Regizorul german Thomas Ostermeier, cunoscut la nivel mondial datorită spectacolelor sale vizionare și modului direct de a se adresa publicului, a adus-o pe Hedda în contemporaneitate, dezbrăcând-o de aura muzeală ce i-a fost atribuită, în timp, de către generațiile diferite care se succed, anticipând stringența expunerii vieții unei femei care nu este un "monument" al tragismului, ci una, în fond, absolut normală, distrusă treptat de tendințele actuale de neutralizare a trăirilor autentice. Ideea lui Ostermeier a fost clară, fidelă piesei lui Henrik Ibsen, așa cum, de altfel, chiar el a declarat: evidențierea disperării unei persoane mature, "o ființă umană, cu emoțiile și sentimentele ei", cu nevoi pe care soțul infantil nu le poate înțelege, ce cade pradă tentațiilor, încolțită de o plictiseală infernală, asociată cu presiunile pe care societatea "total raționalizată și materialistă" le exercită asupra sufletului ei profund fragil.
Considerat unul dintre cele mai provocatoare și importante roluri feminine din istoria teatrului, Hedda Tesman, fiica generalului Gabler, a ajuns să fie deseori comparată cu Hamlet, fiind descrisă ca o variantă feminină a personajului shakespearian. Învăluită de spiritul Heddei, Raluca Aprodu nu o conturează ca fiind bolnava psihic obișnuită, patologizată, ci o femeie distrusă de placiditate, care a devenit manipulatoare, capabilă să folosească jocuri psihologice complexe pentru a ieși din înnebunitoarea lehamite cauzată de căsnicia nesatisfăcătoare pe care o are cu Jørgen Tesman, pasionat mai mult de studiu decât de propria soție. La fel ca la sfârșitul secolului XIX, indiferența reprezintă o problemă majoră în multe dintre cuplurile actuale, piesa lui Ibsen demonstrându-și, astfel, atemporalitatea. Cinismul și înclinația către nihilism ascund o femeie sensibilă, aparent lipsită de empatie, acestea fiind mecanismele sale de supraviețuire în mediul care o dezgustă, simțindu-se precum o umbră în propria-i viață.
Jørgen Tesman, profesor de istoria culturii, este, esențialmente, o persoană lipsită de voințe distructive, având naivitatea unui copil. Cota sa maximă de răutate este atinsă atunci când simte invidie față de Eilert Løvborg, conștientizând că nu posedă genialitatea acestuia, aflându-se permanent într-o competiție tacită. Richard Bovnoczki ni-l dezvăluie exact pe acest Tesman copilăros, nepotrivit pentru Hedda, pe care o consideră o ființă sacră, o parte intangibilă a identității sale, cu toate că îi este soție, versul melodiei atât de bine inserate în spectacol, de la The Beach Boys, God only knows what I'd be without you reprezentând sentimentele pe care le are față de ea, punctând necesitatea existenței acesteia în viața lui pentru a nu deveni o figură estompată, irelevantă. Dependent de mătușa sa, Domnișoara Tesman, cea care l-a crescut și a cărei influență se răsfrânge asupra lui, Jørgen reprezintă bărbatul imatur, sinonim cu expresia "moartea pasiunii", cel puțin în mintea Heddei.
Domnișoara Juliane Tesman, interpretată de Ana Ciontea, constituie mama-mătușă hiperprotectoare autentică, cea care își dorește cât mai rapid nepoți, presându-l constant pe Tesman, pe care îl iubește enorm, însă neconform cu vârsta acestuia. Dacă pentru el reprezintă o constantă fericită, pentru Hedda este o sursă de stres, simțindu-se văzută de către Domnișoara Tesman doar ca un obiect în care organele și membrele viitorilor săi nepoți se vor dezvolta.
Doamna Elvstedt, însuflețită de Crina Semciuc, este opusul Heddei, cel puțin pe exterior. Alura modestă emană sensibilitate, devenind reprezentanta devotamentului suprem față de bărbatul pe care îl iubea cu adevărat: Eilert Løvborg.
Judecătorul Brack, apropiat al familiei Tesman, este în antiteză cu Jørgen, acest lucru determinând-o pe Hedda să se aproprie de el, lăsându-i impresia că va rămâne "singurul cocoș din ogradă". Totuși, sub masca detașării totale se află un Brack care o manipulează pe Hedda calculat, dar sigur, în final făcând-o prizoniera voinței lui, împingând-o, indirect, către moarte. Fundamental, este un oportunist care profită de slăbiciunile celor din jur, fără să se implice emoțional. Marius Manole l-a transformat pe Brack într-o figură predominant haioasă, momentul de beție fiind emblematic în acest sens, ca până la urmă să își dezvăluie complet adevăratele motivații.
Eilert Løvborg, fostul iubit al Heddei, complex și contradictoriu, veșnic îndrăgostit de ea, constituie imaginea unui vicios înzestrat cu un neasemuit talent, fiind opusul lui Tesman, adică exact genul de bărbat care stârnește interesul unei femei precum Hedda. Cu toate că se afișează ca fiind sigur pe el, vulnerabilitatea în fața tentațiilor îl dă de gol, fiind condus de propriile slăbiciuni. Alexandru Potocean a fructificat carisma controversatului personaj, lăsându-mi impresia că acesta este secretul unui Løvborg credibil.
Cu toate că știu piesa lui Ibsen pe de rost, trebuie să recunosc că finalul spectacolului m-a șocat prin modalitatea în care actul considerat suprem, sinuciderea, a fost demitizat, lăsând o senzație profundă, neplăcută, de nedreptate. Chipul absolut grotesc, în care nici măcar moartea nu i-a oferit Heddei atenția pe care o merita, sunetul pistolului descărcat trecând aproape neauzit pe lângă urechile celor din casă, devenind subiectul glumei finale, devastatoare prin simplitate și indiferență, a lui Tesman, mi-a reconfirmat, prin acest element de teatru absurd, că el este, de fapt, cea mai curată formă de prezentare a vieților noastre. Trademark-ul acestui spectacol - trupul Heddei lipit de perete, cu tâmpla însângerată către public - stârnește o milă teribilă, combinată cu furie și silă față de nepăsarea celor din jur, obligându-te să te întrebi dacă nu cumva și dispariția ta, în orice mod s-ar produce, ar rămâne nesemnificativă în ecuația evenimentelor ce se petrec clipă de clipă în univers.
Decorul rotitor, creat de Jan Pappelbaum, reprezintă oaza de simplitate necesară într-o lume atât de tensionată, dar în care, la un moment dat, ne reflectăm și noi, trupurile fiecăruia făcându-și loc pe fața de sticlă a oglinzii suspendate. Completându-se perfect cu pereții albi ai casei Tesman, inserțiile video ale lui Sébastien Dupouey aduc mai aproape de spectator zbuciumul interior al Heddei, prin crearea unei atmosfere cinematografice, alături de lighting design-ul conceput de Erich Schneider și Carsten Sander.
Rock 'N' Roll Suicide, melodia lui David Bowie, cea care marchează primul moment realmente apoteotic al spectacolului, nu îmi permite să închei cu o concluzie, ci cu o întrebare. "You're not alone!", afirmă el și alte milioane de oameni. Dar ce te faci atunci când aceasta este, de fapt, o minciună devenită automatism, aruncată în grabă de o gură adiaforă, desprinsă de realitate?
(foto: Florin Ghioca)