Am ascultat un concert, despre care pot spune din toată inima, că mi-a umplut sufletul de bucurie și optimism. Artiștii de pe scena Ateneului Român au cântat întrecându-se pe sine, și - fără îndoială mult mai interesant, atât sub aspect calitativ - dacă ar fi să compar acest eveniment cu Concertul de Anul Nou al Filarmonicii din Viena - cât mai ales ca impact afectiv intens. Programul ales de conducerea Filarmonicii bucureștene a cuprins capodopere ale muzicii, evitând experimente fade.
Autenticitatea interpretării lucrărilor și dăruirea cu care interpreții au transmis farmecul pieselor cântate au creat o veritabilă comunicare artistică între public și muzicieni, chiar dacă dirijorul nu a coborât de pe scenă pentru a face o baie de mulțime, ci - departe de o falsă empatie - Vlad Vizireanu a excelat prin eleganță, profesionalism și eficiență. Aplauzele îndelungi și ovațiile auditoriului au dovedit satisfacția deplină. Am preferat să îmi imaginez dansatori ai valsului vienez, decât să vizualizez o coregrafie frustrată de escapism și de parfumul agogicii aplicat metricii ternare.
În holul Ateneului era un pom de iarnă, frumos împodobit.
Prima lucrare audiată a fost Uvertura operei Italianca în Alger de Gioachino Rossini. Opera Italianca în Alger, pe un libret italian de Angelo Anelli, a avut premiera la Teatro San Benedetto din Veneția, la 22 mai 1813. Opera, o dramma giocosa, este remarcabilă pentru combinația dintre stilul operei seria (cu expresie nobilă și sobră) și opera buffa (comică). Larga popularitate i se datorează acțiunii învăluită de un colorit exotic, cu aventuri ce opun corsari și prizonieri, puterea autorităților algeriene și iscusința călătorilor italieni. Faptul că inteligența unei femei, devenită prizoniera beiului Mustafa, reușește să-și salveze compatrioții a declanșat, la vremea aceea valuri de entuziasm în diferite centre ale țărilor europene, în care suflul eliberării de asuprire vibra plin de speranțe.
Muzica este pătrunsă de o mare bogăție melodică, cu efecte obținute prin solicitarea intensificării sonorităților, în același timp cu accelerarea mișcării. Toate acestea prin învăluirea plastică și expresivă a contribuției orchestrale. Uvertura este înregistrată și interpretată pe scară largă astăzi, fiind cunoscută pentru introducerea distinctă - lentă și liniștită - pe care o fac contrabasurile în pizzicato. Aceasta conduce apoi, la o explozie bruscă și puternică (bubuit de percuție) din partea întregii orchestre. "Surpriza" reflectă admirația timpurie a lui Gioachino Rossini pentru muzica lui Joseph Haydn, a cărui Simfonie nr. 94 în sol major, Surpriza, poartă acest nume pentru același efect șocant.
În interpretarea Orchestrei simfonice a Filarmonicii George Enescu, dirijată de Vlad Vizireanu, ascultam cum oboiul intona o melodie sprintenă, intrând în dialog cu piculina. Solo-ul clarinetelor era presărat cu interjecții apogiate ale corzilor. După pasajele scalariforme ale corzilor grave, fagotul readucea o melodie luminoasă. Oboiul recapitula ideea muzicală din începutul uverturii. Secțiunea rapidă a "prezintă un joc frenetic al instrumentelor cu coarde și percuție din belșug. Instrumentele de suflat din lemn cânt melodios, iar apoi există crescendo-ul lui Rossini - un scurt fragment melodic repetat, în timp ce volumul Finalului devine comic, aproape isteric de rapid"[4].
A urmat primul moment solistic al serii muzicale, Introducere și Rondo Capriccioso pentru vioară și orchestră, în la minor, op. 28 de Camille Saint-Saëns, solist Remus Azoiței. Piesa structurată monopartit are patru secțiuni (Andante malinconico - Animato - Allegro ma non troppo - Più allegro), fiind creată în anul 1863. A fost interpretată de Pablo de Sarasate, la Paris, în 4 aprilie 1867. Inițial era gândită ca parte finală a Concertului de vioară nr. 1 în la major, op. 20 (1858) al compozitorului francez, concert comandat de violonistul spaniol.
Remus Azoiței are o amprentă sonoră fină în construcția frazei romantice a lui Saint-Saëns. În Introducere, admiram capacitatea sa de a realiza cu o mare flexibilitate contrastul dintre melodica lirică predominantă și acele "răstiri" elocvente în maniera trăsăturii de arcuș ricochet. În Rondo capriccioso, sesizam varietatea de tehnici interpretative violonistice de virtuozitate, întâlnite la tot pasul (game, arpegii, note duble, flageolete, pizzicato, ritmuri de habaneră, schimbări de tempo), survolate cu detașare, lăsând impresia unui răsfăț instrumental, deși elementele de "acrobație pe patru sârme" te țineau cu sufletul la gură. Remus Azoiței a reușit excelent, pe de o parte să învioreze melodia, prin executarea acelor arpegiile scurte, atât ascendente cât și descendente, iar pe de altă parte să dea o anume culoare melancolică firului melodic, evitând agresivitatea insinuantă. Prima temă din Rondo, cu o melodie sincopată, aducea un element ritmic de o mare importanță (o coloană vertebrală) pentru crearea imaginilor artistice din întreaga lucrare. Iar Remus Azoiței a înveșmântat-o măiestrit, cu un dinamism și farmec aparte. Deosebit de frumos a sunat și cea de a doua temă, cu un ritm de habaneră, ușor schimbat, unde caracterul vioi și săltăreț, este subliniat atât prin tempo-ul alert, cât și datorită aspectului dinamizat. Tutti-urile dense au menținut desfășurarea activă a fluxului muzical. Cât de firesc a rezolvat violonistul solist poliritmia (suprapunerea de măsuri 6/8 cu 2/4)! Dublele coarde inserate creșteau dramatismul momentului. Cadența, cu acele acorduri succesive de trei sunete, a adus strălucire și virtuozitate, iar Coda a fost eclatantă.
Remus Azoiței este un solist versat, carismatic. Artistul are o preocupare intensă pentru emisie. Urmăream cum făcea câteva mișcări anticipative cu mâna dreaptă în aer, pentru a elimina orice încordare înainte de a începe să cânte.
Publicul a aplaudat entuziasmat prestația solistului.
A urmat Uvertura Răpirea din serai (sau Belmonte și Constanze), KV. 384 de Wolfgang Amadeus Mozart. Titlul original în limba germană este Die Entführung aus dem Serail, pe un libret de Stephanie Gottlieb Jr. Premiera a avut loc la 16 iulie 1782, la Burgtheater din Viena, sub conducerea compozitorului. În spațiul de cultură românesc, opera a fost prezentată pentru prima oară în 1791, la Sibiu, iar un an mai târziu, în 1792 la Timișoara. Este o operă comică (Singspiel) și a fost dedicată soției lui Mozart, Constanze Weber.
Contesa Maria Wilhemine von Thun und Hohenstein, ea însăși o pianistă excelentă a fost sponsorul unui salon muzical și intelectual vienez, precum și patroana muzicală a lui Wolfgang Amadeus Mozart și a lui Ludwig van Beethoven.
Mozart a avut ca model pentru lucrarea sa, opera în stil alla turca - Pelerinii din Mecca de Christoph Willibald Gluck. Compozitorul austriac cunoștea muzica autentic turcească, inclusiv din lucrarea lui Franz Joseph Sulzer [3], din care s-a inspirat în procesul de creație, și care l-a influențat în elaborarea concepției operei sale. Instrumentele muzicale ale oștirii otomane au fost consemnate în Austria, încă din anul 1741 (formula organologică distinctă a muzicii ienicierilor producea timbruri și planuri sonore diferite, în general străine și inedite, pentru auzul și practica muzicală a europenilor). Departe de intenția unei transpuneri ad-litteram a muzicii orientale, Mozart încearcă să întreprindă în operă o sinteză melodică, ca și în Sonata pentru pian în la major, KV. 331, unde în Allegretto Alla turca, imită particularități ale muzicii ienicerilor.
În Opera lui Mozart Răpirea din serai coabitează imaginea muzicală - cea care pune în lumină dragostea pură, devotamentul îndrăgostiților, nostalgia după locurile de baștină, optimismul pentru un final fericit - cu materia sonoră, purtătoare de sensuri uneori grotești. Într-adevăr, coloritul local apare chiar în debutul operei, rezultând din efectele percusive produse de către cele trei instrumente de percuție neacordabile, introduse de Mozart în partitura orchestrală - idiofonele din metal (trianglu, piatti) și membranofonul tamburo grande (toba mare lovită cu baghetă de lemn). Expresia cromaticii sonore orientale sporește grație ingeniosului joc de nuanțe, de tipul piano-forte.
Am ascultat o versiune plină de jovialitate, în care spiritul mozartian era prezent în fiecare idee muzicală, în pasajele sprintene ale corzilor și în clinchetul persistent al trianglului. Vlad Vizireanu a impregnat Uvertura cu mișcarea cea mai adecvată. Gesturile sale dirijorale, precise, ample și punctând schimbările de intensitate, mă duceau cu gândul la dedublare: în momentul interpretării, inspirația vine din încercare de a te simți a fi însuși compozitorul lucrării. Contrastului secțiunii mediane, Andante, față de fragmentul anterior, în Presto a fost foarte bine realizarea. Relaxarea auditivă s-a produs atât prin reducerea ansamblului (percuția) cât și datorită creșterii ponderii instrumentelor de suflat de lemn, în discursul muzical devenit liric, însă fără a pierde din expresivitate. Câtă voioșie emanau la reluarea primei secțiuni a uverturii, acele grupete presărate la viori însoțite de pedale ale flautului, oboiului clarinetului și fagotului! Violoncelul susținea creșterile dinamice prin intensificarea vibrato-ului.
În continuarea concertului de Anul Nou - 2026, publicul de la sala Ateneului Român a ascultat două dintre Dansurile ungare ale lui Johannes Brahms: nr. 1 și nr. 5, compuse între anii 1867 și 1880. Ele fac parte dintr-o colecție de 21 de miniaturi muzicale, inspirate în majoritate din folclorul maghiar, fiind scrise inițial pentru pian la patru mâini, ulterior aranjate pentru diferite instrumente, formații și ansambluri orchestrale.
Dansul nr. 1 în sol minor a fost orchestrat de însuși Johannes Brahms. De la prima măsură, Brahms captivează ascultătorul. Acel ritm punctat care izbucnește din întunericul tonalității sol minor este un ostinato, asemenea sunetul copitelor calului. Tema de deschidere este cântată la unison de instrumentele cu coarde, aparent simplă, dar ascunzând în interiorul ei ornamente tipice viorii populare maghiare. Apare separarea dintre pizzicato-ul lăutarului și tutti-ul orchestral. Variațiunile ce urmează aduc prin timbrul instrumentelor de suflat imagini noi: strălucitorul flaut sugerează suflul vântului peste câmpuri, în timp ce sunetul dulce al clarinetului evocă blânda căldură a unui apus de seară. Schimbările bruște dinamice transformă șoaptele în explozii sonore. Pe măsură ce piesa se apropie de a doua jumătate, ritmurile devin mai complexe, iar tempo-ul se accelerează. Mai multe voci cântă aceeași temă în puncte diferite (tehnica stretto) și astfel se creează iluzia că mai mulți dansatori execută același dans, în momente diferite. În zona culminantă intervin trianglul și timpanul. O muzică ce dă impresia că liniștea și pasiunea coexistă, iar viața de zi cu zi și sărbătoarea se pot contopi.
Dansul nr. 5 în fa diez minor, unul dintre cele mai cunoscute, a fost compus într-un metru ternar, cu ritmuri contagioase, schimbări bruște de tempo - lente și rapide - și o melodică atractivă, ce conferă muzicii un caracter de vals viu, vibrant, îmbinat cu influențele maghiare specifice. Prietenul lui Johannes Brahms, celebrul violonist Joseph Joachim, a realizat și o versiune pentru vioară și pian. Dansul nr. 5 a fost orchestrat de compozitorul german Albert Parlow.
Johannes Brahms a juxtapus aici compoziția preluată de Bártfay Émlek (Amintiri din Bártfa) Csárdás, op. 31, a compozitorului maghiar Kéler Béla, cu alternanțe succesive de muzică maghiară, slavă și țigănească.
(la minutul 2:05)
Contrastul modal (minor-major-minor) aduce de asemenea o coloristică deosebit de frumoasă. Muzica acestui dans a lui Johannes Brahms stârnește în ascultător starea de bine.
A urmat al doilea moment solistic al serii, Fantezia pentru vioară și orchestră, pe teme din opera «Carmen», op. 25, compusă de Pablo Sarasate, în 1881. Din nou, violonistul Remus Azoiței a încântat publicul prin expresia autentică a muzicii lui Georges Bizet, aranjată de Pablo Sarasate. într-o piesă de virtuozitate transcendentală.
Versiunea violonistică cu acompaniament de pian i-a fost dedicată lui Joseph Hellmesberger. Piesa conține o adaptare după Aragonaise, Habanera, un interludiu, Seguidilla și Dansul țigan.
Ascultam sunetul dulce al viorii Gagliano. După scurta introducere orchestrală, solistul cânta teme din Aragonaise, antract din actul al IV-lea, în tempo Allegro moderato. Minunat au fost înșirate elementele care confereau discursului muzical savoare spaniolă: glissando, flageolete și pizzicato. Apoi în fragmentul al doilea, Moderato, recunoșteam materialul muzical ornamentat excesiv, propriu Habanerei din actul I al operei lui Bizet: L'amour est un oiseau rebelle (Dragostea este o pasăre rebelă). Aria este inspirată de habanera El Arreglito, scrisă de compozitorul basc Sebastián Iradier.
În partea Lento assai, variațiunile pe tema "Tra la la ... Coupe-moi, brûle-moi" (Taie-mă, arde-mă), din actul I - batjocură la adresa locotenentului Zuniga - erau intonate în flageolete de către vioara solistă, cu un sunet sticlos.
Ascultam apoi, într-un alt fragment, Seguidilla (dans castilian), o replică la "Près des remparts de Séville" (Lângă zidurile Seviliei), din actul I, Moderato, în care personajul principal, țăranca navareză Carmen, cântă pentru a-l convinge pe caporalul Don José, să o elibereze, o muzică în stil flamenco. Remus Azoiței a surprins magistral frumoasele inflexiuni ale acestei melodii.
În încheierea Fanteziei op. 25 a lui Pablo Sarasate se auzea muzica din Les tringles des sistres tintaient (Tijele Sistrului zornăiau), în care Carmen și prietenii ei Frasquita și Mercédès îi distrează pe Zuniga și pe alți ofițeri (debutul actului al II-lea) Totul era înțesat cu pasaje extrem de dificile tehnic (duble coarde, terțe paralele, arpegii uriașe rapide, spiccato, mereu în accelerando). "Dansul și cântecul se împleteau / La început ezitante și timide. / Mai vioi apoi și mai rapid." - spune libretul.
Filmul artistic Carmen, regizat de Francesco Rossi, a fost realizat în anul 1984, cu Julia Migenes-Johnson în rolul Carmen și Plácido Domingo în rolul Don José (film distins cu Premiul César și Premiul Grammy -1985).
Bis-ul acordat de violonistul Remus Azoiței a fost un Tango de Astor Piazzolla, etalând virtuozitate și spirit sud-american.
În continuare, Orchestra Filarmonicii George Enescu, dirijată de Vlad Vizireanu a interpretat Kaiser-Walzer, op. 437 (Valsul împăratului). Piesa a fost compusă de Johann Strauss - Fiul (Regele valsului), în 1889, cu ocazia vizitei împăratul Austriei, Franz Joseph I, la împăratul german Wilhelm al II-lea. Premiera a avut loc la Berlin, la 21 octombrie 1889.
Ascultătorii au fost purtați într-o călătorie muzicală fascinantă, plină de melodii înălțătoare, în care instrumentele cu coarde aduceau grația și ritmul molipsitor al dansului. Strauss Jr. a împletit aici magistral secțiuni contrastante, trecând fără cusur de la pasaje jucăușe și vii, la momente mai tandre, pline de romantism.
"Un marș liniștit deschide introducerea valsului, înainte ca un crescendo amplu să anunțe melodia principală blândă a primului vals. Pe măsură ce sunt introduse mai multe secțiuni de vals, atmosfera rămâne mereu optimistă și triumfătoare. Un solo de violoncel, asemănător unei cadențe, aproape de finalul lucrării reia melodia primei secțiuni de vals, înainte ca o fanfară de trompetă să încheie lucrarea, completată de lovituri de timpan și o intervenție puternică a instrumentelor de suflat de alamă." [**]
A urmat Polca Tunete și fulgere (Donner und Blitz Polka), op. 324 de același Johann Strauss-fiul, compusă în 1868. Descrie o scenă în care lumea participă la o petrecere de vară. Chiar când toți dansau, brusc fulgere și tunete se prăvăleau cu putere. Dar ploaia torențială nu a stins entuziasmul oamenilor, iar tunetele au făcut atmosfera și mai intensă. Este probabil cea mai zgomotoasă dintre piesele de dans ale lui Strauss, datorită răpăitului neîncetat al timpanului, însoțite de trosnituri de cinele.
Muzica lui Johann Strauss-Jr. este foarte amuzantă. Ea întruchipează un sentiment de bucurie, lejeritate și sărbătoare, făcând-o atractivă pentru publicul din toate clasele sociale, prin fraze fluide, energie, rapiditate și vitalitate ritmică. La acestea se adaugă o orchestrație vibrantă și intens colorată, echilibrând claritatea cu bogăția. Polka a apărut pentru prima dată la Praga, în 1837. Dansul a fost exportat la Viena în 1839 de către o fanfară a unui regiment boem, precipitând răspândirea sa rapidă în toată Europa. Între 1843 și 1844 polka era dansul preferat al parizienilor, iar în mai 1844 a fost interpretat pentru prima dată în SUA. Din Polka s-a dezvoltat apoi, Schnell-Polka, influențată de galopul rapid.
În încheiere, am ascultat Capriciul spaniol, op. 34 de Nikolai Rimski-Korsakov, o suită orchestrală scrisă în anul 1887. Premiera a avut loc la 31 octombrie 1887, la Sankt Petersburg, interpretată de Orchestra Imperială, dirijată de însuși compozitorul. Lucrarea este alcătuită din cinci mișcări, structurate în două părți: 1. Alborada, 2. Variazioni; 3. Alborada; 4. Scena e canto gitano (Scenă și cântec țigănesc); 5. Fandango asturiano. Orchestrația sa include o secțiune mare de percuție și multe tehnici și articulații speciale (în a patra mișcare, violoniștii, violiștii și violonceliștii imită chitarele quasi-guitara).
Dincolo de instrumentația bogată, sunt valoroase în special melodiile, figurațiile adecvate fiecărui instrument, precum și solo-urile de virtuozitate acordate unor instrumente.
Genericul filmului The Devil Is a Woman / Diavolul este o femeie (1935), regia Josef Sternberg, conține muzică din Capriciul spaniol de Nikolai Rimski-Korsakov. De asemenea, muzica lui Korsakov a fost utilizată și în programul de patinaj artistic.
Este de interes și coregrafia Baletului Alhambra, pe muzica din Scena e Canto Gitano.
După aplauzele entuziaste ale publicului, bis-ul orchestral acordat de artiști a fost celebrul Marș Radetzky, op. 228 de Johann Strauss Tatăl, compus în onoarea feldmareșalului austriac Josef Wenzel Radetzky von Radetz. Prima audiție a marșului a avut loc la 31 august 1848, la Viena.
Publicul de la sala Ateneului Român a aplaudat sacadat pe ritmul marșului (trei anapești și un iamb), încurajat de dirijorul serii, Vlad Vizireanu.
În anul 1965, regizorul Michael Kehlmann a realizat filmul de televiziune germano-austriac Radetzkymarsch, o saga istorică, adaptare a romanului lui Joseph Roth.
A fost un concert menit să ne dea speranță pentru Noul An 2026, cu dorința noastră ca armonia să învingă!
NOTE
[1] Dirijorul Vlad Vizireanu s-a format în Statele Unite ale Americii. Principalii săi profesori de dirijat au fost: David Effron, Arthur Fagen, Timothy Russell și William Reber. Deține diplome în dirijat de la Indiana University Jacobs School of Music (Master of Music) și Arizona State University (Doctor of Musical Arts) și a studiat muzicologia și interpretarea pianului la University of California Los Angeles (Licență în Științe). În plus, a studiat cu David Zinman la Masterclass-ul Tonhalle-Orchester din 2016, cu Kurt Masur, la Seminarul de Dirijat al Manhattan School of Music, din 2015. A studiat cu Bernard Haitink la Festivalurile de Paște de la Lucerna din 2013 și 2014. A fost unul dintre ultimii elevi ai lui Lorin Maazel, cu bursă deplină la Festivalul Castleton, Virginia, SUA., 2014. S-a perfecționat cu: Michael Tilson Thomas (2014, New World Symphony Masterclass), Neeme Järvi (2016, Gstaad Music Festival), Franz Welster-Möst (2010, IU Cleveland Orchestra Masterclass) și James DePriest (2011, ASU Dirijat Masterclass). Vlad Vizireanu a câștigat Premiul II la Concursul de Dirijat Cadaqués, Barcelona, Spania 2013. De asemenea, a câștigat concursul on line Stage International Conducting Competition și concursul de dirijat Hans von Bülow, Meiningen, Turingia, Germania. A debutat cu London Symphony Orchestra la Barbican Hall, fiind finalist la Donatella Flick Conducting Competition, Londra, Marea Britanie, 2016. Vlad Vizireanu a dirijat numeroase ansambluri, printre care Orchestra di Milano «La Verdi», Manchester Camerata, Wiener Kammerorchester și Orchestre National de Lille. Este dirijor invitat permanent al Filarmonicilor Moldova, Iași și Ploiești și director al orchestrelor de la Kitt School of Music și Northern Arizona University. A fost director muzical al Knox Galesburg Symphony, în Illinois și North Shore Symphony, în New York. A ocupat anterior funcțiile de dirijor asistent pentru Thousand Oaks Philharmonic și dirijor pentru New West Symphony's Harmony Project și Seraphim Symphony Youth Orchestra din California. Vlad Vizireanu și-a făcut debutul în operă cu Die Fledermaus de Johann Strauss Fiul, cu Arizona State University Opera (2013). În toamna anului 2013, a fost invitat să debuteze la Festival Internațional George Enescu din București, unde a dirijat un concert, alături de membri ai Pittsburgh Symphony și Royal Camerata. Vlad Vizireanu este director al catedrei de orchestră la Școala de Muzică Kitt a Universității Northern Arizona.
[2] Violonistul Remus Azoiței a înregistrat în premieră mondială integrala lucrărilor pentru vioară și pian de George Enescu, alături de pianistul Eduard Stan, pentru casa de discuri Hanssler din Germania. A concertat în săli prestigioase cum ar fi Carnegie Hall din New York, Weill Recital Hall, Alice Tully Hall din Lincoln Center din New York, Concertgebouw Amsterdam, Salle Cortot Paris, Konzerthaus Berlin, St-Martin-in-the-Fields și Wigmore Hall în Londra, Teatro « La Fenice » Veneția, Auditorio Nacional Madrid, Konzerthaus Viena, Palais de Beaux Arts și Théâtre Royal de la Monnaie din Bruxelles și National Concert Hall din Dublin, Irlanda. În 2005, el a interpretat Dublul concert de Johann Sebastian Bach, alături de violonistul Nigel Kennedy, în cadrul Festivalului Internațional George Enescu, concertul fiind preluat de către 19 posturi de radio și televiziune din Europa, incluzând BBC, Arte și Mezzo. Cu ocazia debutului său la celebra Wigmore Hall din Londra, ziarul Sunday Express scria că "a cântat un concert de neuitat, în fața unei săli Wigmore arhipline și a ridicat publicul în picioare. Iată un muzician excepțional." În 2001, Remus Azoiței a fost numit profesor de vioară al Academiei Regale de Muzică din Londra, la acel moment fiind de asemenea cel mai tânăr profesor de vioară din întreaga istorie de 200 ani a Academiei. El este director artistic al Societății Enescu din Londra, aflata sub înaltul patronaj al Principesei Margareta. În 2013, Regele României Mihai l-a numit Ofițer al Ordinului «Coroana României». Artistul cântă pe o vioară construită de lutierul italian Niccolò Gagliano, în 1750, la Neapole, Italia.
[3] Franz Joseph Sulzer - consul al Imperiului habsburgic la București, în vreme domnitorului Alexandru Ipsilanti - concepe o amplă lucrare cu caracter istorico-geografic asupra Țărilor Românești: Geschichte des transalpinischen Daciens, das ist: der Walachey, Moldau und Bessarabiens, in Zusammenhange mit der Geschichte des übrigen Daciens als ein Versuch einer allgemeinen dacischen Geschichte. ("Istoria Daciei transalpine, adică: Țara Românească, Moldova și Basarabia, în legătură cu istoria restului Daciei, ca o încercare de istorie generală a Daciei"). - http://tinread.usarb.md/publicatie/arta/arta%204/24-39_Victor_Ghilas.pdf
[4] Uvertura la opera Italiana în Alger de G. Rossini pe site-ul richmondsymphony.com/OverturetoLitalianainAlgeri1.pdf
*wikipedia.org/Maria_Wilhelmine_von_Thun_und_Hohenstein
**wikipedia.org/Kaiser-Walzer