A numi o reprezentație de balet clasic sau modern Gravity echivalează cu o identificare tautologică a dansului cu instrumentul său fundamental, funcțional și estetic deopotrivă.
Artistul mărturisește că, de-a lungul anilor, experimentele sale coregrafice au "gravitat" intuitiv în jurul acestui concept, în raport cu percepția greutății, a volumului și a densității mișcării, cu arhitecturarea spațiului sau cu viteza de execuție. Această forță de atracție universală a stat mereu în centrul atenției artistului interesat de limitele libertății corporale - adesea concretizate în duete pasionale în care legile echilibrului sunt sfidate, transfigurate emoțional.
Angelin Preljocaj este o figură reprezentativă a dansului contemporan, îmbinând cu eleganță tradiția clasică și expresivitatea modernă. Coregraful dezvoltă un limbaj coregrafic distinct, cu rădăcini în formația sa clasică și în conexiune cu disciplina și rigoarea artelor marțiale pe care le-a practicat. Stilistica coregrafică e de natură și precizie sculpturală, o tensiune interioară conjugată cu cea înmagazinată în expresivitatea fizică, gravitațională, configurează un spațiu de idei articulat printr-o estetică rafinată... Ȋntre sacru și profan, gestul coregrafic e individual, interiorizat, instinctiv și senzorial sau de ansamblu, arhitectural, atunci când devine ritual.
Primul tablou aduce o gravitație statică, interioară. Scena se deschide cu un conglomerat de trupuri lungite pe sol, dispuse în grupuri circulare. Organizate într-o structură latentă, germinativă, corpurile par să respire în tandem, prinse într-un somn profund, pulsatil. O sursă de lumină difuză, suspendată deasupra lor, pare să declanșeze procesul. Mișcarea se desfășoară cu încetinitorul, într-un tempo vegetal: mâini ridicate către cer se înalță lent, asemenea unor vlăstare, acompaniate de o muzică electronică vibrantă, evocând un cântec de greieri. Creația sfidează gravitația și irumpe, faustic, către cer. Hidra cu douăsprezece capete prinde viață, se desprinde de la sol și formează o horă densă, cu trupuri în profil, pliate unul peste altul în poziții aproape fetale, sugerând desprinderea de uterul matern - pământul. Ansamblul se descompune în mișcări senzuale și se restructurează în grupuri de trei, patru, cinci balerini, care urmează un dans la ralanti, pe o linie melodică de Maurice Ravel. O altă bandă sonoră se suprapune, reunind vocile unei conversații neinteligibile.
În cel de-al doilea tablou, gravitația capătă o expresie ponderală, marcată de pași grei, apăsați: intră șase bărbați în fustanele, contrapunctați de replicile lor feminine, înveșmântate identic. Un dans ritualic, sălbatic, emană forță și determinare. Dansul traversează caleidoscopic stadii istorice și antropologice. Gravitația este exacerbată prin ritmuri năprasnice și prin posturi sau configurații tribale, pentru ca apoi să se dilueze treptat în încetineala imponderabilă a mișcării ori în structuri propulsate în zbor. Dansul se armonizează, în cele din urmă, în posturi balansate, legănate, sugerând un dans baroc.
Gravitația e de pământ, de zbor și de apă, se reconfigurează imperceptibil de la un mediu la altul, dirijată de linia muzicală. Ea asistă deopotrivă Facerea și Apocalipsa. Un dans la sol este executat cu încetinitorul de trei femei surprinse în rostogoliri amalgamate de mâini și picioare. Mișcarea lentă și vibratilă evocă organisme nevertebrate, asemenea unor celenterate ce se deplasează într-un mediu acvatic. Urmează o fugă prinsă în vria unui zbor circular; mediul gravitațional pare să se desprindă lent în aer - ca într-o levitație universală - pe muzica lui Bach.
Următoarele tablouri proiectează gravitația în formele culturale ale modernității. Apar două femei purtând căști sofisticate de motociclist, în contrast cu costumele translucide, mulate, care conferă trupurilor o aparență de nuditate. Gravitația este din nou sfidată: femeile se lansează în posturi imposibile ale zborului, purtate de bărbați deveniți vahanele lor. Mișcarea pare controlată, dirijată de picioarele femeilor, care îi supun prin rotații directoare ale gleznelor. Figuri de rock-and-roll, gesturi mecaniciste sau acrobatice alternează cu posturi elegante din baletul clasic. O partitură muzicală minimalistă, construită pe trei linii "melodice", conduce trei coregrafii paralele, cu viteze diferite de execuție. Dansatorii părăsesc scena asemenea unor vehicule coborâte dintr-un spațiu extraterestru sau oniric; femeile, în poziții statuare, apar ca trofee sau zeițe transportate de vahanele lor. Elemente de balet clasic însoțesc un grațios solo feminin (pe muzică de Dmitri Șostakovici), precum și alte două duete, într-o coregrafie hibridă, cu tentă minimalistă (pe muzica lui Philip Glass).
Un tablou de science-fiction, cu trimiteri la universul jocurilor video, se desfășoară pe o muzică electronică cu rezonanțe industriale. O nouă probă a gravitației - sugerând aportul inteligenței artificiale - aduce o dezlănțuire de forțe în posturi de break dance, acrobații de circ sau krumping, într-o coregrafie robotică desfășurată la viteze pe care privirea le urmărește cu dificultate. Ȋmbrăcați în leotarduri cauciucate și metalizate, dansatorii degajă energii năvalnice. Linia sonoră, impregnată de bufnituri și trosnituri, evocă sunetele infernale ale jocurilor mecanice sau video. Coregrafia pare dirijată de o mașină AI scăpată de sub control: mișcarea deraiază sau se repetă ciclic. Mișcarea e distorsionată cu ajutorul unui stroboscop ce învăluie siluetele într-o mantie de pixeli. Două femei își rotesc brațele asemenea unor moriști; un cuplu de bărbați mimează numere de circ, învârtind prin aer popice sau cercuri; mâinile se mișcă amplu și rapid, ca niște ventilatoare. Recuzita absentă se configurează mental - aproape că se materializează vizual - în vârtejul năprasnic al mișcării. În final, dansul se uniformizează: corpurile se deplasează în tandem, pufnind zgomotos asemenea unor supape.
Coregrafia însăși pare să controleze accelerația gravitațională ce își pierde constanța; trupurile urcă și coboară sau descriu curbe centrifuge prin spațiu, în ritmuri și viteze variate, imponderabile sau anti-gravitaționale. Alteori gravitația e alterată sau înghețată în posturi nefirești în care trupurile încremenesc preț de câteva clipe perceptibile.
Pe Boléro de Maurice Ravel se desfășoară dansul cel mai lung al reprezentației. Grupul celor doisprezece dansatori se restructurează într-un disc compact, similar celui din primul tablou. Trupurile se pliază în structuri geometrice sugerând organisme compozite ce se mișcă tentacular într-un mediu acvatic. Conglomeratul pare inițial țintuit într-o rădăcină comună, își mișcă doar brațele sau execută rotații pe loc. Corpurile se pliază vertical unul peste altul, cu unduiri fluide ale trunchiului, ca în uterul matern, capetele sprijinindu-se fetal pe umerii partenerului din față.. Gestul e organic, instinctual, dar transpare un sens de ordonare sau ritualizare a structurii coregrafice. Se reiau motivele din tablourile precedente: bărbații se rostogolesc pe sol, coordonați de picioarele partenerelor, dar fără ca unitatea structurii să se dezmembreze. Mișcarea e repetitivă, imperceptibil accelerată, urmărind direcția ritmului în crescendo-ul piesei, structura se dezmembrează și reconstruiește caleidoscopic. Deși ritmul Boléro-ului crește uniform, linia coregrafică pare uneori încetinită în divagații senzuale, structuri de grup vibrante sau pulsatile marcând o stare hipnotică, de transă colectivă. În fapt, dansul potențează variațiile subtile și surprinde caracterul minimalist al acestei compoziții muzicale, scrise în 1928.
Dacă primul tablou este o geneză, ultimul nu poate fi decât o apocalipsă. Gravitația asistă disoluția și moartea, solemn și ritualic. Trupurile își pierd echilibrul și agonizează in brațele celor care le întind cu grijă pe podea. Se prăbușesc pe rând, unul câte unul, moartea e lentă, irevocabilă și asistată. În cele din urmă, rămân doar doi, un Adam și o Eva însingurați în Paradisul terestru. Adam se întinde cu încetinitorul pe sol, rămâne femeia - deținătoare a matricei creației - să încheie și reitereze Facerea într-o coregrafie ritualizată. Femeia se stinge în mișcări lente, contorsionate, reluând dansul din primul tablou, descriind piruete cu piciorul; ultimul ei gest, indicând cu mâna spre pământ, este însoțit de stingerea luminii.
Preljocaj explorează gravitația fizică din mai multe perspective. Percepția ei vizuală, psihologică sau emoțională devine un proces continuu de transformare și reprezentare a formelor individuale, inefabile, imateriale sau reliefate în structură. Gravitația devine stare, emoție suspendată, zbor și în ultimă instanță limbaj coregrafic.
(foto: The Joyce Theater)