Opera romantică Olandezul zburător (Der fliegende Holländer), WWV 63 de Richard Wagner a fost scrisă în anul 1841 și orchestrată ulterior. În ansamblul configurației repertoriale wagneriene, această operă este cel mai frecvent montată pe scenele teatrelor lirice din lume. Subiectul e inspirat dintr-o legendă norvegiană omonimă, din secolul al XVII-lea. [4]
Premiera operei, ce poartă de asemenea titlul Olandezul zburător sau Vasul fantomă, a avut loc la Teatrul Curții Regale din Dresda, în ziua de 2 ianuarie 1843, sub bagheta compozitorului. Opera a marcat dobândirea propriului stil individual al lui Richard Wagner, fiind totodată o reprezentare pitorească a forțelor naturii.
"Este atâta onomatopee în Wagner! Natura fiind inima", spunea Emil Cioran.[5]
Temele de iubire, sacrificiu și răscumpărare sunt exprimate în operă prin intermediul unei combinații de recitative, arii și coruri.
Uvertura, un adevărat poem simfonic, a fost scrisă la două luni după terminarea operei, fiind tratată simfonic. Este alcătuită din ideile principale, ca sinteză a întregii opere. Dirijorul Patrick Lange spunea într-un interviu "Muzica acestei Uverturi este asemenea unui mic reportaj despre întreaga operă «Olandezul zburător», unde la final avem imaginea acestui personaj damnat, iar fiica lui Senta, care datorită dragostei care i-o poartă, își dă viața pentru a-l salva."
La sala Ateneului Român, ascultam patetica chemare a cornilor (amplasați în stânga scenei în spatele corzilor). Acest motiv din debutul uverturii, va deveni un leitmotiv, cel al olandezului zburător. În uvertură, au mai apărut și alte leitmotive, precum: cel al furtunii, al chemării spiritelor, motivul Sentei și cel al marinarilor. Muzica e construită pe baza contrastului dintre două sfere de idei: pe de o parte natura misterioasă a Olandezului zburător și pe de altă parte duioșia și lirismul Sentei. Tendința este către o desfășurare continuă. "Sub aspectul limbajului armonic, polifonic și ritmic, muzica uverturii se menține în limitele stilului tradițional, din care transpar unele încercări de evadări timide, acestea vizând cromatismul, modulația și culoarea orchestrală, determinate de sensul expresiei poetice." [6]
Cornul englez intona tema Sentei în Andante, o temă caldă, liniștită, reluată de oboi. Dirijorul Patrick Lange a creat în chip minunat acele valuri ce învăluie pasajele viorilor, imitând stihiile mării, întețirea vântului și furtuna teribilă.
Harpa, cu arpegiile ei a finalizat această uvertură impresionantă.
Eforturile artiștilor instrumentiști de pe scena Ateneului au fost răsplătite cu aplauze generoase.
A urmat Poemul iubirii și al mării (Poème de l'amour et de la mer), op. 19 de Ernst Chausson, solistă soprana Olga Bezsmertna. Lucrarea a fost compusă pe parcursul anilor 1882 - 1890 și revizuită în 1893; este pe un libret de Maurice Bouchor, fiind dedicată lui Henri Duparc.
Poemul iubirii și al mării de Ernst Chausson, o muzică foarte franțuzească, încărcată de parfum, absolut minunată și cu un text plină de poezie, o muzică foarte intimă, impresionantă și cu adânci semnificații. O confesiune despre viața ei, în care apar dragostea și apoi moartea," spunea dirijorul Patrick Lange, în avanpremiera concertului.
Este o poveste de dragoste de vară la malul mării, textul lui Maurice Boucher fiind o moștenirea parnasiană, conținând imagini banale ale unei perioade în care liliacul și trandafirii cedează locul foșnetului metalic al frunzelor moarte pe măsură ce dragostea moare, ea se transfigurează. "Este o evocare rafinată, frenetică, aproape palpabilă atât a anilor nouăzeci, cât și a psihologiei iubirii romantice". (Adrian Corleonis)
Poemul este alcătuit din două părți: 1. Floarea apelor (La fleur des eaux); 2. Mortea iubirii (La mort de l'amour).
Floarea apelor, este un peisaj marin blând care reflectă o fericire radiantă, însorită, levitată de arabescuri senzuale și frământată de o anticipare anxioasă -- "O, cer, care din ochii ei își va lua culoarea" - pentru a se ridica într-un punct culminant, înainte de a se topi într-o viziune beatifică, încântată, asemănătoare unui imn, dedicat iubitei - "Căci o dalbă copilă aflându-se pe țărm, / Privind fugar spre mine cu ochi plini de lumină, / Îmi surâdea c-un aer tandru și nesupus". Aproape imediat este încărcată de o premoniție a sfârșitului -"Ce sunet lamentabil, sălbatic / Va suna ora despărțirii!" - pe măsură ce exaltarea devine un geamăt surprins, căci "chiar sufletul mi-a fost luat, iar vuietul surd al valurilor îmi înăbușă suspinele". Un scurt interludiu orchestral repetă melodia emoționantă asociată cu fericirea pierdută din "timpul liliacului" (Le temps des lilas).
În ampla secțiune finală - "Moartea iubirii" - anotimpul s-a schimbat, peisajul marin revine cu o furtună sălbatică, cerul negru și vânturile urlătoare prevestesc răcirea bruscă a iubitei - "sângele mi s-a înghețat la zâmbetul ciudat al iubirii mele... Am putut citi acest cuvânt fatal în ochii ei larg deschiși: uitare". O ultimă tânguire pentru iremediabilul "timp al liliacului și al trandafirilor" încheie partea poemului, într-o liniște susținută de dezolare, instrumentele de suflat din lemn creează aici o atmosferă de somptuozitate sclipitoare, pătrunsă de proeminență psihologică.
Orchestrația conține: 2 flaute, 2 clarinete, 2 fagoturi, 2 corni, 2 trompete, 3 tromboane, harpă, cinele, viori, viole, violoncel și contrabasuri.
Solo-ul de violoncel a fost interpretat cu rafinament de către Mădălina Fara.
Soprana Olga Bezsmertna a excelat prin calitatea sa vocală deosebită. Din luna februarie a acestui an, artista ucraineană a interpretat la Teatro allaScalla din Milano, dificilele roluri wagneriene: Gutrune/Terza Norna (Amurgul zeilor, WWV. 86 D), Ortlinde (Valkyria), Freia (Aurul Rinului, WWV. 86 A).
La sala Ateneului Român, am savurat voluptatea zicerii, trecând prin cele mai subtile nuanțe ale expresiei vocii sopranei. Remarcam construcția de sunet cu stăpânirea impecabilă a tehnicii messa di voce. [7] Cânta în limba franceză.
Apreciam sincronizarea oboiului cu soprana și figurațiile viorii prime. Uneori tensiunea se frângea intenționat într-un subito piano. Solo-urile contrafagotului și ale violei din partea a doua au contribuit în chip măiestrit la fluxul romantic al muzicii.
Flautul intona cu un sunet dulce, clar melodia în secțiunea timpul liliacului.
Foarte delicate au fost și intervențiile harpei, în fragmentul Plus animé, suprapunându-se pe intonarea sopranei a versului: Oh! joyeux et doux printemps (Oh! primăvară veselă și dulce).
Violoncelul întregea ultimele măsuri din finalul poemului, una dintre cele mai frumoase pagini din literatura muzicală franceză.
După pauză, a urmat Simfonia nr. 4, în sol major de Gustav Mahler, solistă aceeași soprană excepțională, Olga Bezsmertna. Lucrarea a fost finalizată în august 1900, iar premiera a fost interpretată la München, la 25 noiembrie 1901, de către Orchestra Kaim, dirijată de însuși compozitorul. Simfonia, cu un caracter ciclic, a suferit mai multe revizuiri, până în 1911.
În memoriile Almei Mahler, soția compozitorului, se spune: "Mahler arde, luminează, tinde către înalt și ne trage după el mult dincolo de destinul nostru personal."
Cele patru părți sunt: 1. Bedächtig, nicht eilen (Deliberat, fără grabă); 2. In gemächlicher Bewegung, ohne Hast (Mișcându-se într-un ritm lejer, fără grabă); 3. Ruhevoll, poco adagio (Calm, oarecum lent); Sehr behaglich (Relaxat).
Ascultam în interpretarea Orchestrei Filarmonicii George Enescu, dirijată de Patrick Lange, cum în prima parte, în stil neoclasic, o temă plină de grație, precedată de flautele cu apogiaturi scurte și clopoței de sanie, se auzea lin și determina mai apoi, materialul întregii mișcări. Te simțeai parcă într-o Vienă însorită, în care cuvântul de ordine era lipsa de griji, unde poți să simți farmecul dimineților și al amurgului însoțit de serenade. Este una dintre cele mai scurte părți întâi, dintre simfoniile lui Mahler, dominată de o atmosferă pastorală. În Dezvoltare, atmosfera se schimba. Este o porțiune de discurs muzical foarte complex, alcătuit din opt secțiuni, în care modulațiile sunt frecvente, iar spre final tema apare distorsionată. Fanfara de trompete de la sfârșitul Dezvoltării, părea o chemare la ordine.
Repriza a adus un aer triumfal. Se simțea chiar o adiere mozartiană.
Partea a doua, un scherzo în care voioșia și umorul fin se împleteau cu sarcasmul și ironia, a fost dominată de tema viorii soliste care era acordată cu un ton mai sus decât restul orchestrei. Concertmaistrul Cristian Chivu a folosit rând pe rând, astfel, două viori, dintre care una era acordată cu scordatură [8]. Aceasta a adus o impresie stranie. Iar insistența cu care această temă revenea precum melodia unei flașnete în derivă, sugera sentimente contradictorii, ce pendulau între glumă și funebru (Moartea). Dialogul dintre vioara solo și clarinet era un fel de a simboliza prezența diavolului, când aici, când acolo. În cadrul Trio-urilor se auzea un Ländler. Frumos au sunat solo-urile de clarinet (cu acele triluri prelungi), și cel de trompetă, precum și dialogul corn-clarinet. Harpa cânta în metru ternar. Rafinat a fost și pizzicato-ul contrabasurilor. Foarte reușită intervenția șefei partidei primei viori, Natalia Pancec, în duet cu concertmaistrul Cristian Chivu.
În partea a treia se percepea o temă cantabilă generoasă a violoncelelor, ce se desfășura calm, punctată, la fel de liniștit, de intervențiile suflătorilor de lemn. Remarcam prezența oboiului, interiorizată, mereu în dialog cu violoncelele și viorile, în timp ce contrabașii acompaniau discret în pizzicato. Era prezentă și tratarea polifonică. cea care conferea o expresie concentrată. Cele două teme ale celei de-a treia părți erau variate alternativ - metamorfozându-se, de la afectul de gravitate, la cel de seninătate și voioșie - înainte ca ele să ajungă la o Codă, în arhifortissimo.
Arcul discursului simfonic s-a închis în partea a patra, în care și-a făcut apariția vocea sopranei Olga Bezsmertna pe versuri din Das himmlische Leben (Viața cerească), din culegerea Des Knaben Wunderhorn (Cornul minunat al băiatului).
Textul poetic vine din culegerea Des Knaben Wunderhorn (Cornul minunat al băiatului) și povestește întâmplări domestice din împărăția cerurilor, așa cum sunt ele văzute de copiii săraci de pe pământ, care visează la o masă îmbelșugată. (Astfel, ne întâlnim în bucătăria Raiului, cu Sfântul Luca, tranșând carnea pentru feluritele nevoi gastronomice, cu Sfânta Marta, care gătește bucatele, cu Sfânta Cecilia, oferind concertul de prânz și cu îngerașii care coc pâinea. Larma lumească nu ajunge până acolo, nicio muzică de pe pământ nu se compară cu cea a sfinților, în concluzie, spune soprana, se duce o viață îngerească (Wir führen ein englisches Leben). Olga Bezsmertna cânta din spatele scenei cu o voce extrem de caldă, frumos timbrată, cu un vibrato amplu, rotunjit, cald, și cu o frazare condusă cu măiestrie. Ascultam un lied strofic, ale cărui cuplete alternau cu scurte interludii orchestrale. Lumea inocentă a copilăriei era redată prin motivul pastoral expus de clarinet.
Excepțională această soprană, Olga Bezsmertna, pe care sperăm să o mai putem asculta și în viitor pe scena Ateneului Român.
Dirijorul Patrick Lange a încântat publicul prin maniera sa de a conduce amplul ansamblu simfonic, prin claritatea gesturilor și finețea dozajelor planurilor dinamice. Are o abilitate rar întâlnită în a crea o mare densitate sonoră a frazei muzicale, a folosi cu măsură un tempo cu variații asociate contextului și o mare deprindere în a acompania vocea umană.
În nici un caz, Patrick Lange nu face parte din rândul conducătorilor de orchestră a cărui unic țel este un tempo cât mai rapid. Are o concepție interpretativă splendid structurată, îmbinând fidelitatea față de partitură cu creativitatea adiacentă expresiei muzicale juste.
Aplauzele intense și prelungite ale publicului au răsplătit clipele de muzică divină.
NOTE
[1] Începând cu Stagiunea 2017-2018, dirijorul Patrick Lange este director muzical al Hessisches Staatstheater Wiesbaden. Este invitat frecvent al teatrelor precum Opera de Stat din Viena, Opera de Stat Bavareză din München și Opera Națională din Paris și colaborează cu Opéra du Capitole din Toulouse, Semperoper Dresda, Royal Opera House din Londra, Opera Australia din Sydney, Opera din Zürich, Compania de Operă Canadiană din Toronto, Opera Națională Coreeană din Seul, Opéra national du Rhin din Strasbourg, Opera de Stat din Hamburg, Teatrul de Stat din Stuttgart, Opera din Frankfurt și Festivalul de Arte din Hong Kong, printre altele. Pe scena de concert, evoluează în stagiunea curentă la pupitrul Orchestrei de Stat din Saxonia Inferioară, Hanovra, al Orchestrei Filarmonice din Dortmund, Filarmonicii George Enescu și al Orchestrei Radio Germane Saarbrücken Kaiserslautern.
[2] Soprana Olga Bezsmertna s-a născut la 6 august 1983, în Bohuslav, Ucraina. A studiat la Conservatorul din Kiev. Încă din 2007, a fost angajată la Festivalul Oder-Spree, Germania. Apoi, a fost angajată la Opera de Stat din Viena, după ce a câștigat concursul Neue Stimmen, în 2011. A câștigat Concursul Internațional de Canto Rimski-Korsakov, Sankt-Petersburg, 2006, Premiul 1, Premiul Special Puccini, Concursul de Canto DEBUT, 2008. Pentru performanțele sale remarcabile din Italia, a fost distinsă cu prestigiosul Franco Abbiati Prize, premiul anual al Association of Italian Music Critics, la categoria Best Female Singer. Soprana colaborează cu dirijori de renume precum Adam Fischer, Alain Altinoglu, James Conlon, Christian Thielemann, Zubin Mehta, Daniel Harding, Axel Kober, Franz Welser-Möst, Ivor Bolton și Andrés Orozco-Estrada, și cu regizori precum Marco Arturo Marelli, Stefan Herheim, Barrie Kosky, Christof Loy, David McVicar, Sven-Eric Bechtholf și Adrian Noble. Proiectele discografice includ înregistrarea operei Estherde Thomas de Hartmann pentru casa de discuri Pentatone, sub bagheta lui Kirill Karabits, în care va interpreta rolul Elisei.
[3] Cristian Chivu a absolvit studiile la Academia de Muzică Ciprian Porumbescu din București și ulterior a studiat alături de Constantin Dinu Bogdănaș (Athenaeum Enesco Quartet) și Ángel Jesús García. A susținut recitaluri și concerte ca solist în România, Italia, Franța, Statele Unite, Regatul Unit și Germania. Între anii 1993 și 1996 a fost asistent de concertmaistru la Orchestra de Cameră Radio din București. Din 1997 a fost membru al Orchestrei Simfonice din Barcelona și a Orchestrei Naționale a Cataluniei, ocupând apoi funcția de concertmaistru asociat. Violonistul Cristian Chivu a fost invitat pe funcția de concertmaistru la: Orchestre de la Suisse Romande, Orquesta Ciudad de Granada, Orquesta Sinfónica de Tenerife, Real Filharmonía de Galicia, Bilbao Orkestra Sinfonikoa, Orquestra Sinfónica do Porto Casa da Música, precum și la Festivalul de Muzică din Santo Domingo (Republica Dominicană), edițiile 2015 și 2017. Din iunie 2019 este concertmaistru al Orchestrei Simfonice din Aarhus, Danemarca. Ca prim-violonist al Cvartetului Arts, a susținut între 1999 și 2020 numeroase concerte în cadrul unor festivaluri din Barcelona, Madrid, Valencia, în Franța și Italia. Ca membru al CvartetuluiAlla Breve, a realizat înregistrări și a colaborat cu flautistul Claudi Arimany. Cristian Chivu a fost profesor la Conservatori Superior de Música del Liceu din Barcelona și a susținut cursuri estivale de vioară la Sant Antioco (Sardinia) și la Puig-Reig (Spania).
[4] Opera prezintă povestea unui căpitan olandez, care jurase că va naviga în jurul Capului Bunei Speranțe, chiar dacă aceasta îi va lua toata viața și chiar mai mult. Condamnat de diavol să navigheze la nesfârșit, are voie să debarce pentru scurt timp la fiecare șapte ani, căutând acea femeie a cărei dragoste adevărată îl va izbăvi de blestem. Încă din prima clipă Senta înțelege că Olandezul este bărbatul viselor sale, iar la plecarea lui fuge de lângă familia ei și se aruncă în mare. Dragostea și sacrificiul Sentei, dispusă să treacă prin moarte pentru dragostea ei, desfac cumplitul blestem al Olandezului, aducând mântuirea acestuia. Din neființă, sufletele celor doi se unesc pentru totdeauna. Îmbrățișați, ei urcă deasupra mării, dispărând în înaltul cerului. - http://my.operanb.ro
[5] Cioran, Aurel: Cioran și Muzica, ediția a 2-a, Editura Humanitas, București, 2016, pag. 102
[6] Iliuț, Vasile: De la Wagner la contemporani. Muzica germană și austriacă, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. vol. 1, Editura Muzicală, București 1992, pag. 30.
[7] Messa di voce înseamnă că pe un singur sunet se execută un crescendo și un diminuendo, cu condiția ca singura caracteristică a notei cântate care se schimbă este volumul, dar nu și înălțimea, intonația.
[8] Scordatura este o acordare a unui instrument cu coarde (chiar și pianul) diferit de acordajul normal, standard, în scopul schimbării timbrale sau a facilitării execuției tehnice. La vioara solistă, în cazul acesta, în loc de acordajul G-D-A-E (sol, re, la, mi), se utiliza acordajul mai înalt: A-E-H-Fis (la, mi, si, fa diez). Dintre compozitorii care au folosit în creația lor scordatura la vioară, amintim pe: Johann Sebastian Bach, Heinrich Ignaz Franz Biber (Sonatele Rozariului), Antonio Vivaldi, Georg Philipp Telemann, Attilio Ariosti, Joseph Haydn, Niccolò Paganini, Camille Saint-Saëns, Igor Stravinsky, Richard Strauss, György Ligeti și Eugène Ysaÿe.
*Simfonia nr. 4 (Mahler) - Wikipedia