Într-o țară în care artiștii sunt protejați, statutul de intermitență e un beneficiu, dar poate deveni și o povară.
*
Being an artist in Paris face parte dintr-o serie de proiecte de cercetare artistică independente sub numele de "Being an artist in" susținute de Uniunea Europeană prin Culture Moves Europe și Goethe Institut și desfășurate în diferite orașe din Europa.
Această cercetare artistică se axează pe explorarea și definirea situației artiștilor independenți din acele orașe în comparație cu situația artiștilor independenți din România - prin întâlniri și interviuri cu artiști din diferite domenii artistice; pe crearea de legături între artiști, împărtășirea experiențelor din domeniul artistic, explorarea diferitelor tehnici și estetici teatrale și dezvoltare profesională.
Dacă în primul an cercetarea s-a axat pe condiția artiștilor independenți din Roma, în anul acesta (2026) cercetarea a fost realizată în Paris și axată pe artiștii independenți de diferite naționalități care trăiesc și își desfășoară activitatea în Paris.
*
Proiectul "Being an Artist in Paris" a constat în două etape: realizarea cercetării, în perioada 28 mai - 12 iunie 2026, urmată de o serie de interviuri video, în perioada 12-18 iunie 2026, cu artiști independenți din Paris și regiunea pariziană (francezi, internaționali și români stabiliți în Franța). Proiectul are ca temă explorarea condiției artistului în contextul cultural actual, cu accent pe realitățile din Franța și România, evidențiind atât provocările, cât și mecanismele de susținere și dezvoltare profesională a artiștilor din diverse domenii: regizori, actori, scenografi, dansatori, coregrafi.
Institutul Cultural Român de la Paris a sprijinit proiectul de cercetare "Being an Artist in Paris" al actriței Nicoleta Marica, desfășurat în perioada 12-18 iunie 2026, și cofinanțat de Comisia Europeană prin programul Culture Moves Europe. Reprezentanța a găzduit o întâlnire de prezentare a proiectului, sub forma unei mese rotunde, în data de 17 iunie 2026, de la ora 18:30.
Absolventă a Facultății de Teatru din Târgu Mureș și a unui master de artă dramatică la UNATC București, Nicoleta Marica este actriță de teatru și film cu proiecte care se desfășoară între Marea Britanie și România. Cu un repertoriu care acoperă domenii diverse, de la commedia dell'arte la creația contemporană, trecând prin muzică și dans, Nicoleta Marica este cunoscută mai ales pentru rolurile din serialul Vlad și scurtmetrajele Interviul, Spoiled Plans și Nu uita de dreptul tău, precum și din colaborări cu regizori precum Alina Șerban sau Jesus Dell Cerro. Proiectul său de cercetare își propune să creeze condițiile unui schimb de experiență, precum și să identifice posibilități de colaborare și dezvoltare profesională.
Printre artiștii intervievați se numără regizorul Tudor Licu, actrița, regizoarea și coregrafa Codrina Pricopoaia, dansatorul și coregraful Daniel Pop, regizoarea Gianina Cărbunariu, coregrafele Camelia Neagoe și Maria-Luiza Dimulescu, actrița Florentina Ienăchescu, artiștii Ornella Bonventre, Tiziana Bianchini, Juan Ray, Alexandru Colpaci, Gael Kamilindi, precum și profesioniști ai scenei culturale franceze și internaționale.
Mobilitatea Nicoletei Marica a fost finanțată de Comisia Europeană prin programul Culture Moves Europe, iar șederea sa la Paris a beneficiat de sprijinul Institutului Cultural Român.
*
Timp de 21 de zile, cât a durat perioada de cercetare, am intervievat peste 27 de artiști din diferite domenii, actori, regizori, coregrafi, dansatori, curatori de artă, profesori de artă, artiști plastici și mulți alții; de diferite naționalități: francezi, italieni, iranieni, români și turci.
Am avut șansa să cunosc niște artiști cu poftă de viață și de creație, dornici să-și exercite meseria, deschiși la propuneri și sugestii, oameni calzi și generoși și mult mai relaxați atunci când vorbesc despre cariera lor și despre planurile de viitor. Printre ei, am cunoscut și o parte din grupul de artiști români care locuiesc și muncesc la Paris. Am descoperit o comunitate unită (mi-am amintit de cum erau actorii români din Londra înainte de pandemie), dornici să lucreze împreună, să colaboreze și să se ajute reciproc.
Faptul că am avut șansa să descopăr sistemul artistic francez și cu ajutorul artiștilor români, m-a ajutat să fac o comparație mai clară între cele două țări.
Încep prin a spune că în Franța, șomajul și condiția de șomer nu reprezintă o rușine, este un drept pe care cetățenii îl au și la care apelează atunci când sunt nevoiți, fără frică de stigmatizare. De asemenea, trebuie să ținem cont de faptul că în Franța există o formă de asistență socială, "Le revenu minimum de solidarité", care garantează un venit minim persoanelor aflate în dificultate financiară sau completează veniturile celor care lucrează, dar nu câștigă suficient.
Am aflat că în Franța, industria artistică produce și aduce la bugetul de stat mai mulți bani decât industria automobilelor. Pare ciudat, dar faptul că se produc foarte multe filme și spectacole care generează vânzarea de bilete - e un lucru știut că o parte din valoarea biletelor de la cinematograf merge direct la bugetul Centrului Național al Cinematografiei Franceze - iar tot acest flux contribuie enorm la economie, ceea ce face ca statul să recunoască în mod real valoarea artiștilor.
Cum anume recunoaște statul artiștii independenți?
Diferența majoră între sistemul artistic din România, cel din Italia și cel din Franța este că aici statul vine în sprijinul artiștilor printr-un regim special de asigurare de șomaj denumit "intermittence du spectacle", adesea cunoscut ca statutul de intermitent.
Ce înseamnă să fii un artist cu statut de intermitent în Franța?
Înseamnă că, dacă pe durata unui an un artist a acumulat minimum 507 ore de muncă artistică plătită sau între 43 și 45 de "cachet d'intermittent" - o formă de plată forfetară pe zi (echivalentul a 12 ore de muncă) sau pe proiect, prin care contractorul îi plătește și taxele către stat - are dreptul să aplice pentru statutul de artist intermitent. Acesta este dedicat exclusiv profesioniștilor din domeniul spectacolelor, cinematografiei și audiovizualului (artiști și tehnicieni). Profesioniștii sunt salariați care alternează perioadele de muncă (în baza contractelor pe durată determinată) cu perioade în care primesc o indemnizație de la stat, calculată în funcție de venitul din anul precedent.
Pe lângă partea financiară asigurată de stat, statutul de intermitent îți oferă credibilitate și recunoaștere profesională în domeniul artistic. Se pare că, dacă ești la început de drum, este destul de greu să obții intermitența de spectacol, mulți nu reușesc asta decât după mulți ani de profesare în domeniu. Dar dacă ai obținut acest statut, asta nu te liniștește neapărat pentru că urmează "lupta" să-l menții.
Având în vedere că în Paris există doar un singur teatru care angajează artiști pe perioadă determinată sau nedeterminată - iar acest teatru este Comédie Française -, ceilalți artiști încearcă să-și dobândească recunoașterea profesională prin obținerea statutului de intermitență.
Totuși, întrebarea se pune dacă acest beneficiu pune o presiune asupra artistului, făcându-l să accepte și proiecte pe care, în mod normal, nu le-ar accepta, doar pentru a-și păstra statutul de intermitență și pentru a acumula orele (respectiv contractele) necesare menținerii lui. Dacă acest statut de intermitent poate deveni și o formă de presiune, nu doar un beneficiu?
Pe durata interviurilor m-am axat pe câteva întrebări care mi s-au părut importante de explorat: "Care este parcursul tău artistic?" "Ai statutul de intermitență și crezi că menținerea lui reprezintă un stres suplimentar?" și "Cum faci ca să ai proiecte?"
Pentru prima întrebare veți găsi răspunsurile într-o serie de video-uri postate pe Instagram, pe pagina "@being.an.artist.in".
La cea de a doua întrebare părerile sunt împărțite între cei intervievați. Am întâlnit artiști care nu aveau statutul de intermitent de spectacole, unii nu l-au avut niciodată și nici nu erau interesați de el (poate și pentru că îl consideră o presiune suplimentară), alții l-au avut, dar l-au pierdut și alții (norocoșii?) au statutul în continuare deoarece au proiecte și lucrează mult.
Totuși, e un statut care îți oferă posibilitatea de a avea un venit lunar, timp de 12 luni, chiar și atunci când nu lucrezi. Este și o șansă de a te dezvolta, de a explora sau poate de a te concentra pe ceva mai mult timp, fără a avea presiunea banilor, îți oferă confortul de a-ți căuta alte proiecte în viitor, pentru că intermitența îți permite un echilibru financiar.
Față de România și alte țări europene (mai puțin Belgia care are și ea un echivalent al sistemului de "intermittence du spectacle"), în Franța există o protecție socială pentru artiști. În momentul în care un angajator (care are licența de antreprenor de spectacol) te cooptează în proiectul lui este nevoit să te plătească în regim de intermitență indiferent dacă tu ai sau nu acest statut. Deși orele de intermitență sunt plătite mult mai mult decât regimul general - taxele către stat la fiecare cachet/contract sunt 1,6% din valoarea lui - atunci când faci meserii care țin de "Les arts vivant" ești plătit în acest regim de intermitență.
"Ca absolvent al unei școli naționale de teatru, ai foarte multe avantaje." Alexiane Torres actriță, absolventă de Conservatoire National Superieur de Musique et de Danse de Paris.
Hai să luăm cu începutul. Admiterea la o Școală Națională este foarte dificilă, concurența este mare, însă dacă reușești să fii admis, ai parte de un mediu de dezvoltare mult mai propice, cunoști profesioniști activi în domeniul artistic, de fapt este o rețea de artiști la care ai acces.
La școlile naționale în Franța există un departament care se numește Jeune Théâtre National (JTN) prin care studenților li se permite, pe durata celor trei ani de studii, accesul la diferite castinguri și proiecte teatrale. Ca student angajatorul te plătește mai puțin decât pe un actor profesionist / intermitent, dar ai șansa să dobândești experiență artistică, să intri în contact cu grupuri de artiști cu care poți face proiecte în viitor.
Și apoi, ceea ce este și mai interesant, este că dacă ești absolvent de o școală națională, statul te susține financiar în primele șase luni cu o indemnizație (mult mai mare decât cei 300 de lei pe lună oferiți de statul Român), timp în care (se presupune că) îți cauți proiecte.
Pentru cei care nu sunt admiși la școlile naționale sau nici măcar nu îndrăznesc să aplice (având în vedere concurența) există școli private de teatru, cea mai cunoscută este Cours Florent care are o gamă diversă de departamente artistice și în care predau profesori respectați în domeniu. Este, însă, mai dificil să ai acces la castinguri mari venind dintr-o școală privată, chiar dacă nimeni nu te întreabă la casting "Unde ai terminat?" cum se obișnuiește la noi.
"Dacă nu ți-ai creat o rețea de cunoscuți în domeniul artistic și vii dintr-o școală privată, este necesar să aduni grupul tău de artiști debutanți cu care să începi proiecte." Juliette Castro, actriță.
"Trebuie să vă antrenați împreună!" mi-a spus la un moment dat cineva.
Și iar mă întorc la comparația mea, că doar despre asta a fost toată cercetare.
În Franța, mai cu seamă la Paris, dar și în alte mari orașe, se obișnuiește să se organizeze periodic aceste "cursuri de formare profesională" sau "ateliere de antrenament" în care într-un interval de timp, participanții lucrează intensiv sub îndrumarea unui profesionist din domeniu. Participarea la aceste cursuri se plătește în general, dar există și aici un organism numit AFDAS care le oferă intermitenților de spectacol un ajutor pe parcursul anului, pentru formare (faire de formation). Mai cu seamă, participarea o dată pe an subvenționată de guvernul francez și remunerată, la un workshop susținut de profesioniști din domeniu (în special cu regizori, dar și directori de casting) și care poate dura până la 2 săptămâni sau la diferite stagii, tocmai pentru ca artiștii să-și mențină antrenamentul pentru următorul proiect. Prin aceste ateliere de formare sau cursuri de antrenament, ai șansa să cunoști profesioniști și să fi distribuit în proiecte. Sunt întâlniri de care ai parte, fiind un proces mai amplu de cunoaștere și de lucru decât un simplu casting, cu într-un grup condus de un artist consacrat.
Multe din castinguri sunt publice și le găsești pe rețelele sociale sau pe platforme specializate. Sunt și instituții de stat precum Jeune Théâtre National care face ocazional castinguri deschise, dar multe dintre proiecte depind în continuare de rețeaua de oameni cunoscuți pe care ți-ai creat-o mergând la spectacole, la premiere de film, la festivaluri de teatru și film și vorbind direct cu artiștii. Când ești tânăr absolvent, în special de Școală Națională, ai anumite avantaje: de la bilete la teatru și film la preț redus la acces la cursuri de formare plătite, tocmai pentru a te încuraja să-ți găsești proiecte și să intri în câmpul muncii.
Pentru regizori se organizează concursuri de colaborare unde candidații își depun portofoliul. De asemenea, sunt teatre care au programe speciale dedicate tinerilor creatori.
Pentru a pătrunde în industria de film, este aproape imperios să ai agent. Fără agent care să te recomande, șansele să ajungi la o audiție pentru film sunt mici și astfel începe un proces laborios de căutare, aplicare, interviuri și întâlniri între artiști și agenți.
Chiar dacă piața pare saturată de artiști, totuși oportunitățile nu întârzie să apară. Sunt multe teatre, multe spectacole de toate genurile în fiecare seară în Paris, se organizează multe castinguri. Oamenii merg la spectacole, la filme internaționale și naționale care se produc în țară, cultura este prețuită, apreciată și consumată intens în acest oraș.
"Parisul are o ofertă culturală atât de solidă, de variantă și de mare cum nu am mai văzut în nici o capitală" Laurent Maria, Actor.
Singurii care (încă - și spun încă pentru că se pare că de patru ani se lucrează la o schimbare în acest sens) nu beneficiază de acest ajutor, sau cel puțin nu dobândesc statutul de artist intermitent, sunt artiștii plastici. Un motiv pentru care ei nu se încadrează în acest ajutor este pentru că (mi s-a zis) nu aduc un aport în economia țării. Pentru un artist, care nu este foarte cunoscut, este aproape imposibil să fie expus într-una sau mai multe galerii timp de 45 de zile pe an, cât ar fi necesar pentru încadrarea în sistemul de intermitență. Altfel, media de succes în rândul artiștilor plastici este de doar 20%. Chiar dacă există unele programe de subvenție, programe de rezidențe sau de ajutor, cei mai mulți dintre ei aleg, din motive financiare, să urmeze calea pedagogică și curatorială.
"Să deschizi o companie teatrală nu e greu, este greu să o menții și să găsești bani să faci proiecte. Trebuie să obții licența de antreprenor de spectacol (aici procedura e puțin mai complicată), să ai o structură contabilă care să accepte să facă doar contracte de intermitență, membrii și artiștii companiei trebuie înregistrați la concedii, pensii, ajutor social, companiile plătesc multe taxe." Codrina Pricopoaia - managerul companiei de teatru "Àzacusca"
În ceea ce privește realizarea proiectelor, companiile de teatru aplică la diferite surse de finanțare. Există o diversitate de programe locale, municipale și regionale de finanțare a actelor artistice și mai ales a acțiunilor culturale (intervenții culturale în comunități dezavantajate, lucrul cu persoane cu diferite forme de dizabilități etc.).
Spre deosebire de România (unde singura sursă de finanțare este binecunoscuta și mult râvnita finanțare AFCN), în Franța există subvenții publice - prin apeluri la proiecte. Ele sunt finanțate de Direcția Regională a Afacerilor Culturale (DRAC) care ține de Ministerul Culturii, cu departamente în fiecare oraș și fiecare regiune, iar aceste departamente au o structură proprie (DRAC sau DAC).
O altă sursă de finanțare o reprezintă subvențiile municipale, unele axate pe tot departamentul Ile de France, altele locale, și care au programe de finanțare foarte specifice: Aide à la création sau distribuție / difuzare.
Mai există și platforme de finanțare precum: ADAMI, o platformă în care ești admis dacă ai jucat în opere cinematografice, radio, tv și subvențiile lor sunt ulterioare proiectului prin rambursarea a 50% din masa salarială; și Fonpeps - care constă într-o rambursare a taxele salariale și patronale după încheierea proiectului, atâta timp cât din echipa artistică fac parte minim trei membri.
De asemenea, în Franța (la fel ca în Marea Britanie) există conceptul de producător independent care finanțează (măcar o parte din) proiectul propus.
Totuși, se pare că pandemia a schimbat destul de mult "regulile jocului". De la faptul că a crescut numărul de ore necesare pentru a te încadra la intermitență, până la diminuarea numărului de proiecte care se realizează pe durata unui an, ceea ce face ca mulți dintre artiști să se îndrepte către pedagogie sau proiecte comerciale sau spectacole pentru publicul larg și din ce în ce mai puțin către teatrul experimental sau teatrul de autor.
Datorită evenimentului public "Being an artist in Paris", organizat cu sprijinul Institutului Cultural Român din Paris, în care, în primul rând am adunat toți artiștii intervievați - dar ni s-au alăturat și alții noi - la o masă, s-au cunoscut și am avut șansa să vorbim deschis despre diferite probleme, dificultăți pe care unii dintre ei le-au întâmpinat, reușite, domenii de interes și idei de proiecte viitoare, s-au creat noi legături; iar în ceea ce mă privește, am putut conclude această cercetare.
Leitmotivul șederii mele la Paris rămâne "beacoup de réseau et de rencontre", dar sunt foarte fericită că am avut parte de această aventură în care am întâlnit atâția oameni minunați!
Pagina de instagram a proiectului "@Being.an.artist.in" este creată ca o platformă de prezentare, cunoaștere, punere în legătură a artiștilor cu care am intrat în contact și nu numai. Îmi doresc ca pe viitor să se transforme într-o "rețea" la care să ai acces atunci când vrei să intri în contact cu artiști din diferite părți ale lumii.