Rescris de dramaturgul britanic Robert Icke și-adus la viață de regizorul Andrei Șerban în consacrata colaborare cu Daniela Dima, Oedip pășește pe scenă în adidași. Da, e-un exercițiu (foarte riscant, foarte atent realizat, foarte reușit) al demitizării, o demitizare pretinsă de timpurile noastre. Și totuși, Andrei Șerban face ca tocmai suflul mitic să țină-n picioare tot ce s-a ridicat (în an electoral!) în sala "Toma Caragiu" a Teatrului Bulandra; alege centrul de greutate în subtilitățile unui text care, la o primă și absentă citire, pare numai o dramă modernă de familie. Aici, e catharsis. Nimic nu e întâmplător, niciun artificiu nu se sprijină pe simpla justificare a aducerii în contemporan - nici KFC-ul de la masa festivă a unui aproape-nou-nouț președinte de țară, nici, iată, adidașii acestuia, când numele lui înseamnă chiar "cel cu picioare umflate". Tragedia lui Sofocle respiră intactă, conținută, în miezul unei lumi care și-a remodelat și adaptat numai forma exterioară. Paradoxul întemeietor: acum totul e altfel, dar nimic nu s-a schimbat. Sau "totul se schimbă încă de când se naște". Suntem, în fapt, aceiași. Omul, rezolvarea așteptată de Sfinx, e același. Ceea ce tindem să uităm. De-aceea, astăzi trebuie să ne regândim întrebările; de aceea, astăzi, răspunsul ghicitorii lui Oedip e oglinda. Dialogul între generații și traumele preluate-n mecanismul lor de domino sunt o supra-temă, ca o foarte fină adaptare în actual a nucleului ideatic din tragedia originară - ispășirea vinii strămoșilor, deși necunoscută nouă; această plată a datoriilor ancestrale ca împlinire a destinului implacabil. La ghicitoarea despre om a Sfinxului - aici, înlocuit de-o carte a întrebărilor fundamentale - va încerca să răspundă însă Antigona, fiica lui Oedip. Să fie, deci, vorba de încurajare? De așteptare? Așteptați de la noi, ca de la tânăra Antigonă a lui Icke, să fim cei care vor înțelege "ce vrea, de fapt, să spună" ghicitoarea asta - să înțelegem noi c(in)e e omul?
Ultimele ore într-un birou electoral, ultimele ore până la afișarea rezultatelor. Ultime două ore cronometrate invers, minut cu minut, secundă cu secundă, chiar deasupra scenei. "OEDIP - Crede în adevăr!" e sloganul candidatului favorit la prezidențialele unui stat nenumit, un contur demagogic în care intră un bărbat - culmea! - mai mult decât onest în neîntrerupta lui căutare a... onestității. Va fi mânat până la chin și până la (dez)orbire de acest "fetiș cu onestitatea", cum îl numește exasperat Creon, cumnatul, speech writer-ul și șeful campaniei lui electorale, după ce Oedip, în febra momentului, le promite cetățenilor că va redeschide ancheta morții lui Laios, fostul președinte. Care e, de altfel, fostul soț al Iocastei. Care e actuala soție (și marea iubire) a lui Oedip. Toți știu ceva mai mult decât Oedip, toți ascund câte ceva de Oedip, adevărul în deplinătatea lui va ieși oricum la suprafață - lege ontologică, întotdeauna împlinită printr-un haos controlat (de soartă). Care începe chiar acum. Începe cu aceste declarații finale dinaintea numărării voturilor. Andi Vasluianu e-un Creon temperat, deși foarte încordat; e muntele de răbdare asupra căruia candidatul său își răsfrânge speculațiile false - iar nepoata lui, Antigona, tentațiile (Teodora Crișan, văzută de mine, aflându-se la paritate cu Ilinca Neacșu și Andrada Corlat). Loialitatea și prudența figurii antice sunt încă prezente, Andi Vasluianu, oricum etalon pentru o astfel de voce a rațiunii pe care o întrupează aici, se potrivește milimetric prin jocul lui curat, fluent și unitar. Dacă pe Creon îl tulbură promisiunile cu privire la reluarea cercetărilor despre Laios, pe mama lui Oedip, Merope (foarte nuanțată interpretarea Manuelei Ciucur), o frământă alte declarații ale fiului ei: că-și va face publice originile, că-și va face public certificatul de naștere. Despre care urmează să afle că e fals.
I-am amânat până acum numirea, dar cât să mă mai abțin, gata!: în rolul lui Oedip, Vlad Zamfirescu. Doamne, ce distribuție perfectă! Vlad Zamfirescu n-ar fi avut egal în portretul unui asemenea periculos-de-curat personaj. Periculos, da. Riscul de-a lăsa până și o clipă impresia unui dedesubt putred, tipic-politic, ori a minciunii, a vreunui interes ascuns, e imens, e greu de evitat, e însăși miza protagonistului. Și e un pariu câștigat de Vlad, care-i împrumută Oedipului său candoarea-i (în primul rând) fizionomică. Viitorul președinte e cinstit, e (atât de!) uman - și tocmai asta îi croiește drumul spre succes în exit-poll-uri. E tipul carismatic care și-a construit cu propriile mâini ascensiunea, care a plecat de jos. Sau?
Rămăseserăm chiar la originile lui Oedip. Pe care, dacă suntem atenți, Manuela Ciucur ni le dezvăluie prin simplul ei joc, parcă decupat din întreg cu o umbră străină - simțim permanent că Merope nu aparține aceluiași plan al acelora de pe scenă, fiindcă, într-adevăr, prin venele tuturor, în afară de-ale ei, curge sânge nobil. Prin venele tuturor - inclusiv ale lui Oedip. Pentru că Oedip nu este fiul ei biologic, pentru că Oedip a fost găsit de doi oameni simpli într-o pădure și nu i s-a spus niciodată adevărul. Când soțul ei e pe patul de moarte și Oedip, neștiutor în promisiunile lui, pornește pe-un drum de pe care nu se mai poate întoarce, Merope vine să-i spună că certificatul lui de naștere e un fals. Și profețiile lui Tiresias încep să-și închege înțelesul.
Orbul Tiresias e singurul personaj înghețat în timp în această adaptare, de la veșmintele negre, acronice, până la greaca veche a vârtejului său de incantații. Prezența Anei Ioana Macaria, amplificată adesea de vulturul proiectat în fundal, devorându-și prada, ca posibilă aluzie la Prometeu și desăvârșită evocare a Forței inevitabile, a destinului care devorează la rându-i omul, e copleșitoare, de-o greutate care ricoșează-n piept. Legat la ochi a orbire lumească, Tiresias, singurul care chiar vede, bântuie spațiul de care e cu totul înstrăinat: profețește de pe birourile unui sediu de campanie electorală, pe care scenografa Carmencita Brojboiu îl gândește cu o excepțională utilitate transfiguratoare - în puternice jocuri cromatice și de lumini (semnate de Cristi Niculescu), traversăm săli, coborâm niveluri de conștiință, ne sufocăm în amintiri întunecate și camere de interogatoriu sângerii. Tiresias bântuie printre afișe electorale, cameramani și microfoane, printre staff-ul lui Oedip - care e însuși staff-ul Teatrului Bulandra; metaforă a omului-actor în mâinile sorții? Tiresias bântuie cuminte din colțul salonului unei familii încercate de probleme cât se poate de actuale și, înspre el, răzvrătitul Eteocle (remarcabil în puținele sale intervenții Tiberius Zavelea, conținut, mocnind permanent a furtuna care stă să-nceapă; împarte acest rol cu Matei Constantin) își tot îndreaptă pistolul. Asta după ce fuge de la masa unde Antigona, sora lui, și Iocasta, mama, își aruncă săgeți otrăvite pe deasupra capului lui Corin (Adrian Ciobanu), a cărui iubire secretă pentru Iocasta e-un subînțeles unanim. Fuge și de lângă fratele lui, Polinike (Eduard Chimac / Radu Ștefan Bănică), care, după ce "îl dă în gât" la părinți că și-a înșelat iubita, află că și secretul lui - acela că e homosexual - e de mult cunoscut, de mult acceptat și îmbrățișat. Unuia singur nu-i știe nimeni secretele - nici măcar el însuși. Oedip, cu "faimoasa ta inteligență emoțională!", n-a înțeles încă nimic. Ce profețește, până la urmă, Tiresias?
Oedip l-a ucis pe Laios. În accidentul de mașină, când avea 18 ani, acolo, la întâlnirea celor trei drumuri, de unde zeii i-au spus să fugă - acolo l-a ucis pe fostul președinte, pe fostul soț al soției sale. Află asta chiar de la șoferul lui Laios (Lucian Ifrim). Fiindcă nimeni nu putea afla unde se ducea atunci șeful de stat, cazul murise dinainte să se nască, îngropat în minciuna unui atac de cord. "Mi-a spus să nu fac absolut nimic, doar să aștept". Esențele și-nvățăturile existențiale stau mereu pe buzele celor simpli - iată cuvintele prin care un șofer umil devine și el profet. De aici, Oedip nu mai face absolut nimic. Doar așteaptă, și adevărul i se decojește până la carne. Îl decojește până la carne.
Cerasela Iosifescu în rolul Iocastei. Și atât. Mă-nvârt deasupra tastaturii c-o stângăcie nefirească. Cerasela Iosifescu în rolul Iocastei. Câte nu s-au scris - toate s-au scris, toate s-au spus, s-au simțit, toate sunt adevărate și încă puțin. Până la ea, nu mi s-a mai întâmplat să sar la teatru de pe scaun, să mi se strângă spatele-n convulsii scurte, să plâng a scârbă și-a ură. Straturi-straturi. Cerasela Iosifescu e femeia de succes, neclintita, senzuala, stratega Iocasta. Cerasela Iosifescu e soția perfectă, consumată de dragostea pentru Oedip - până rămâne mama imperfectă, cu dragostea consumată deja până la copii. Cerasela Iosifescu e femeia refăcută din propria coastă. Cerasela oscilează, dansează printre aceste straturi-straturi preț de două ore, pentru ca, în final, să se prăbușească în monologul ei monumental. După ce primești șansa la o a doua viață, nu-ți poți întoarce privirea spre cea dintâi altfel decât cu scârbă și ură, altfel decât în convulsii. Iocasta îi povestește lui Oedip despre căsnicia ei, pe când avea doar 13 ani, cu un pedofil. Iocasta îi povestește lui Oedip despre căsnicia ei cu Laios, care a murit într-adevăr într-un accident auto, pe drum spre un hotel clandestin. Laios a violat-o. Cu Laios a avut un copil, pe care a crezut că l-a omorât. Ei bine, n-a făcut-o. Iocasta și Oedip vor afla împreună - 00:00:02 - că acest copil a fost dus, așa cum Iocasta îl rugase pe Corin, imediat după naștere, într-o pădure. Că a supraviețuit - 00:00:01 -, a fost găsit de doi oameni simpli și, acum - CHIAR ACUM! E oficial noul președinte al țării! 00:00:00!
Profeția lui Tiresias se dovedește a fi adevărată. Oedip și-a ucis tatăl și s-a căsătorit cu mama lui. Deznodământul antic e amintit - culmea din nou - de proiecția video (asigurată de Radu Daniel) a ochilor plini de sânge. Însă pe scena-oglindă, care "stă pe loc și întoarce totul invers", toți ochii, mai puțin ai lui Oedip, sunt acoperiți de pânza neagră a minciunii. Oedip a trebuit să orbească pentru-a se putea vedea. Și-acum e singurul care vede.
Epilog (fără aplauze).
Aplauze.
Concluziile mi le-am dirijat către-nceput și acolo au rămas. Mi-e prea dragă noaptea asta ca să mi-o tăbăcesc gândind un final. Nu-mi plec finalurile, nu ne plac finalurile, cui îi plac finalurile? Nici întrebările nu-mi plac. Deși Oedip le are pe toate. Nici răspunsurile nu-mi plac. Pentru că nu există. Oedip e întrebarea, nu e răspunsul, nu e sentința, de-aceea e purificarea. Oedip e întrebarea, nu e răspunsul, de-aceea e viu. Nu-mi plac finalurile. Vă las cu asta: "Noi suntem bolnavi. Ne-au otrăvit apa și noi ne-am obișnuit cu gustul.".
Tezaur.
(foto: Andrei Gîndac)