În mod neobișnuit, ordinea prezentării programului a fost schimbată: prima lucrare a fost Concertul în re major pentru vioară și orchestră, op. 35 de Piotr Ilici Ceaikovski, după care a urmat pauza. Astfel, din păcate, multă lume a preferat să plece după ce a ascultat solistul, o practică jenantă, care denotă în general snobismul. Partea a doua a serii de la sala Ateneului Român a fost, după opinia mea, deosebit de reușită, iar interpretarea realizată a fost la înălțime.
Leonidas Kavakos, solistul serii, așteptat de o sală arhiplină, a inițiat Moderato asssai cu multă căldură în sunet. Agogica folosită în splendidele cantilene, cu fraze ample, părea că trece dincolo de limitele romantismului. Cadența solistică a impresionat prin virtuozitate și teme din Expoziție, înveșmântate acordic, bogat ornamentate, cu salturi intervalice de octavă pe toată tastiera instrumentului însoțite de triluri.
În partea a doua, Canzonetta - Andante, ascultam un violonist ce avea o calitate a sunetului eterică, deosebit de frumoasă, susținând planurile dinamice - în special pianissimo-ul întins până la pragul audibilului - cu un "arcuș infinit", unde elementul expresiv te ținea cu răsuflarea tăiată. Solo-ul clarinetului, a adus figurații arpegiate în staccato, fin executate.
Finalul concertului a semănat cu o cursă de Formula 1. Solistul grec cânta cu o mare agilitate și virtuozitate. Indicația de tempo Allegro vivacissimo, notată în partitură este într-adevăr una rapidă. Însă, metronomic mai există mișcări și mai repezi, precum: Vivace, Vivacissimo, Allegrissimo, Presto și Prestissimo. Greu puteam să îmi imaginez un tempo mai mișcat decât cel luat de Leonidas Kavakos. Compartimentele orchestrale au reușit să țină pasul în chip lăudabil, intervențiile suflătorilor fiind prompte, dirijorul Andrei Boreyko atenuând uneori cu multă abilitate "tahicardia" interpretativă a solistului.
Dialogul flaut-fagot a sunat fluent variat timbrat. Secțiunea tranzitorie, cu acel poco a pocostringendo, readucând Refrenul a demonstrat experiența solistică a lui Leonidas Kavakos.
Apreciabil duelul dintre solist și orchestră, cu acele alternări ale celulei motivice din temă și cu conglomerate sonore acide.
Coda a fost fulminantă.
Publicul a aplaudat frenetic artiștii de pe scena Ateneului. Leonidas Kavakos a oferit la bis Loure din Partita a III-a în mi major pentru vioară solo, BWV. 1006 de Johann Sebastian Bach. A fost o interpretare impresionantă prin puritatea detaliului ritmic. Tonalitatea aleasă de compozitor amintește de la chanterelle (coarda cea mai ascuțită a viorii) și de dansurile franceze ale suitei baroce. Leonidas Kavakos a cântat cu multă eleganță această gigă lentă solo. Violonistul adăuga textului tirade improvizatorice, la fiecare repetare a secțiunilor (mici pasaje de umplutură, cu rolul de a evită impactul unor salturi mari intervalice - reminiscență a tehnicii cântului vocal renascentist), precum și o serie de triluri și ornamente inserate variațional în textul lui Johann Sebastian Bach (o modă controversată, întrucât Johann Sebastian Bach a notat precis orice element decorativ).
Publicul a apreciat această interpretare, aplaudând puternic și îndelung solistul și rechemându-l la rampă.
După pauză, am ascultat Nocturna nr. 1 de Giuseppe Martucci. În prezentarea concertului, dirijorul Andrei Boreyko spunea: "Pentru mine această muzică este ca o coloană sonoră perfectă a unei secvențe de film, care descrie scena balconului, din Romeo și Julieta, cu două personaje care sunt îndrăgostite pentru prima dată și își împărtășesc sentimentele unuia celuilalt și nouă tuturor, prin intermediul muzicii." [3]
Nocturna a fost compusă, în anul 1891, inițial pentru pian, iar zece ani mai târziu, Giuseppe Martucci a revenit asupra partiturii, pentru a realiza o versiune orchestrală
Succesul acestei miniaturi simfonice constă mai ales în frumusețea coloritului orchestral, compozitorul reușind să traducă feeria nopții printr-o paletă bogată de sonorități, de texturi și de pulsații, uneori animate, alteori elegant estompate. "Poezia nopții este transpusă printr-o paletă bogată de sonorități, de texturi și de pulsații, pe alocuri animate, pe alocuri elegant estompate".[4]
Admiram intervențiile solistice ale clarinetului și harpei. Cu câtă noblețe oboiul și fagotul își îngemănau discursul!
Recunoșteam un motiv din melodia populară Kalinka (Fructe roșii mici), a compozitorului și folcloristului rus Ivan Larionov (1860).
Auditoriul a aplaudat interpretarea acestei suave muzici romantice.
A urmat poemul simfonic Pinii din Roma, P. 141 de Ottorino Respighi. Compus în anul 1924, Pini di Roma face parte din trilogia romană, alături de Fântânile Romei (1916) și Serbările Romane (1928). Fiecare mișcare descrie locația unui grup de pini romani, în orele zilei: I pini di Villa Borghese, Pini presso una catacomba, I pini del Gianicolo și I pini della Via Appia. Premiera poemului simfonic Pinii din Roma a avut loc la Teatro Augusteo din Roma, la 14 decembrie 1924, sub conducerea dirijorului Andrei Boreyko.
Limbajului matur al compozitorului se observă prin structura adesea modală, armoniile cromatice - tipice începutului de secol XX - precum și din influențele specifice ale muzicii unor Claude Debussy, Richard Strauss și Igor Stravinsky.
Orchestrația cuprinde: 2 flaute, piculină, 2 oboaie, corn englez, 2 clarinete, clarinet bas, 2 fagoturi, contrafagot, 4 corni, 3 trompete, 2 tromboanr, trombon bas, tubă, 6 buccine (înlocuite cu flugelhorni: două soprane, două tenor, două bas), trompete din afara scenei, timpane, tobă mare, cinele mici, tam-tam, trianglu, tric trac (raganella), tobă, glockenspiel, orgă, pian, celestă, harpă, viori, viole, violoncele, contrabasuri, fonograf (pentru reproducerea cântecului privighetorilor).
Prima mișcare a poemului simfonic, numită Pinii din Villa Borghese, descrie copii gălăgioși care colindă prin pădurea de pini a Vilei Borghe, "se joacă de-a soldații la război, fac o larmă precum un stol de vrăbii când se înserează și apoi se risipesc."
Se pare că pentru compunerea muzicii din Pinii din Villa Borghese, Ottorino Respighi a folosit melodii de care soția sa Elsa își amintea din anii copilăriei și pe care le cânta prin grădini. Dincolo de folclorul copiilor, orchestrația bogată era copleșitoare prin efectele sonore ale percuției și datorită semnalelor de trompete.
A doua parte, Pini lângă o catacombă, un cântec de leagăn măreț, reprezentând o pădure de pini în peisajul rural roman, evoca imaginea unei capele solitare din Campagna părăsită. "Vedem umbrele pinilor ce mărginesc intrarea într-o catacombă; din adâncuri se înalță un cânt ce răsună solemn, precum un imn, care se pierde misterios." Instrumentele grave ale orchestrei, la care se adaugă orga (cu registre 16' și 32'), descriu aici caracteristica subterană a catacombei, în timp ce tromboanele amintesc de cântul preoților. O trompetă din culise se auzea cântând imnul Sanctus.
A treia mișcare este o nocturnă, I pini del Gianicolo. Noaptea, la un Templu al zeului Ianus din Roma antică, pe dealul Janiculum, luna plină strălucește peste pinii care cresc pe ea. Precedat de sunetele pastelate ale pianului solo-ul, clarinetul cânta ca dintr-un vis. Harpa cânta unduios. Pianul clipocea ici colo, iar Solo-ul de vioară suna plin de catifelare. Coloritul tam-tamului se insinua. În finalul părții, clarinetul reitera melodia sa. Părea că Janus, cel cu două fețe, deschidea uși și porți, marcând începutul unui nou an. Se auzea cântecul unei privighetori, ceva inedit. Imaginea sonoră naturalistă este folosită inedit de Respighi, la vremea sa. Partitura menționează o înregistrare realizată pe fonograf: Panatropul Brunswick. De pe scena Ateneului se auzea o înregistrare foarte bună a cântecului privighetorii.
Ultima secțiune, Pinii de pe Via Appia, înfățișează arborii înalți de-a lungul vechii Via consulare romane Appia. Este o viziune a gloriei de demult; trâmbițele răsună și, în strălucirea răsăritului de soare, pe Via Sacra apare o armată consulară ce se îndreaptă, în triumf, spre Capitoliu. Pământul pare că tremură sub tropotele soldaților. Se percepeau sunete de orgă, cu registrele amplificate 8', 16' și 32' și cu pedalier.
Flugelhorn-ul se auzea cu un timbru splendid.
Piesa se încheia cu triumfal, trompetele legiunii sunau pe Dealul Capitolin.
Sonoritate ansamblului orchestral izbucnea vulcanic.
Publicul a ovaționat îndelungat pe artiștii de pe scenă. Dirijorul Andrei Boreyko i-a ridicat în picioare pe unii interpreți, în semn de apreciere și a adus în fața scenei pe trompetistul ce a cântat din culise.
Filmul experimental de colaj A Movie / Un film (1958), regizor Bruce Conner, utilizează muzica din Pinii din Roma de Ottorino Respighi.
Un concert memorabil, o avalanșă de frumos muzical!
NOTE
[1] Dirijorul polono-rus Andrei Boreyko s-a născut la 22 iulie 1957, la Sankt Petersburg. A studiat la Conservatorul Rimsky-Korsakov cu Elisabeta Kudriavtseva și Alexander Dmitriev. A câștigat premii la Concursul Internațional pentru dirijori Grzegorz Fitelberg din Katowice, Slovacia și a fost laureat al premiului Concursului Kirill Kondrashin pentru dirijori din Amsterdam (1989). Andrei Boreyko a fost director al Filarmonicii din Jena, Germania, director muzical și artistic al Orchestrei Filarmonice din Varșovia, dirijor principal rezident al Orchestrei Simfonice din Milano, director muzical al ansamblului Artis-Naples, director al Orchestrei din Berna, director al Orchestrei din Vancouver, Canada, director al Orchestrei Simfonice din Winnipeg, Canada, director al Orchestrei Naționale a Belgiei, dirijor invitat principal al Orchestrei Simfonice a Radioului din Stuttgart și al Orquesta Sinfónica de Euskadi, Spania și director principal al Orchestrei din Hamburg. În stagiunea curentă, colaborează cu Chicago Symphony și Boston Symphony, Orchestra Radio din Viena, Orchestra Mozarteum la Salzburg Grosses Festspielhaus, Orchestra Radio din Madrid, National Arts Centre Orchestra Ottawa, Filarmonica din Stuttgart, Sydney Symphony, Adelaide Symphony, Orchestra di Teatro Comunale di Bologna și Filarmonica Arturo Toscanini. A înregistrat pentru casa de discuri ECM Records.
[2] Violonistul grec Leonidas Kavakos s-a născut în anul 1958, la Atena. A studiat la Conservatorul Elen, cu Stelios Kafantaris. A obținut o bursă a Fundației Onassis, care i-a permis să participe la in masterclass cu Josef Gingold la Universitatea Indiana, SUA. În 1985, a câștigat Concursul Internațional Sibelius de la Helsinki, iar în 1986 a obținut medalia de argint la Concursul Internațional de Vioară de la Indianapolis. A obținut, de asemenea, premiile întâi la Concursul Naumburg din New York (1988) și la Concursul de Vioară Paganini (1988). Violonistul concertează în această stagiune alături de Orchestra Regală Concertgebouw, New York Philharmonic, Orchestra Gewandhaus din Leipzig, San Francisco Symphony, Orchestra Radio Frankfurt, Orchestrele simfonice NHK și NDR, Accademia Nazionale di Santa Cecilia și Orchestre Philharmonique de Radio France. Împreună cu ApollΩn Ensemble, este invitat la festivalurile din Edinburgh, Verbier, Santander, la Wigmore Hall din Londra și la Musikverein din Viena. Leonidas Kavakos este un pasionat interpret de muzică de cameră și prezintă anual propriul său festival de muzică de cameră, în orașul său natal, Atena, participând de asemenea, la numeroase festivaluri internaționale. A colaborat și realizat albume cu muzicieni precum: Yo-Yo Ma, Emanuel Ax, Lisa Batiashvilii, Antoine Tamestit, Blythe The Engstroem, Gautier Capucon și Stephan Koncz. A câștigat premiul Concertul Anului pentru Gramofon, în 1991 și premiul ECHO-Klassik - 2009. A înregistrat la casele discuri Sony/BMG, Delos și Finlandia Records. A cântat alături de Camerata Salzburg ca solist și dirijor. Leonidas Kavakos a dirijat New York Philharmonic, Houston Symphony, Dallas Symphony, Gürzenich Orchester, Vienna Symphony, Orchestre Philharmonique de Radio France, Chamber Orchestra of Europe, Maggio Musicale Fiorentino, Filarmonica Teatro La Fenice și Danish National Symphony Orchestra. Artistul cântă pe o vioară Stradivarius Willemotte, din 1734.
[3] Aftermovie-ul concertelor din 12 și 13 martie 2026
[4] Dinulescu, Octavia-Anhid: Program de sală, Filarmonica George Enescu, 12-18 martie 2026, pag. 6