, Norman Dello Joio construiește un registru liric variat, corespunzător celor trei ipostaze ale iubirii explorate gestual, muzical și cromatic de trei dansatoare: în alb - simbolizând iubirea echilibrată și matură, - în roșu - iubirea erotică, pasională, și în galben - sugerând iubirea pură, ludică și adolescentină. Culorile iubirii nu se reflectă și la partenerii lor ce poartă aceleași nuanțe terne de maro ca alte trei cupluri ce adaugă mișcării compoziție și spațialitate. În călătoria ei înălțătoare către eresurile iubirii, femeia e transpusă într-o dimensiune angelică - după cum sugerează titlul lucrării - în timp ce bărbatul este doar un accesoriu, un însoțitor.
La Martha Graham, coregrafia masculină e deopotrivă șarjată, dar poartă o mecanicitate rigidă, robotică, ostentativ lipsită de nuanțe și decantată de sentimente. Figura masculină este prin excelență a unui războinic, că e erou mitic, cu virtuți supranaturale sau un simplu iubit.
Peste 400 de dansatori au făcut parte, de-a lungul timpului, din compania Marthei Graham; cei rămași în viață au fost invitați pe scenă, organizați în structuri segregate pe decenii. Defilarea se încheie cu grupul restrâns al anilor 1960 ce numără doar cinci reprezentanți.
Există un premiu "Martha Graham", acordat personalităților care au susținut în mod excepțional artele. Janet Eilber o invită pe scenă pe Judith G. Schlosser pentru a primi această distincție. Schlosser a avut un rol esențial în consolidarea stabilității și vizibilității companiei Marthei Graham. În discursul său, ea o plasează pe Martha Graham în linia marilor promotori ai avangardei secolului XX, alături de Igor Stravinsky în muzică și Pablo Picasso în artele plastice.
(foto: Melissa_Sherwood & Steven Pisano)