Prezentat în cadrul Festivalului Filmului Francez, La tour de glace / The Ice Tower, sub semnătura lui Lucile Hadžihalilović, se profilează ca o reinterpretare onirică și fracturată a basmului Crăiasa Zăpezii.
Deși filmul o distribuie pe Marion Cotillard într-un rol ce radiază o autoritate magnetică, narațiunea gravitează, de fapt, în jurul tinerei Jeanne (Clara Pacini).
Fuga acesteia dintr-un centru de plasament reprezintă atât un act de rebeliune adolescentină, cât și o încercare disperată de a atinge o himeră vizuală: un patinoar imortalizat într-o fotografie, singurul obiect care îi hrănea imaginarul înaintea somnului.
Din punct de vedere formal, filmul impune un artificiu: spectatorul este introdus și, ulterior, extras din poveste prin lentila de cristal a Crăiesei Zăpezii, un dispozitiv optic ce funcționează ca un prag între realitate și spațiul fabulosului.
Totuși, acest caracter explicit al "intrării în poveste" se dizolvă rapid odată ce părăsim prologul. Hadžihalilović refuză să mențină claritatea în restul capitolelor, preferând o estetică a echivocului în care granița dintre concret și oniric devine permeabilă. Această strategie vizuală generează o experiență de vizionare suspendată, unde spectatorul este invitat să locuiască un spațiu al ambiguității, acolo unde trauma abandonului se întâlnește cu fascinația.
Fascinația estetică este însă brutal suspendată în momentul în care Jeanne părăsește universul interior pentru a se izbi de asprimea lumii exterioare. Odată ajunsă la destinație, Jeanne se confruntă cu o realitate mult mai contondentă decât cea proiectată în fanteziile sale nocturne. Lumea exterioară i se relevă într-o răceală nu doar climatică, ci și socială, forțând-o să navigheze prin meandrele supraviețuirii imediate: căutarea hranei, lipsa resurselor financiare și precaritatea unui adăpost. În acest context de privațiune, tânăra își găsește refugiul, aproape providențial, în incinta unui platou de filmare unde se reconstituie, cu o migală obsesivă, universul basmului "Crăiasa Zăpezii".
Alegerea regizorală nu este întâmplătoare; ea marchează coliziunea dintre banalul existenței cotidiene și strălucirea artificială a reprezentării cinematografice. Filmul locuiește o zonă neclară între real și fantastic, unde figura Albei ca Zăpada îi bântuie tinerei fie imaginația, fie visele, până în momentul în care fantezia capătă trup în persoana Cristinei (Marion Cotillard). Întâlnirea cu actrița, înveșmântată în recuzita somptuoasă a scenelor pe care le filmează, produce în Jeanne o fascinație absolută, un amestec de venerație și uimire.
Prin intermediul Cristinei, Jeanne este cooptată în mecanismul producției: primește un rol, un loc de dormit și haine noi, însă acest troc material devine fundalul unei relații complexe. Se naște astfel o legătură polivalentă, ce îmbină admirația estetică și atracția fizică, dar mai ales proiecția unei figuri materne după care Jeanne tânjește visceral. Cu toate acestea, în ciuda acestui conglomerat de nevoi afective, filmului pare să îi lipsească profunzimea necesară pentru a sonda cu adevărat abisul acestor interacțiuni, rămânând adesea captivă în propria sa estetică a suprafeței.
Fiind preocupat excesiv de reconstrucția unei atmosfere fidele spiritului de basm, La tour de glace / The Ice Tower pare să sacrifice, în mod paradoxal, densitatea sa narativă, limitându-se la o explorare estetică a exteriorității. Jeanne, deși marcată de o traumă vizibilă și de absența unui fundament familial, eșuează în tentativa de a deveni un personaj pe deplin articulat. Ea rămâne captivă într-o zonă a precarității psihologice, definită mai degrabă prin debusolare decât prin acțiune, lăsându-se pradă unor dorințe pe care nu le poate numi și nici gestiona.
Alegere regizorală o condamnă la o anumită superficialitate, transformând-oîntr-o figură ce rătăcește printr-un labirint de tentații obscure, fără a atinge vreodată complexitatea unui subiect autonom. În mod similar, Cristina locuiește un spațiu al misterului absolut, refuzând orice formă de autodezvăluire în fața publicului. Atitudinea ei nu reușește să comunice nicio intenție clară; discursul său, impregnat de o metaforizare excesivă, induce atât în protagonistă, cât și în spectator, o stare de derivă. Opacitatea voită face ca interacțiunile dintre cele două să pară mai degrabă exerciții de stil decât ciocniri umane autentice.
Deriva personajelor se oglindește direct în spațiul platoului de filmare, unde însuși procesul creativ devine un labirint al neînțelegerilor. Pe platoul de filmare, acolo unde fantezia ar trebui să distileze și să capteze esența imuabilă a basmului, se produce o fractură iremediabilă între intenția regizorală și recepția spectatorului. Mizând masiv pe un simbolism dens, filmul glisează periculos spre o lipsă de înțelegere care exagerează și, deci, distruge emoția. Motivările personajelor devin difuze, pierdute într-o ceață a metaforei, iar echipa de filmare însăși, care prin realismul tehnic al reflectoarelor și al cablurilor la vedere pare să altereze puritatea sacră a mitului, pare rătăcită în propriul act creativ. În lipsa unui motor interior, a unui conflict care să propulseze povestea, filmul se fragmentează într-o succesiune de tablouri splendide, de compoziții plastice impecabile, care rămân însă lipsite de forța vitală necesară pentru a reverbera în conștiința privitorului.
Ideea platoului de filmare unde se filmează Crăiasa Zăpezii funcționează ca un dispozitiv de mise en abîme, o metaforă despre oglindire și reprezentare care ar fi meritat o dezvoltare mai curajoasă. Aici, cinematograful se privește pe sine în oglindă, încercând să surprindă momentul în care realitatea devine mit. Însă, în viziunea lui Hadžihalilović, oglindirea nu aduce claritate, ci fragmentare. Platoul devine un spațiu al simulacrului, unde Jeanne nu își găsește identitatea, ci se pierde în roluri și proiecții. Este o reflecție despre neputința imaginii de a mai reliefa adevărul uman: cu cât decorul este mai minuțios construit, cu atât substanța personajelor pare să se dilueze, lăsând în urmă doar o coregrafie de umbre și reflexii pe gheață. Singura certitudine care supraviețuiește acestei diluări a personajelor este atmosfera însăși, un personaj care dictează tonul întregii experiențe.
Majoritatea scenelor se petrec în timpul nopții, în peisaje ploioase sau îngropate în zăpadă, construind o geografie a izolării. Această abordare vizuală reușește să transmită, cu precizie, răceala tăioasă, distanța afectivă și nesiguranța personajelor. Totul în jur este o prelungire a interiorității lor accidentate. Cu toate acestea, La tour de glace / The Ice Tower rămâne, în esență, un film derutant, tocmai pentru că miza sa pare prea fragilă pentru a susține un aparat vizual atât de ambițios. Căutările lui Jeanne, deși potențial devastatoare, nu sunt maximizate; ele rămân suspendate într-o sferă a insignifiantului, împiedicând parcursul ei inițiatic să capete o formă completă.
În ultimă instanță, filmul lui Lucile Hadžihalilović eșuează paradoxal tocmai acolo unde excelează: în capacitatea de a îngheța timpul. Finalul ne lasă în fața unei forme desăvârșite, dar lipsite de un conținut percutant, demonstrând că o atmosferă magistral construită nu poate suplini absența unei inimi narative. La tour de glace / The Ice Tower se topește lent sub propria sa rigoare formală; este un turn de gheață care impresionează prin înălțime și sclipire, dar care, odată părăsit, nu lasă în urmă decât amintirea unei răceli care nu a reușit să se transforme în poveste. Un adevărat îngheț al sensului.
