În deschiderea serii muzicale de la sala Ateneului Român, numerosul public a ascultat Suita nr. 1, în do major, BWV. 1066 de Johann Sebastian Bach, compusă în perioada de la Köthen.
Suita cuprinde: 1. Ouverture; 2. Courante; 3. Gavotte I, II; 4. Forlane; 5. Menuett I, II; 6. Bourrée I, II; 7. Passepied I, II. Majoritatea dansurilor sunt franceze, cu excepția Forlane, care este de origine italiană. Succesiunea dansurilor urmează principiul contrastului de mișcare și atmosferă, însă păstrând unitatea tonală. Meditația și umorul, solemnul și grația își împletesc nuanțele în muzica suitei, mai puțin marcată de factorii gândirii savante, glorificând ritmul și stilizând dansurile componente.
Instrumentația cuprinde: oboi I/II, fagot, vioară I/II, violă, basso continuo. Dirijorul Ton Koopman a optat pentru amplasarea suflătorilor astfel: oboaiele în stânga scenei, în spatele viorii prime, iar fagotul în dreapta scenei, în spatele violoncelelor. Clavecinul era de asemenea în dreapta scenei.
Urmăream cum melodia monoritmică se desfășura implacabil în cântul interpreților. Totodată, ritmurile tip, date de dansurile populare sau cele cultivate, erau riguros redate. O multitudine de procedee de dezvoltare a ritmului muzical erau clar diferențiate: imitația, recurența, variațiunea, pedala, ritmul complementar, uneori chiar și poliritmia. Simțeam o bucurie în a asculta combinațiile și frumusețea îmbinărilor sonore trisonice, care subliniau afectele. Compatibilitatea orizontal - verticală dintre sunete se evidenția datorită polarității funcționale a tonalității. Cu multă eleganță a evidențiat Ton Koopman relația ritm-tempo. Astfel, agogica pieselor din Suită era bine conturată ca dimensiune stilistică barocă, fără excese. Acele fine așezări ale auftaktului (începutul pe timpul slab al primei măsuri incomplete) au conferit discursului muzical noblețea unei reverențe. Polifonia latentă, ca particularitate semnificativă și distinctă a melodicii Barocului, a fost realizată prin eșalonarea entităților în planuri acustice.
În Ouverture, mișcarea de deschidere a Suitei orchestrale în do major, cele două secțiuni - prima lentă și grandioasă, cu motive ascuțite și accentuate, sugerând fastul Curții lui Ludovic al XIV-lea, iar cea de a doua, fugală și rapidă, ce împletea într-un flux corzile și suflătorii - au fost cântate solemn, evenimentele muzicale având o mare densitate și totuși. ele fiind comprehensibile. Ascultând orchestra de cameră dirijată de Ton Koopman îmi imaginam un concerto grosso deghizat (oboaiele, precum un grup concertino împreună cui fagotul, dublau uneori corzile, alteori cântau independent).
Interpretarea dansului Forlane a avut acea amprentă deschisă și solară a muzicii italiene, prin tempo-ul alert, metrica ternară și formulele ritmice punctate, săltărețe. Instrumentiștii au realizat cu măiestrie dinamica, atât printr-o emisie aerisită a instrumentelor cu coarde, cât și prin staccato-ul suflătorilor.
Aplauzele intense și prelungi ale publicului de la sala Ateneului au răsplătit frumoasa evoluție scenică.
A urmat, Concertul nr. 5 pentru vioară și orchestră, în la major, KV. 219 de Wolfgang Amadeus Mozart, solist Sergej Krylov, acompaniat de Orchestra Filarmonicii George Enescu, condusă de dirijorul Ton Koopman.
Un violonist fenomenal! Virtuozitate uluitoare, sunet sclipitor, perfect adaptat stilului interpretat, lirism fervent, violonistul acaparează auditoriul de la prima atingere a strunelor. L-am ascultat fascinat, nu-mi venea să cred că se poate cânta astfel acest arhicunoscut Concert de vioară în la major de Wolfgang Amadeus Mozart, compus pentru uz personal. În 1777 Wolfgang i-a scris tatălui său: "Cântam ca și cum aș fi cel mai bun violonist din toată Europa", la care tatăl său a răspuns: "Nici tu nu știi cât de bine cânți la vioară." Laude puternice din partea lui Leopold, care de obicei nu avea decât dispreț față de ceilalți violoniști!
Un mare privilegiu pentru publicul de la Ateneul Român să simtă bucuria formulelor melodice arpegiate, declanșate de introducerea orchestrală, care, surprinzător, evită startul concertului, adică apariția temei principale din Allegro aperto. Chiar mai mult, după Expoziția orchestrală Mozart a intercalat un interludiu calm, Adagio, în care vioara solistă, parcă ne trece printr-un tărâm purificator. Ascultam linia melodică intonată de Sergej Krylov, asemănătoare unei sticliri pure. Pulsația acompaniamentului orchestral devenise un covor floral discret. Solistul îți oprea răsuflarea. Sunetele se înălțau vaporos, un vibrato tăinuit. Și apoi, tema exuberantă a viorii, cântată cu o sinceritate și cu un suflu larg, splendid. Mă gândeam că toți violoniștii din ansamblul orchestral au studiat și chiar au cântat partitura solistică a acestui concert, în anii formării lor. Emoția descoperirii unei interpretări vii, dintr-o imaginară postură de țesut - în care celulele nu au perete celular - trebuie să fi fost o senzație teribilă. Artiștii de pe scenă se concentrau să surprindă intențiile agogice ale solistului și se mulau după acesta în mod insidios. Cadența de Joseph Joachim a fost cântată de către Sergej Krylov cu densități și abateri dinamice neașteptate, uzând de opoziția izbitoare, dintre motivele cantabile, din ideile ce erau reiterate foarte lent, pe de o parte,și de figurațiile ornamentale executate fulgerător, cu virtuozitate paganiniană, pe de altă parte. Dincolo de toate acestea - prospețime, spontaneitate și o vivacitate amețitoare.
În partea a doua, Adagio, cea mai întinsă, ascultam intrigat frazarea dată temei principale, acolo unde două accente expresive nenotate în partitură ieșeau evident în afara liniei generale intenționat și consecvent, deși planul dinamic general indicat de compozitor este piano. Desigur interpretul folosește de obicei o dinamică interioară a frazei, însă plafonul bandei dinamice (poco piano, piano ben piano) părea depășit. Totuși, polifonia latentă ar fi un argument.
Trilurile erau executate sprinten, în stil clasic, cu precizarea înălțimii sunetului, doar pentru o fracțiune de secundă, după care pornea alternarea rapidă a sunetului superior. Cadența a răsunat ca o variațiune ornată cu motive în duble coarde, cu o expresie cristalină.
În Refrenul rondo-ului final, simetria ritmică era prezentă, iar discursul aducea o înveșmântare nouă. Apoi, în celebra parte mediană alla turca, după noblețea menuetului, atmosfera se schimba brusc, iar senzația de muzică turcească era accentuată de utilizarea unor elemente grotești, precum acele crescendo-uri cromatice în unison, modulația la tonalitatea omonimă (la major-la minor), repetiția unor elemente muzicale foarte scurte și interpretarea col legno (cu bagheta în loc de părul arcușului), a violoncelelor și contrabasurilor. Totul suna marțial aici.
Sergej Krylov a fost aclamat intens și, după numeroase rechemări la rampă, a oferit două bis-uri, de fapt un semi-recital violonistic: Fuga din Sonata solo în sol minor, BWV. 1001 de Johann Sebastian Bach și prima parte a Sonatei nr. 2 pentru vioară solo «Obsession» în la minor, op. 27 de Eugène Ysaÿe. O mare capacitate a decelării materialului polifonic, precum și virtuozitate impresionantă, în special prin viteza derulării discursului muzical, dar și prin afirmarea citatelor bachiene și a motivului Dies irae în streto (subiectul este prezentat într-o singură voce și apoi imitat în mai multe voci, imitația începând înainte ca subiectul să se termine).
Seara muzicală de la sala Ateneului Român a continuat după pauză, cu Serenada nocturnă (Serenata notturna), pentru patru soliști și orchestră, în re major, KV. 239 de Wolfgang Amadeus Mozart. A fost compusă la Salzburg, în 1776. Ca gen muzical, serenada a apărut în vremea Minnesänger-ilor, iar în secolul al XVIII-lea, sub formă instrumentală, a căpătat o mare popularitate, ca muzică de agrement. Mozart i-a adăugat atributele apropiate de simfonie (Eine kleine Nacht musik, Serenada Haffner). Serenada nocturnă cuprinde trei părți: 1. Marcia, maestoso; 2. Minuetto; 3. Rondo - Allegretto. Este o lucrare concertantă destinată unui grup de patru soliști (două viori, violă și contrabas) și unei orchestră de coarde restrânse (viori, viole, violoncele, contrabas și timpane). Mozart a dorit să insereze efecte de antifonie [3], între o orchestră fără contrabas, dar cu timpane și un cvartet soli de coarde fără violoncel, dar cu contrabas). Rondo-ul final rustic, are un episod Adagio, în maniera unui recitativ serios, dar totodată vag persiflant, plasat ca o poantă pe care spectatorul să o savureze pe cinste.
Așa cum și-a dorit și a prevăzut Mozart, soliștii au introdus momente comice pe durata fermatelor ce precedau revenirea Refrenului de rondo. Pe rând, fiecare solist - violoniștii Rafael Butaru și Mateus-Johann Măi-Antal, Marian Movileanu - violă, Silviu Prodan - contrabas, Bogdan Pop - improviza mici cadențe. Iar când se ajungea la acestea, spre sporirea umorului, totul fiind bine regizat, părea că dirijorul s-ar fi aflat în derută, indicând în mod greșit intrarea, la viorile soliste (care nu se lăsau păcălite), apoi, după ce i se făcea semn cu arcușul, se întorcea mirat spre violă, dar nici aici nu avea ecou, și într-un târziu, auzind partida de violoncel, ce cânta deja, se întorcea în fine spre acestea. Umor, desigur.
(minutul 5)
O interpretare plină de farmec, amuzantă, în spiritul lui Wolfi. Orchestra de cameră a acompaniat cu multă subtilitate soliștii, efectele de pizzicato sporind precizia. Publicul a aplaudat cu mult entuziasm prestația artiștilor.
Desigur fantezia și a altor muzicieni, când e vorba de finalul Serenadei, nu se oprește la a cita din diferite teme cunoscute, fie mozartiene sau din alte melodii cunoscute, ci introduc elemente de virtuozitate proprii.
În încheierea concertului de la Ateneu, publicul a ascultat Simfonia nr. 39, în mi bemol major, KV. 543 de Wolfgang Amadeus Mozart. Lucrarea face parte din zona culminantă a creației compozitorului: triada simfoniilor nr. 39, 40 și 41 (Jupiter).
Celor patru părți ale Simfoniei nr. 39 (1. Allegro; 2. Andante con moto; 3. Menuetto; 4. Allegro), Mozart le-a adăugat și o introducere, Adagio, într-o expresie sumbră, dureroasă, ce te paralizează și te face să fii numai urechi. Frumos a sunat momentul izbucnirii în Allegro! Contrastul acesta, amintește de stilul galant (în opoziție cu cel serios și măreț, al Barocului).
În loc de două oboaie. în Simfonia nr. 39, instrumentația conține două clarinete. De asemenea, interesantă este și folosirea în partea a doua, Andante con moto, a formei de lied-sonată, unde predomină eleganța, iar în final o formă de sonată monotematică. Menuetul aduce o temă bazată pe un dans popular austriac.
Dirijorul Ton Koopman a oferit o variantă plină de noblețe și grație a capodoperei mozartiene. Instrumentația simfoniei: flaut, două clarinete, două fagoturi, doi corni, două trompete, timpane, viori, viole, violoncele și contrabasuri. Cornii erau amplasați în stânga scenei Ateneului Român.
În interpretarea Orchestrei Filarmonicii George Enescu, dirijată de Ton Koopman, grupul tematic secundar al Expoziției formei de sonată, pulsația se liniștea, iar mersul treptat în legato al corzilor aducea calmul. Reușite au fost și acele tranziții agitate din interiorul părții a doua.
În Menuetto, admiram nuanța neobișnuită a celui de-al doilea clarinet al Trio-ului, care cânta arpegii în registrul său grav (chalumeau).
Finalul Simfoniei, un veritabil perpetuum mobile, a adus în prim plan contradansuri pline de șarm, cântate spumos, cu virtuozitate de muzicienii de pe scena Ateneului.
Aplauzele auditoriului au fost auzite minute în șir, iar dirijorul Ton Koopman a fost ovaționat și gratulat cu flori.
O seară de neuitat, cu muzică splendidă, oferită de artiști excepționali. Stagiunea Filarmonicii George Enescu este în continuare interesantă și la un înalt nivel profesional.
NOTE
[1] Dirijorul Ton Koopman s-a născut la 2 octombrie 1944, la Zwolle, Olanda. Ca organist și clavecinist, Ton Koopman a apărut în cele mai prestigioase săli de concert din întreaga lume și a cântat la cele mai frumoase instrumente istorice din Europa. La vârsta de 25 de ani, și-a creat prima orchestră barocă. În 1979, a fondat Orchestra Barocă din Amsterdam. În 1992 a înființat Corul Baroc din Amsterdam, cu care a concertat la Concertgebouw din Amsterdam, Théâtre des Champs-Elysées și Salle Pleyel din Paris, Barbican și Royal Albert Hall din Londra, Musikverein și Konzerthaus din Viena, Philharmonie din Berlin, Lincoln Center și Carnegie Hall din New York și Suntory Hall din Tokio). A dirijat orchestre simfonice din Europa, SUA și Japonia. Ton Koopman a înregistrat peste 400 de CD-uri și LP-uri pentru companiile Erato, Teldec, Sony, Deutsche Grammophon și Philips. În 2003, a fondat casa de discuri Antoine Marchand, din cadrul Challenge Classics. Proiectele sale discografice au fost distinse cu premii precum: Deutsche Schallplattenpreis Echo Klassik, Premiul BBC și Premiul Hector Berlioz. Ton Koopman desfășoară o susținută activitate de editare și publicare a literaturii muzicale de profil. Ton Koopman este președintele Societății Internaționale Dieterich Buxtehude. A fost decorat cu Medalia Bach a orașului Leipzig (2006), Premiul Buxtehude al orașului Lübeck (2012), Premiul Bach al Academiei Regale de Muzică din Londra (2014) și prestigiosul Premiu Edison Classical (2017). În 2024 Ton Koopman a primit medalia de onoare a orașului său natal, Zwolle, precum și prestigiosul ordin francez de Commandeur de l'Ordre des Arts et des Lettres. În aprilie 2003, a fost înnobilat în Țările de Jos și a primit Ordinul Leului Olandez. În 2025, a fost onorat cu Premiul VSCDOeuvre, iar din 2019 este președintele ArhiveiBach din Leipzig. Ton Koopman este profesor emerit la Universitatea din Leiden (Olanda) și la Conservatorul din Haga, membru de onoare al Academiei Regale de Muzică din Londra, doctor onorific la Linz (Austria) și Lübeck (Germania) și director artistic al Festivalului Itinéraire Baroque, Franța.
[2] Violonistul italian-rus Sergej Krylov s-a născut în 1970, la Moscova, într-o familie de muzicieni. A studiat vioara cu Sergey Kravchenko și Abram Shtern la Școala Centrală de Muzică a Conservatorului Ceaikovski. După câștigarea premiului Rodolfo Lipizer, Gorizia, Italia (1989), s-a înscris la clasa lui Salvatore Accardo, de la Academia Walter Stauffer din Cremona. A câștigat premiul întâi la Concursul Antonio Stradivari din Cremona (1998), Premiul Criticilor din Chile Cel mai bun interpret străin al anului (1993 și 1997), Medalia de Aur Viotti d'Oro, Vercelli, Italia (2000), premiul Le Muse - pentru realizări remarcabile în domeniul culturii muzicale - Musa Polimnia Florența, Italia (2009) și premiul întâi la prestigiosul Concurs Fritz Kreisler din Viena (2000). I s-a decernat ordinul Paul Harris Fellow (Cremona, Italia). Sergej Krylov a concertat cu Filarmonicile din Berlin și München, Orchestra Philharmonia din Londra, la Musikverein și Konzerthaus din Viena, Orchestra Națională din Lyon, la Théâtre des Champs-Elysées și la Salle Pleyel din Paris, la Megaron din Atena, la Bozar din Bruxelles, la Suntory Hall din Tokyo, la Teatro Colon din Buenos Aires, în Sala Națională de Concerte a Chinei din Beijing, în Teatro la Fenice din Veneția, în Teatrul La Scala din Milano, Orchestra Filarmonicii din Monte-Carlo, în Sala Mare a Conservatorului Ceaikovski din Moscova, Filarmonica Șostakovici din Sankt Petersburg, Camerata Salzburg, Orchestra de Cameră Moscow Soloists, Orchestra Simfonică Staatskapelle din Dresda, Orchestra Simfonică de Stat Novaya Rossiya, Orchestra Simfonică a Teatrului Mariinsky, Orchestra Simfonică din Atlanta, Hessischer Rundfunk, Deutsche Radio Philharmonic, Orchestra Giuseppe Verdi din Milano, Filarmonica Toscanini, Orchestra Filarmonică de Stat din Hamburg și Orchestra Filarmonică din Copenhaga. A colaborat cu muzicieni precum: Mstislav Rostropovici, Yuri Temirkanov, Valery Gergiev, Vladislav Czarnecki, Vladimir Ashkenazy, Dmitry Kitaenko, Mikhail Pletnev, Omer Welber, Andrey Boreiko, Yutaka Sado, Zoltán Kocsis, Dmitry Liss, Yury Bashmet. Yefim Bronfman, Elina Garanca, Denis Matsuev, Itamar Golan, Alexander Knyazev, Bruno Canino, Mischa Maisky, Nobuko Imai, Alexander Buzlov, Nikolai Lugansky, Vasily Petrenko, Jukka-Pekka Saraste, Marin Alsop, Nikolaj Zhaider, Ton Koopman, Roberto Abbado, Andris Poga, Tonu Kaljuste, Vladimir Jurowsky, Osmo Vanska, Stanislav Kochanovsky, David Afkham Juraj Valcuha, Fabio Luisi. Sergej Krylov este director muzical al Orchestrei de Cameră din Lituania. În calitate de dirijor a colaborat cu: Orchestra Națională Rusă, Orchestra de Cameră Engleză, Filarmonica din Zagreb (Croația), Pomeriggi Musicali Milano și Teatro Carlo Felice Genova și Filarmonica din Novosibirsk (Rusia), Accademia Orchestra Mozart și Orchestra del Teatro Lirico di Cagliari. Ca rezultat al colaborării cu Sting, a înregistrat DVD-ul Twin Spirits, dedicat lui Robert Schumann. Din 2012 Sergej Krylov este profesor la Universitatea de Muzică și Arte din Lugano, Elveția.
[3] Antifonie, cânt în care alternează două coruri sau un cor și un solist.