Adesea considerat cel mai muzical dintre coregrafi, Mark Morris propune o restructurare a dansului prin exploatarea potențialului expresiv al muzicii de orice gen - de la baroc și balet la jazz, folclor, reggae, rock sau country. Dansul la Mark Morris este eclectic, uneori chiar pe parcursul aceleași piese muzicale.
Relația dintre muzică și dans este organică, se întrețes punctual sau contrapunctic, muzica nu precedă dansul, iar dansul nu urmărește muzica, ele se integrează într-un mod creator, conferind sunetului o anume dimensiune, altfel imperceptibilă. Componenta muzicală a oricărei reprezentații ocupă un loc la fel de important precum coregrafia care-o acaparează intrinsec. Muzica - adesea interpretată live - este aleasă cu grijă, fie în scopul promovării unor artiști noi sau mai puțin apreciați, fie pentru a expune, în spațiul cultural american, genuri și tradiții marginale. Directorul muzical al companiei, Colin Fowler, dirijor și pianist, este un muzician versatil care a coordonat universul sonor a peste 60 de lucrări semnate de Mark Morris.You've got to be modernistic este piesa de debut a primului program, al cărei titlu ironic - un imperativ formal al vremurilor noastre care traversează toate artele - aduce în vizor o epocă strălucitoare și exuberantă, în care charlestonul reprezenta avangarda. Șapte compoziții de pian stride ale legendarului James P. Johnson - situate undeva între jazz și reggae - sunt aranjate și interpretate live de pianistul Ethan Iverson. Între "modern" (în sens de actualitate) și "modernism" (ca mișcare artistică), interpretăm termenul "modernistic" într-un registru modernist: ceea ce a fost cândva autentic și inovator rămâne viabil și astăzi. Charlestonul, ca muzică și dans, se naște simultan cu modernismul, cu un spirit contestatar, întruchipând vizual și auditiv acel suflu efervescent și eliberator al anilor 1920. Ruperea cu tradiția și moralitatea victoriană se desfășoară în ritmurile sincopate, atmosfera de fum și forța improvizatoare a jazzului. În piesele The Charleston și Carolina Shout coregraful exploatează aspectul burlesc și ludic al genului. În ritmuri de charleston, Morris dezvoltă un dans șerpuit combinat cu elemente de gimnastică sau de circ; bărbații execută piruete cu sfori atârnate de gât. Proiectate pe peretele scenei, scăldat în roș-uri stridente - culorile decadenței - trupurile vibrează într-un delirium tremens, cu ritmul bătut pe genunchi. Piruetele se desfășoară orizontal, la sol; într-un duet, doi bărbați se pliază în planuri diferite, ca și cum unul ar fi umbra celuilalt.
Primul dans al programului, Muir, păstrează o linie clasică, transfigurată pe alocuri într-un registru folcloric, în consens cu linia muzicală: o colecție de Irish and Scottish folk songs, transcrise de Beethoven pentru trei instrumente și patru soliști. Procedeul dominant este șarja, care prelungește posturile clasice în gesturi de dans popular; în vria jocului, bărbații în patru labe amușină urmele femeilor. Dansul pornește cu trei cupluri într-un prim tablou ce se reconfigurează numeric în secvențele următoare: din pas de deux, se alunecă în țopăială, în consens cu intervențiile vocale. Se conturează un cadru narativ cu pasaje lirice, al căror suflu intimist este susținut de combinații de duete și triplete, evocând șezători idilice, flirturi, confesiuni, amintiri sau acțiuni de grup între cei șase protagoniști. Există un zbor al dansatorilor ce sunt propulsați în aer într-un mod echitabil: femei ridicate de femei sau bărbați ridicați de femei și invers. Mark Morris rupe convențiile în care femeile sunt dedicate mișcărilor imponderabile. Dansul se desfășoară în tandem în hore deschise sau circulare, alteori este propagat ori defazat în interiorul grupului - o tehnică de multiplicare a gestului care se amplifică pentru a se nărui în cascade. Balerinii se prăbușesc unul peste celălalt, ca popicele. Bărbații poartă cămăși gri cu mâneci largi și pantaloni negri, iar femeile fuste lungi, evazate, din tul, în nuanțe irizate. Siluetele sunt puse în valoare de peretele de fundal al scenei, scăldat într-un albastru translucid ce amintește de scenografia abstractă a lui Robert Wilson.
Al treilea dans poartă titlul ciclului Silhouettes (Five Pieces for Piano) de Richard Cumming, interpretat cu expresivitate de Colin Fowler. Un duet se desfășoară într-un arsenal de mișcări comice și stereotipe, sugerând un cuplu prins într-un angrenaj complicat, cu conotații psihologice. Mișcarea poartă o încărcătură intimistă: este defazată sau se pliază astfel încât unul dintre dansatori pare, pe rând, umbra sau proiecția în oglindă a celuilalt. Ideea de jumătate, de sciziune a ființei, este sugerată de vestimentație - cei doi împart aceeași pijama sau același costum: el poartă pantalonii, ea bluza. Picioarele se mișcă frenetic și galopant într-un pas schimbat lateral ce reproduce ritmic alergarea clapelor pe pian. Periplul coregrafic pornește cu o mișcare armonioasă, în tandem; apoi apar dispute ce propulsează gestul în contratimp, până când cuplul se separă. Balerinii dispar pe rând din scenă, rămâne doar pianul - muzica ce întregește, reconfigurează sau despică ființa.
Cea mai elaborată piesă a programului este o lucrare veche a artistului (1993), Mosaic and United construită pe cele două cvartete de coarde - Mosaic și United - ale compozitorului Henry Cowell, interpretate live de un cuartet plasat în dreapta avanscenei. Cinci balerini (trei bărbați și două femei) se organizează în roluri interșanjabile, reflectând cele patru instrumente. Poartă costume de satin, în culori pastelate. Mozaicul muzical este completat de caleidoscopul cromatic al compoziției coregrafice. Vioara scârțâie senzual când o femeie în patru labe, cu unduiri senzuale de felină, își face apariția în scenă. Mișcarea este învăluită de un tremor continuu, în acord cu vibrația coardelor.
Următorul tablou se distinge printr-un ritm cu inflexiuni orientale. Corespondența balerin - instrument devine mai explicită. Femeia - violoncel își mișcă brațele ca un arcuș. Viola se frânge în mișcări sacadate însoțite de un solo a cărei mână bate tactul ca un pendul. În cvartetul United, coregrafia cuprinde pattern-uri ce se reiau într-o succesiune schimbată, un arsenal armonic de gesturi ce ar vrea să înscrie un epic repetitiv, ca un ritual, în duete sau triplete de câte doi bărbați și o femeie. Femeile sunt acordate la violă, în timp ce bărbații urmăresc în contrapunct liniile viorilor, preluate ulterior individual de dansatoare. Ultimul tablou introduce o cezură; linia melodică e întreruptă, iar mișcarea încremenește în posturi statuare - într-un picior ridicat - dansatorii devin note suspendate care se însăilează pe portativ în tonuri, pauze și semitonuri.
Al doilea program "Mark Morris" prezentat de Joyce Theater cuprinde o premieră mondială Northwest pe muzica lui John Adams, inspirată de tradițiile culturale indigene din Alaska, Up'ik și Athabascan. Urmează piesa The Argument desfășurată pe o linie muzicală cu tonalități folclorizante de Schumann, o piesă umoristică în tonuri de gag, Ten Suggestions, iar ultima, Going Away Party este o incursiune parodică în lumea vestului sălbatic pe muzică country, ce adaugă atmosferic o notă nostalgică, dar nu lipsită de ironie.
Mark Morris reconfigurează Fünf Stücke im Volkston de Schumann într-o structură coregrafică în șase părți, astfel încât ultima - Vanitas vanitatum - o reia pe prima, reunind pe scenă cuplurile de dans din secțiunile anterioare. Dansurile urmăresc variațiile de tempo, ritmurile contrastante ale secțiunilor muzicale interpretate de Colin Fowler la pian și Andrew Janss la violoncel. Primul tablou debutează cu un singur cuplu, iar următoarele mai adaugă câte o pereche. Coregrafiile sunt diferențiate sau defazate temporal, construind un canon coregrafic susținut de vestimentație - de la pantofii cu toc la cei de balet. Alteori, câte un cuplu urmărește un instrument anume, pianul sau violoncelul, într-o armonie subtilă și elegantă. Ingenuitatea ritmică a miniaturilor muzicale și filonul folcloric german sunt valorificate prin stilizări de pas schimbat, sărituri și piruete, iar linia coregrafică alunecă discret spre tango (în partea a doua) și flamenco (în piesele întâi și a cincea). Al treilea dans este un vals: femeile poartă rochii cloș negre, iar cuplurile sunt demixtate. Aspectul comic al dansurilor - în care cuplurile intră în "argumentul" dintre pian și violoncel - e reliefat de prima și ultima piesă Vanitas vanitatum, posibil inspirată de poemul omonim al lui Goethe. Ritmul descentrat, fragmentat de sincope, prefigurează parcă muzica lui Bartók.
Premiera Northwest îl aduce pe Cowles oficiind la o suită de instrumente tradiționale de percuție - tobe, un tip de castaniete și altele... cu rezonanțe de gamelan - alături de Deanna Cirielli la harpă. Mâinile dansatorilor sunt prelungite de evantaie, al căror clinchet provocat prin închidere și deschidere bruscă adaugă la peisajul sonor, trimițând la recuzita de ritual din teatrul tradițional japonez.
O piesă plină de fantezie, creată și interpretată de Mark Morris în 1981, Ten Suggestions, se desfășoară pe un capriciu pentru pian Bagatelles, op. 5, de Alexander Tcherepnin. Un solo, într-o pijama lejeră din satin alb, cu alură de arlechin, oferă un moment comic, ludic și plin de vervă și imaginație. Dansul-gag, dansul-mim și dansul-acrobat se succed în tumbe, alergări circulare, o probă de echilibristică în jurul unui scaun, un truc de prestidigitație cu o pălărie și o demonstrație de virtuozitate cu o panglică. Dallas McMurray - asemenea unui copil nebun care nu-și găsește locul - pare să tropăie pe clape, iar corpul îi vibrează în rezonanță cu coardele pianului.
Piesele noi și vechi ale celor două inedite programe sunt întâmpinate cu aplauze și ovații, iar cu fiecare apariție pe scenă, Mark Morris poartă cu distincție o altă eșarfă în culori stridente, aruncată cochet peste umăr.
