În acest sens, capodopera lui Meyerbeer constituie un exemplu elocvent, cu atât mai mult cu cât povestea Profetului se inspiră dintr-un fapt istoric uluitor, care s-a petrecut la începutul secolului al XVI-lea. Anabaptiștii reprezentau atunci un curent reformator care susținea botezul la vârsta adultă, în deplină cunoștință de cauză. Încurajat de mentorul său Jan Mathys, un anume Jan Bockelson, zis Jan van Leiden, reușește să convertească locuitorii orașului german Münster. După moartea lui Mathys, acesta se autoproclamă "Rege al Sionului", declară orașul "Noul Ierusalim" și instaurează un regim bazat pe măsuri radicale: distrugerea simbolurilor religioase tradiționale, promovarea poligamiei și punerea bunurilor în comun. Asediat încă din ianuarie 1534 de către prințul-episcop Franz von Waldeck, orașul Münster va fi recucerit abia în iunie 1535, după o foamete cumplită care îi împinge pe unii locuitori la acte de canibalism. Cât despre efemerul "profet" de numai 27 de ani, acesta va avea un sfârșit atroce, fiind executat în ianuarie 1536 prin supliciul zis al "cleștilor înroșiți".
Profetul a fost un succes încă din seara premierei, care a avut loc la 16 aprilie 1849, în sala Teatrului de operă din Paris situat la acea dată pe strada Le Peletier. Opera întrunește toate trăsăturile a ceea ce noi numim astăzi grand opéra à la française: subiect istoric reinterpretat, intrigă amoroasă [Jean de Leyde, profund atașat de mama sa Fidès, este pe punctul de a se căsători cu Berthe, râvnită și de contele d'Oberthal, când destinul său se schimbă radical sub influența unui trio de anabaptiști (Zacharie, Mathisen și Jonas)], cinci acte dense, balet celebru (zis al patinatorilor), orchestrație bogată, virtuozitate vocală, decoruri grandioase, costume fastuoase, coruri memorabile și scene spectaculoase, care culminează cu un incendiu final de proporții.
Din păcate, sâmbătă seara (28 martie 2026), pe scena Teatrului Champs-Élysées din Paris, am asistat doar la o versiune de concert (scurtată cu aproximativ patruzeci de minute) cu toate inconvenientele aferente. De exemplu, în absența decorurilor și a costumelor, anumite personaje, cum ar fi Jean de Leyde sau trio-ul de anabaptiști, au putut apărea unora aproape simpatice, asta deși opera nu conține, în realitate, niciun personaj cu adevărat pozitiv! În ciuda acestor lucruri, trebuie spus că publicul a avut șansa de a se bucura de un spectacol de înalt nivel, grație unei distribuții absolut remarcabile.
După succesul repurtat luna trecută în Benvenuto Cellini la Bruxelles, tenorul John Osborn se autodepășește în rolul extrem de solicitant al lui Jean de Leyde, pe care l-a interpretat deja pe marile scene ale lumii în mai multe rânduri în ultimii ani. Cu o dicție impecabilă și o permanentă variație a registrelor, în special în aria visului din actul al doilea, americanul se identifică pe deplin cu personajul: John este Jean și Jean este John. Totul, la el, exprimă frământările și metamorfozele (anti)eroului. Vocea sa evoluează în permanență de-a lungul serii, căpătând profunzime și culoare pentru a reda întreaga complexitate a acestui personaj aparte: tandru și iubitor la începutul actului II, ezitant la finalul acestuia, seducător și conștient de puterea sa în actul III, tiranic în scena încoronării, iar în final animat de o dorință devastatoare de răzbunare.
Cealaltă mare revelație a serii a fost Marina Viotti, în rolul, poate chiar mai dificil, al lui Fidès. Mezzosoprana franco-elvețiană seamănă cu un motor diesel, fiind ușor mai reținută în primele minute. Dar odată atins ritmul de croazieră, vocea sa amplă devine o încântare, mai ales în registrul grav. În ultimul act, duetul cu John Osborn este de o frumusețe rară, pregătind un trio final de o intensitate emoțională copleșitoare, în care strălucește și frumoasa soprana canadiană Emma Fekete (Berthe), îndelung aplaudată de public pe toată durata serii.
Corurile sunt admirabile, iar în scena încoronării spectatorii sunt profund impresionați de puritatea vocilor corului de copii din Hauts-de-Seine. La doar 31 de ani, dirijorul elvețian Marc Leroy-Calatayud realizează o performanță remarcabilă, conducând această lucrare muzicală exigentă cu multă siguranță și energie, chiar dacă, pe alocuri, entuziasmul său acoperă ușor vocile soliștilor. În ceea ce privește rolurile secundare, mi-aș fi dorit, poate, un conte Oberthal ceva mai impunător și o mai mare doză de întunecime în vocile anabaptiștilor.
În încheiere, aș mai menționa faptul că Profetul lui Mayerbeer a fost o veritabilă revelație pentru mine din moment ce lucrarea pare să fi irigat o bună parte a repertoriului liric ulterior. Corul pastoral inițial (La brise est muette), în care alternează tinere țărănci și morari ce se pregătesc să meargă la muncă, evocă vocile fetelor și ale lucrătorilor din Faust de Gounod. Aria Berthei din primul act (Mon cœur s'élance et palpite) are aceeași grație ca cea a bijuteriilor pe care o interpretează Marguerite în aceeași operă de Gounod. Predica celor trei anabaptiști (Ad nos, ad salutarem undam) anticipează în același mod funest imnul pascal (Regina coeli) din Cavalleria rusticana de Mascagni. În actul al treilea, galopul amintește de cel, mult mai celebru, din Orfeu în Infern de Offenbach. La final aceluiași act, Jean își mobilizează soldații pentru asaltul final asupra orașului Münster printr-un contra-ut, așa cum o va face Manrico câțiva ani mai târziu în Trubadurul verdian. Tot Jean este cel care îi încurajează pe toți cei prezenți să se îmbete (Versez, que tout respire l'ivresse) în ultimul act pe o muzicalitate apropiată de cea pe care Thomas o va imagina pentru celebra arie O, vin, dissipe la tristesse din opera Hamlet, pe care personajul principal o interpretează tot în cadrul unui banchet. Cât privește Bacanalele și scena finală a incendiului, în care vor pieri toate personajele operei, ele au oferit, fără îndoială, multe idei lui Saint-Saëns pentru incredibilul său final din Samson și Dalila.
Deși astăzi Meyerbeer este jucat relativ rar, compozitorul prusian se bucura de o popularitate uriașă în secolul al XIX-lea. Se spune chiar că, în seara premierei Profetului, deputații francezi au părăsit în masă Assemblée Nationale pentru a asista la spectacol. Un lucru este sigur: nici eu nu voi mai rata nicio ocazie de a asculta o operă de Meyerbeer atunci când va fi programată la Paris.
Profetul de Giacomo Meyerbeer, Teatrul Champs-Elysées din Paris (28.03.2026)
Distribuție: Jean de Leyde: John Osborn / Fidès: Marina Viotti / Oberthal: Jean-Sébastien Bou / Berthe: Emma Fekete / Jonas: Samy Camps / Mathisen: Marc Scoffoni / Zacharie: Christian Zaremba
Conducerea muzicală: Marc Leroy-Calatayud
Orchestra de cameră din Geneva
Ansamblul vocal din Lausanne / Corul de copii din Hauts-de Seine.