Iată de ce, am fost foarte surprins să aflu relativ recent că Fiennes s-a reconvertit în regizor de operă, acum că a trecut pragul de 60 de ani. Este adevărat că britanicul interpretase deja rolul acestui aristocrat deziluzionat, cinic și totodată melancolic într-un film, Onegin, apărut pe ecrane în 1999 și realizat de sora sa, care a trecut cam neobservat în Franța. Chiar și așa, luni seară, la premiera operei de la Palais Garnier, m-am așezat destul de neîncrezător pe scaunul meu din loja 22 de la etajul al patrulea. Asta pentru că, la prima vedere, mi se părea aproape o misiune imposibilă pentru un occidental să se atace cu succes la această capodoperă a lui Ceaikovski care este Evgheni Oneghin, chintesența a ceea ce unii numesc "sufletul rus", dar care apare multor altora drept un concept cel puțin nebulos, mai ales după invazia Ucrainei de către Rusia în februarie 2022.
Ei bine, am greșit îndoindu-mă.
A fost a patra montare scenică pe care am văzut-o live a acestei opere, a cărei premieră a avut loc la 29 martie 1879, la Teatrul Mic Academic Național al Rusiei din Moscova. Greu de spus dacă producția lui Fiennes e mai frumoasă și mai reușită, decât cea extrem de poetică de la Opera din București a lui Ion Caramitru, el însuși un imens actor metamorfozat în regizor spre finalul carierei. Dar, după Siegfried-ul de miercurea trecută de la Bastille, unde a trebuit să suport toate excesele Regietheater-ului, acest Evgheni Oneghin mi s-a părut a fi o respirație luminoasă, nu doar pentru că montarea "ține aproape" de libret, ci și pentru că ea reprezintă, cu mici excepții, un exemplu a ceea ce ar trebui să fie un adevărat spectacol de operă: o sală magnifică (Palatul Garnier), rochii superbe și costume elegante (Annemarie Woods), o scenografie precisă, artiști lirici transformați în adevărați actori, lumini nocturne rafinate (Alessandro Carletti), protagoniști fizic credibili în rolurile lor, coregrafii milimetrice (Sophie Laplan), coruri impecabile (Ching-Lien Wu), o distribuție omogenă și de mare calitate și, mai ales, un dirijor excepțional (specialist în muzica lui Ceaikovski, russo-americanul Semyon Bychkov, viitor director muzical al Operei din Paris, este pur și simplu uriaș!), capabil să creeze o legătură muzicală invizibilă, dar extrem de strânsă, între cântăreții de pe scenă, muzicienii din orchestră și spectatorii aflați în sală.
Desigur, mi s-ar putea obiecta că secerișul grâului are loc în iunie și nu la sfârșit de toamnă ca aici, că decorurile (Michael Levine) ar fi putut fi ceva mai impunătoare, că producția este nu numai prea bicoloră (maroul predomină în primele două acte în timp ce negrul este omniprezent în al treilea), dar pierde în mod evident din originalitate pe măsură ce avansează, că rochia Tatianei, devenită soția prințului Gremin la Sankt-Petersburg, ar fi putut fi mai flamboiantă etc. Dar aș putea replica atunci că, ici și colo, câteva "găselnițe" sunt nu numai originale, dar chiar binevenite: în primul act, cântecele țăranilor se acompaniază de dansuri ce par a-și găsi inspirația în faimosul balet Ritualul primăverii al lui Stravinski; fiecare schimbare de tablou este prilejul de a sublinia singurătatea unor personaje (Tatiana, Lenski etc.) și a stărilor lor sufletești; tinerele fete care bântuie cântând prin pădurea desfrunzită la finalul primului act ne evocă celebrele rusalce din folclorul slav, mai ales prin ostilitatea pe care o afișează față de tinerii bărbați.
Spectatorii nu se înșală deloc atunci când, la finalul reprezentației, aclamă îndelung toți cântăreții precum și întreaga echipă artistică, inclusiv orchestra aplaudată in corpore pe scenă (!). Luni seară, la premieră, toate aceste ingrediente s-au reunit într-adevăr în mod miraculos, oferindu-ne un spectacol grandios, în care, alături de artiști deja consacrați distribuiți în rolurile secundare, am putut descoperi în rolurile principale o adevărată pleiadă de tineri cântăreți, veniți în mare parte din spațiul post-sovietic, care mi-au lăsat o impresie foarte bună.
Să începem deci cu aceștia din urmă, înainte de a ne opri asupra artiștilor mai celebri. În rolul principal, baritonul ruso-austriac Boris Pinkhasovici, un obișnuit al repertoriului rus, este impecabil vocal pe tot parcursul serii, distant, elegant, arogant, dar strălucitor în arioso-ul său din ultimul act. Ruzan Mantashyan a interpretat-o pe Tatiana pe foarte multe scene europene înainte de a cânta la Paris. Silueta ei adolescentină se potrivește de minune personajului. Din punct de vedere vocal, artista mi s-a părut dominatoare în ansambluri și mai retrasă atunci când cântă singură, moment în care se poate observa un voal subțire care îi umbrește ușor acutele, altfel destul de cristaline. Supra-acutele sunt și ele, din când în când, imperceptibil metalice. Solista dispune însă de mijloace vocale evidente, după cum o dovedește redutabila Scenă a scrisorii, în care soprana armeană oferă niște instantanee scenice de antologie.
Ucraineanul Bogdan Volkov e chiar mai bun decât cei doi, plusând cu un "Kuda, kuda vi udalis" extrem de original, aplaudat îndelung de o sală arhiplină. "Bravo!"-uri izbucnesc de la toate etajele operei, pentru că artistul alege să interpreteze aria lui Lenski cu o voce neobișnuit de fină, un fel de fir de mătase care pare că se va rupe în orice clipă. Aproape că ai zice că nu cântă un bărbat, ci mai degrabă un adolescent timid, dacă nu chiar un zombi. Deja învins înainte de a lupta, presimțind că duelul cu Oneghin îi va fi fatal, Lenski-ul său este unul egoist, deloc simpatic, care speră sincer că gestul său o va obliga pe Olga să-l iubească mereu de acum încolo, chiar dacă el însuși nu o mai iubește deloc. Trist, foarte trist, dar pur și simplu sublim! Malteza Marvic Monreal este o Olga solidă, iubitoare, sensibilă și lipsită de griji, mai credibilă însă în rolul surorii mai mari decât în cel al surorii mai mici.
Sprijinindu-se într-un baston, basul ucrainean Alexander Tsymbalyuk este un Cneaz Gremin imperial în aria sa din actul al treilea, care este de departe și preferata mea. Tempii foarte lenți și accentul british al lui Peter Bonder accentuează ridicolul lui Triquet, chiar dacă nu prea am înțeles de ce nu avem un tenor francez în acest rol. În fine, trebuie adus un omagiu acestor două mari legende ale operei care sunt americanca Susan Graham, cu o alură aproape prea aristocratică în Madame Larina, și mai ales mezzo-soprana rusă Elena Zaremba, incredibilă prin justețea ei scenică și vocală în rolul bătrânei doici Filippievna.
Fără niciun dubiu, în stagiunile viitoare, voi reveni să revăd Evgheni Oneghin în această montare.
(foto: Guergana Damianova / ONP)
Evgheni Oneghin de Piotr Ilici Ceaikovski, Opéra National de Paris, Palatul Garnier (26.01.2026)
Conducerea muzicală: Semyon Bychkov
Regia: Ralph Fiennes
Decorurile: Michael Levine / Costumele: Annemarie Woods / Luminile: Alessandro Carletti / Coregrafie: Sophie Laplan
Evgheni Oneghin: Boris Pinkhasovici / Tatiana: Ruzan Mantașian / Lenski: Bogdan Volkov / Olga: Marvic Monreal / Cneazul Gremin: Alexander Tsymbalyuk / Triquet: Peter Bonder / Larina: Susan Graham / Filippievna: Elena Zaremba
Orchestra și Corurile Operei din Paris