Concertmaistru a fost violonistul Rafael Butaru.
Prima lucrare a serii muzicale de la Ateneul Român a fost Rapsodia nr. 2, în re major, op. 11 de George Enescu. Așa cum domnul Marin Cazacu - Directorul General al Filarmonicii bucureștene a spus într-o prezentare a concertului într-un videoclip, muzica lui George Enescu este bine reprezentată în programele din cadrul actualei stagiuni, inclusiv ca o datorie de onoare, a faptului că prima instituție muzicală a țării poartă numele marelui muzician. Astfel, alături de această foarte cunoscută Rapsodie, se vor mai cânta și alte trei capodopere enesciene: Rapsodia nr. 1, Simfonia nr. 3 și Poemul «Vocea naturii» (Voix de la nature).
În anii 1901 și 1902, George Enescu a creat cele două Rapsodii române, op. 11, având o muzică de o plasticitate irezistibilă și cu o savoare ce le-a făcut să se bucure de cea mai largă popularitate pe plan mondial. Prima audiție absolută a Rapsodiilor a avut loc la 23 februarie 1903, chiar sub bagheta dirijorală a compozitorului, la Ateneul Român din București. În perioada romantică mai mulți compozitori au scris lucrări folosindu-se de acest gen muzical, dacă ar fi să amintim doar pe cele ale lui Johannes Brahms (Rapsodiile ungare), Franz Liszt (Rapsodiile ungare), Serghei Rahmaninov (Rapsodia pe o temă de Paganini) și Edouard Lalo (Rapsodia spaniolă).
La sala Ateneului Român, cea de a doua Rapsodie Română a lui George Enescu, a răsunat exuberant, dirijorul Finnegan Downie Dear reușind să surprindă minunat spiritul folclorului românesc, dominat aici de primordialitate melodică (mai degrabă cântec, decât dans), alături de dinamismul și orchestrația măiestrită - toate etalate sub forma unui grupaj de tip potpuriu, cu secvențe dezvoltătoare. "Tranziția modulantă ce ducea la o metamorfoză armonică uimitoare" [3] a fost condusă cu subtilitate de către dirijorul britanic.
Caracterul reflexiv al muzicii este împământenit, este în însăși sângele instrumentiștilor Orchestrei Filarmonicii George Enescu. Dacă solo-ul de violă, cântat sugestiv - evocator, de către Florin Matei, era ceva de așteptat,
veridicitatea trăirii, în intervențiile flautistei Joidy Blanco a surprins, în sensul bun al cuvântului (acel ultim motiv muzical ce încheia Rapsodia Română în re major, a sunat plin de mister cu o resemnare de baladă mioritică).
Detaliile alcătuiau un mozaic sonor fascinant: unison, tremolo, crescendo de timpan, tril al oboiului și o serie de dialoguri timbrale între instrumente; Solo-urile de corn, trompetă, corn englez și flaut au fost bine reliefate. Se auzeau melodii precum Văleu, lupu mă mănâncă și Sârba lui Pompieru:
Spiritul lăutarului rural surprins de geniul lui George Enescu a fost integrat în melodia Rapsodiei sale, cântată astăzi în toată lumea.
În concertul de la Ateneul Român a urmat momentul solistic. Pianistul Kirill Gerstein a interpretat celebra Rapsodia pe o temă de Paganini, în la minor, op. 43 de Serghei Rahmaninov, acompaniat de Orchestra Filarmonicii George Enescu, dirijată de Finnegan Downie Dear.
Compusă în anul 1934, premiera lucrării a avut loc la Lyric Opera House din Baltimore, Maryland, SUA., la 7 noiembrie a aceluiași an, partea de pian fiind interpretată de autor, acompaniat de Orchestra Philadelphia, dirijată de Leopold Stokowski. Rapsodia este alcătuită din 25 de mișcări: 1. Introduction: Allegro vivace - Variation I (Precedente), 2. Tema: L'istesso tempo, apoi încă 24 de variațiuni, pe tema geniului violonist italian, Niccolò Paganini. Deși, această lucrare a lui Rahmaninov este executată fără întrerupere, ea poate fi împărțită în trei părți: de la prima la a unsprezecea variațiune, de la a 12-a la a 18-a, iar restul formează secțiunea finală. Fără îndoială, cel mai faimos fragment al Rapsodiei este variațiunea a XVIII-a, Andante cantabile.
Într-un interviu, Kirill Gerstein, interpretul serii, a spus despre această lucrare a lui Serghei Rahmaninov că "are o transparență mozartiană și o economie a mijloacelor de expresie, dar în același timp poate fi incredibil de atrăgătoare și romantică.
Tema lirica din variațiunea nr. 18 apare și în filmul Somewhere in Time / Undeva, cândva (1980), regia Jeannot Szwarc, cu Christopher Reeve, Jane Seymour și Christopher Plummer.
(minutul 5:20)
Kirill Gerstein a uimit publicul din sala Ateneului Român, printr-o pianistică formidabilă, o mare diversificare a sonorității emise, complet schimbată în fiecare variațiune, prin motivele extrem de bogat ornamentate, un tempo foarte rapid, unde agilitatea sa devenea una incredibilă.
Ascultam șirul de variațiuni. Mă gândeam că autonomia fiecărei variațiuni, în contextul pasajelor de virtuozitate conținute din abundență (însuși Serghei Rahmaninov a fost un mare pianist) s-ar putea compara (fiindcă suntem în era electronicii extinse) cu niște plăci independente cu circuite integrate.
Kirill Gerstein - un pianist cu o tehnică magistrală, o inteligență muzicală admirabilă, precum și o mare capacitate de transmitere a trăirilor a cântat această lucrare dincolo de limitele instrumentului. În opinia mea, caracterul muzicii Rapsodiei lui Rahmaninov, a fost afectat din cauza vitezei exagerat de mari. Și în zilele noastre, Niccolò Paganini, - un virtuoz unic, cel pe a cărui temă din Capriciul op. 1 nr. 24 a fost scrisă Rapsodia, provoacă și tentează pe orice interpret la o competiție peste veacuri. Serghei Rahmaninov a compus, mai mult decât Paganini, în aproape toate genurile muzicale, iar virtuozitatea - ca o componentă a exprimării unor idei - rămâne în creația sa, mereu subordonată profunzimii substanței discursului.
În partitura Rapsodiei, tempo-ul indicat pentru fiecare variațiune oscilează între Allegro vivace, Allegro, Allegretto, Moderato, Andante, Tempo di Minuetto și A tempo Vivace - cu schimbări infime (un poco più vivo, Più vivo, meno mosso) ori mențineri ale mișcării (L'istesso tempo). De abia în variațiunea a XIX-a apare indicația a tempo Vivace. Iar în variațiunea a XXII-a notația alla breve (concentrarea) solicită interpretului accelerarea tempo-ul (prin eliminarea accentului metric secundar al măsurii). Iar ultima variațiune are indicația Un poco meno mosso, o liniștire. Mi-e greu să îmi imaginez cu ce viteză ar fi cântat acest pianist, de altfel, fenomenal, dacă Rahmaninov ar fi notat în partitura Fanteziei sale pentru pian și orchestră, op. 43, indicații de tempo și mai rapide, precum: Presto, Allegrissimo, Vivacissimo sau Prestissimo.
Acompaniamentul orchestral a fost precis ritmic, ținând pasul cu sportul extrem impus de solist. Tema Dies irae a răsunat frumos: când misterios, când amenințător, prezentată pe rând de pian și instrumentele de suflat. Am apreciat momentele de dialog dintre flaut și oboi, prestația trompetelor (trei instrumentiști spanioli proaspăt angajați-Xavi Giner Estarellees, Adrian Alarcon și Miquel Puchalt), frenezia tremolo-ului în crescendo, bine susținută a timpanului, unisonul viorilor și emisia rafinată în sul ponticello, solo-ul de corn englez și cel de violă, precum și vigoarea sonoră a contrabasurilor.
După aplauzele puternice și ovații, solistul serii, pianistul Kirill Gerstein, a oferit la bis o miniatură chopiniană, cântată cu mare virtuozitate și expresivitate romantică.
După pauză, am ascultat Suita «Cavalerul Rozelor» (Der Rosenkavalier), op. 59 de Richard Strauss, o lucrare având dincolo de frumusețea muzicii, dificultăți deosebite în scriitura partiturii. Dirijorul Finnegan Downie Dear a condus excelent muzicienii Orchestrei Filarmonicii George Enescu, stăpânind un aparat 3amplu: 3 flaute (piccolo), 2 oboaie, corn englezesc, 3 clarinete, clarinet bas, 3 fagoturi contrafagot, 4 corni francezi, 3 trompete, 3 tromboane, tubă bas, timpane, tobă mare și chimvale, triunghi, tamburină, glockenspiel, clichet, tobă tenor, tobă mică, clopoței, castaniete, celesta, 2 harpe, viori, viole, violoncele, contrabasuri, armoniu și pian.
Teme precum dragostea, indiscreția, înțelepciunea sau suferința maturizării, eterna căutare a dorințelor sau sacrificiul pentru un bine mai înalt decât aspirațiile proprii, sunt toate cuprinse în opera compusă în anul 1910 de Richard Strauss, după un libret al scriitorului austriac Hugo von Hofmannsthal. Ea aduce un omagiu Vienei, în timpul domniei împărătesei Maria Tereza. Prima audiție a avut loc la 26 ianuarie 1911, la Hopfer (astăzi Semperoper) din Dresda, Germania. După premiera operei, Elektra op. 58, singura tragedie scrisă de Richard Strauss, compozitorul a promis că va scrie o operă mozartiană; astfel s-a născut Cavalerul Rozelor.
La sala Ateneului Român, în interpretarea Orchestrei Filarmonicii George Enescu, dirijată de Finnegan Downie Dear, Suita a început cu preludiul orchestral al operei, cel care înfățișează noaptea pasiunii dintre Mareșala von Werdenberg și Octavian Rofarno. Infuzată cu arome amețitoare și învăluită într-o robă strălucitoare, orchestra ne invita, de la primele sunete (Con moto agitato), să ne imaginăm o noapte de pasiune, plină de sentimentalism; instrumentele cu coarde leneșe și cornii cu sunetele lor strălucitoare sugerau plăcerile nocturne ale amanților.
Cu o muzică tandră, era înfățișată apariția tânărului Octavian Rofarno, în rolul de "Cavaler al Trandafirului", iar imaginea lui juvenilă o făcea pe Mareșala von Werdenberg să realizeze că în curând o va părăsi, pentru o femeie mai tânără. Apoi, duetul dintre Octavian și Sophie von Faninal (oboi și corn) prefigura dragostea lor ce devenea din ce în ce mai evidentă. Brusc, o muzică disonantă sugera sosirea stângace a baronului Ochs auf Lerchenau. Viorile introduceau timid primul vals, care era urmat de un altul, cântat de vioara solo, înainte ca întreaga orchestră să fie cuprinsă și ea de vals. O pauză generală și un solo de vioară conduceau către momentul în care Mareșala von Werdenberg își dădea seama cu tristețe, că l-a pierdut pe Octavian. Apoi, discursul muzical ajungea la punctul său extatic. Suita s-a încheiat tot cu un vals viguros, înfățișându-l pe baronul Ochs, în cea mai pompoasă formă a sa. Coda Suitei a sunat zgomotos.
Dintre calitățile interpretării oferite de dirijorul Finnegan Downie Dear și artiștii de pe scenă, s-au evidențiat: dinamismul, dialogurile antrenante între partidele de coarde și cele de suflat, alternanța dintre momentele învolburate și cele lirice, punctele culminante, toate conferind mult farmec și culoare muzicii. Am remarcat solo-urile de oboi, clarinet și corn, precum și intervențiile harpelor, ale celestei și glockenspiel-ului. În ritmul valsului, viorile intonau dulce melodii la interval de terță. Solo-urile concertmaistrului (cu acel glissando ascendent) au întregit atmosfera.
După aplauzele auditoriului, a urmat ultima lucrare muzicală a serii, La Valse de Maurice Ravel. Conceput ca balet într-o singură mișcare, dar interpretat adesea doar ca piesă de concert, Valsul, a fost compus între anii 1919 și 1920. Prima prezentare a fost la 12 decembrie 1920, la Paris. Ópusul reflectă "nașterea, decăderea și distrugerea genului muzical, valsul" [4].
Maurice Ravel a dedicat acest Vals doamnei Misia Sert, față de care a simțit un atașament romantic durabil (un motiv recurent al notelor E, B, A sau Mi-Si-La apare în vals).
Însuși compozitorul a spus despre Vals că este "o progresie ascendentă a sonorității, la care scena vine pentru a adăuga lumină și mișcare. "[5] Un precursor al acestei lucrării orchestrale a fost Valses nobles et sentimentales pentru pian (1911), care conține un motiv muzical pe care Ravel l-a reutilizat.
Pare o muzică cu program: printre norii care se învârt, pot fi ușor distinse cuplurile ce dansează valsuri. Norii se risipesc treptat. Se vede apoi o sală imensă, populată de o mulțime, care se rotește. Scena este iluminată treptat. Lumina candelabrelor izbucnește în fortissimo. Apoi, acțiunea este plasată într-o Curte Imperială, în jurul anului 1855.
Lucrarea este orchestrată pentru 3 flaute (al treilea dublând piccolo), 3 oboaie (al treilea dublând cornul englez), 2 clarinete în la, clarinet bas în la, 2 fagoturi, contrafagot, 4 corni în fa, 3 trompete în do, 3 tromboane, tubă, timpani, tobă mare, tobă mică, cinele, trianglu, tamburină, tam-tam, crotale, glockenspiel, castaniete, 2 harpe și corzi.
Ascultam în interpretarea Orchestrei Filarmonicii George Enescu, dirijată de Finnegan Downie Dear începutul piesei cu un zumzet al contrabașilor, după care se alăturau violoncelele și harpele. În tăcere și treptat, instrumentele cântau frânturi de melodii, ce se constituiau într-un discurs reținut, unde sonoritatea fagoturilor și ale violelor se reliefau. Apoi, harpele semnalau creșterea spre o culminație, urmată de o idee plină de grație. Condusă de viori, orchestra izbucnea și reitera tema principală a valsului. O serie de valsuri se derulau. Sonoritatea duioasă a viorilor era însoțită de balansări cromatice bine ornamentate ale violoncelelor și glissando-ul harpelor. Frumos a sunat ideea muzicală jucăușă și repetitivă a flautului, acompaniat de glockenspiel și trianglu. În a doua jumătate a piesei, fiecare melodie din prima secțiune era readusă, în chip diferit. Modulațiile au schimbat etosul. Dirijorul Finnegan Downie Dear a obținut, dincolo de metrul ternar al valsului, amalgamul timbral cel mai apropiat.
Simțeam o cortină imaginară se ridica, atunci când harpele proiectau sunetele lor delicate, în același timp, încărcat cu armonice.
Coda, într-o atmosferă de dans macabru, a încheiat lucrarea cu o figură emfatică, uzând de o abatere clară de la ritmul valsului.
Deși Djaghilev, care comandase muzica, a refuzat să pună în scenă Valsul, ulterior, alți coregrafi au realizat un balet.
Aplauzele publicului de la sala Ateneului român au copleșit interpreții, ovațiile nu mai conteneau, iar dirijorul a primit un buchet mare de flori.
Pe rând interpreții au fost ridicați în picioare și ovaționați.
Un concert deosebit de frumos, cu muzică însuflețitoare, interpretată cu mult profesionalism și dăruire.
NOTE
[1] Dirijorul și pianistul britanic Finnegan Downie Dear s-a născut la Londra. A absolvit cu distincție muzicologia Universitatea Cambridge și pianul la Royal Academy of Music. În anul 2020. a câștigat Concursul Internațional de dirijat Mahler, al Bamberger Symphoniker, Germania și al «Arthur Rubinstein» International Piano Master Competition, ediția a X-a, Tel Aviv, Israel, 2010. În prezent este directorul artistic al Shadwell Opera din Londra, În stagiunea 2025/2026 Downie Dear a revenit la Staatskapelle Dresden. Finnegan Downie Dear a dirijat importante ansambluri simfonice precum: London Philharmonic, Tokyo Metropolitan Symphony Orchestra, Orchestra Elbphilharmonie Hamburg, Orchestra Teatrului Mariinsky din Sankt-Petersburg, Sydney Symphony Orchestra, și Adelaide Symphony Orchestra din Australia, Norwegian Radio Orchestra, Rotterdam Philharmonic, Filarmonica del Teatro Communale di Bologna, Sinfonieorchester Basel, Bochum Symphony, Bamberg Symphony, DSO Berlin, Polish National Radio Symphony Orchestra, Orchestra Gürzenich din Köln, Balthasar Neumann, Baden-Baden, Hallé și Gothenburg Symphony. Dirijorul Finnegan Downie Dear a colaborat cu soliști precum: Kirill Gerstein, Mikhail Pletnev, Paul Lewis, Steven Osborne, Gil Shaham, Isabelle Faust, Veronika Eberle, James Ehnes și Gautier Capuçon. În domeniul operei a dirijat la Staatsoper Berlin (Don Giovanni și The Turn of the Screw), Opéra de Lyon (Billy Budd), Garsington Opera (Der Rosenkavalier), Royal Opera House, Covent Garden (Die Zauberflöte), Orchestra Operei Naționale din Țara Galilor, Theater an der Wien (Voice Killer de Miroslav Srnka), Staatsoper Hamburg (Eugene Onegin și Falstaff), Orchestra Opera Națională Coreeană (Hänsel und Gretel), Opera Națională Poloneză (Die tote Stadt). Finnegan Downie Dear a fost invitat să dirijeze la festivalurile: Aix-en-Provence, Salzburg Osterfestspiele, Nevill Holt Festival, și la Tokyo Spring Festival.
[2] Pianistul Kirill Gerstein s-a născut la 23 octombrie 1979, la Voronej, fosta Uniune Sovietică. A câștigat o bursă la Berklee College of Music, din Boston, SUA. Apoi a studiat la Manhattan School of Music din New York. Și-a continuat studiile la Madrid cu Dmitri Bașkirov la Queen Sofía College of Music, Madrid, Spania și la Budapesta cu Ferenc Rados. Și-a făcut debutul orchestral în septembrie 2000, interpretând Concertul pentru pian nr. 1 de Johann Brahms, alături de David Zinman și Tonhalle-Orchester Zürich. Debutul solo al lui Gerstein la Carnegie Hall/Stern Auditorium, a marcat centenarul lui Ferruccio Busoni, prin interpretări ale Concertului său pentru pian cu Berliner Philharmoniker, Orchestre National de France, BBC Symphony Orchestra și Gulbenkian Orchestra din Lisabona; Staatskapelle Dresden, Musikfest Berlin, Berg Kammerkonzert, Orchestra de Cameră a Europei; Orchestra Regală Concertgebouw, Wiener Symphoniker orchestrele din St. Louis, San Francisco, Pittsburgh și Atlanta, SUA. A efectuat turnee în Japonia și Coreea. A realizat un proiect interdisciplinar cu Festivalul de Pian Ruhr, Germania. A colaborat cu muzicieni precum: Sir Simon Rattle, Ilya Gringolts, Heinz Holliger, Santtu-Matias Rouvali, Gary Burton și Vardapet Komitas. A cântat la festivalurile : Aspen Music Festival, Blossom Festival cu Cleveland Orchestra, Grant Park Music Festival din Chicago și Ravinia Festival, Santa Fe Chamber Music Festival, Festivalul de Muzică de Cameră Saratoga, New-York County și Festivalul Tanglewood, Massachusetts, SUA. Pianistul Kirill Gerstein a înregistrat la casa de discuri ECM, Platoon/Apple Music, Deutsche Grammophon, DECCA, Berliner Philharmoniker Recordings, Unitel, Accentus Music și EuroArts, concertele sale au fost difuzate de difuzate pe posturile ORF, BBC, ARTE și Marquee TV, și transmise în streaming pe Medici tv și STAGE+. Kirill Gerstein a primit prestigiosul Gilmore Artist Award, precum și un Avery Fisher Career Grant. În 2021 i s-a acordat un Doctorat Onorific în Arte Muzicale de la Manhattan School of Music New-York. Înregistrarea în primă audiție mondială a Concertului pentru pian și orchestră de Thomas Adès, în interpretarea lui Gerstein, alături de Boston Symphony Orchestra, sub bagheta compozitorului, a fost nominalizată la trei premii Grammy și a primit Premiul Gramophone în 2020. I s-a conferit de asemenea, Premiu de Excelență Opus Klassik, Germania, în 2025. Kirill Gerstein a condus cursuri de pian la Stuttgart Musik Hochschule. În 2018, a preluat postul de profesor de pian la Hanns Eisler Hochschule din Berlin, pe lângă programul de interpretare Sir András Schiff, pentru tineri artiști al Academiei Kronberg, Taunus, Hesse, Germania.
[3] Derrickson, Max: Note de program, Rapsodia românească nr. 2.
musicprogramnotes.com/enescu-romanian-rhapsody-no-2-in-d-major/
[4] Benjamin, George: Ultimul dans, în The Musical Times, nr. 135 (1992)
[5] Ravel, scrisoare către Maurice Emmanuel, 14 octombrie 1922, în Arbie Orenstein (ed.): Un cititor Ravel: corespondență, articole, interviuri (New York: Columbia University Press, 1990), 229.