Concertul de Anul Nou: muzică, ritual și zgomotul care o acoperă

Concertul de Anul Nou de la Viena are un paradox: este, poate, singurul concert din lume care reușește, în fiecare 1 ianuarie, să stârnească mai multe certuri decât Revelionul în familie. Un program de valsuri care, culmea, produce adesea - și mai ales în anul 2026 - mai mult staccato în comentarii decât legato în sală.

Dincolo de zgomot, merită separată, lucid, discuția în două: ce s-a spus în presa internațională și ce s-a consumat în spațiul nostru public. Diferența dintre ele spune ceva nu doar despre un concert, ci despre felul în care ne raportăm la cultură.

În presa internațională, concertul a fost tratat în parametri muzicali: Filarmonica din Viena - impecabilă, ca de obicei - nu a fost pusă sub semnul întrebării. Când o orchestră e bună, se aude; nu are nevoie să fie "votată". Dirijorul Yannick Nézet-Séguin a fost remarcat pentru o lectură mai expresivă, mai energică, mai directă decât tradiția vieneză clasică. Pe scurt: muzical - foarte bine; stilistic - diferit.

La noi, însă, discuția a alunecat repede în alt registru. Am ajuns să comentăm gesturi, simboluri și detalii personale, aproape orice în afară de ceea ce constituie, totuși, substanța unui concert: tempo, frazare, agogică, rubato, construcția tensiunii, felul în care muzica respiră. Semn că uneori, când nu mai auzim muzica, ne uităm exagerat de atent la manșete. S-a vorbit despre concert ca despre un meci pierdut la arbitru: cu un "VAR emoțional" și cu verdict dat înainte de ultima cadență. De aici pornește, de fapt, paradoxul: în afară, concertul a fost analizat ca muzică; la noi, a fost folosit ca pretext de război cultural. Iar în acest punct apare întrebarea incomodă: de ce ne inflamăm atât de tare pe detalii personale ale unui dirijor internațional, dar tratăm ca non-subiect ceea ce ar trebui să fie scandalul real din cultura noastră instituțională? În unele teatre și filarmonici, conflictul de interese e mai stabil decât metronomul: directori care își dublează funcțiile, decizii artistice care se iau "în familie", distribuiri convenabile, criterii estetice înlocuite de criterii de oportunitate. Acolo, despre muzică se tace tocmai fiindcă muzica ar obliga la standarde.

Din punct de vedere strict muzical, lucrurile sunt clare: orchestra a sunat excelent; dirijorul este valoros; interpretarea a fost mai energică și mai frontală decât "ritualul" vienez. Problema nu este calitatea, ci schimbarea de ritual. Valsul vienez, în forma lui tradițională, nu strigă: el șoptește, negociază, își construiește eleganța din amânări fine și din respirații controlate. Anul acesta, mesajul a fost spus mai tare. Nu e o crimă. Dar e o diferență - și despre diferențe ar trebui să fie critica. În definitiv, critica muzicală nu înseamnă "mi-a plăcut / nu mi-a plăcut", ci "de ce". Iar dacă tot vrem să apărăm cultura, poate ar fi mai util să apărăm criteriul artistic acolo unde el chiar e în pericol: în instituțiile noastre, unde tăcerea devine adesea singurul fortissimo sigur.